Analizând actele dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, prin Hotărârea nr. 10P din 5 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 2 luni" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din aceeaşi lege.
Recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10P din 5 octombrie 2016, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2016.
În dosarul nr. x/2016, prin Încheierea din 8 mai 2017, s-a admis cererea formulată de domnul procuror A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea 317/2004 şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. (1) (cu referire şi la art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Prin Decizia nr. 708 din 15 noiembrie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60 din 23 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare şi a constatat că dispoziţiile art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Este de menţionat că prin Decizia nr. 381/2018, publicată în Monitorul Oficial al României - Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în sensul că dispoziţiile respective sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că recursul prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară.
Împotriva Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, A. a formulat cereri de revizuire, după cum urmează:
- prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a invocat drept temei art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., în raport cu Decizia nr. 381/2018, iar prin Decizia nr. 12 din 21 ianuarie 2019 pronunţată în soluţionarea acestui dosar, s-a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, s-a constatat ca tardiv formulat motivul de revizuire constând în excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 şi s-a respins cererea de revizuire formulate împotriva aceleiaşi decizii;
- prin Decizia nr. 106 din 22 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins ca inadmisibile atât excepţia nulităţii absolute a Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cât şi cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., revizuentul invocând drept temei al acestei cereri Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018.
În cadrul soluţionării dosarului nr. x/2018, la 6 februarie 2019, revizuentul A. a formulat o nouă cerere de revizuire împotriva aceleiaşi decizii, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. (dosar nr. x/2019), care a fost disjunsă şi trimisă în vederea repartizării aleatorii la un complet de 5 judecători constituit în anul 2019 (dosar), aceasta făcând obiectul prezentului dosar.
Prin cererea formulată, revizuentul a solicitat admiterea acesteia şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 10P din 5 octombrie 2016 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori.
În susţinerea căii de atac exercitate, s-a arătat că prezenta acţiune are un alt temei, anume Decizia nr. 708/2018, publicată în Monitorul Oficial al României ulterior pronunţării Deciziei nr. 12 din 21 ianuarie 2019. Totodată, a învederat că, în mod eronat, instanţa de recurs s-a limitat doar la motivarea respingerii recursului în raport cu fiecare aspect de nelegalitate invocat, precum şi la recunoaşterea formală a aptitudinii secţiei pentru procurori de a analiza cauza sub aspectul temeiniciei şi de a respinge probele, fără să efectueze ea însăşi în vreun fel o analiză concertă a pertinenţei, concludenţei şi utilităţii fiecărui mijloc de probă administrat sau propus de revizuent în apărare, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt şi pronunţarea unei hotărâri temeinice.
Intimata Inspecţia Judiciară a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere că aceeaşi cerere de revizuire a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 a fost formulată de revizuent atât în dosarul nr. x/2018, cât şi în dosarul nr. x/2018.
Prin notele de şedinţă depuse la 28 noiembrie 2019, revizuentul a invocat excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, ca o excepţie de sine stătătoare, în baza art. 176 pct. 4 şi a art. 178 din C. proc. civ., din cauza nerespectării normelor privind constituirea instanţei care a judecat cauza şi, ulterior, a pronunţat soluţia; în acest sens, a arătat că, dacă nulitatea absolută întemeiată pe art. 176 pct. 4 C. proc. civ. nu s-ar fi putut invoca pe cale de excepţie, această posibilitate nu ar fi fost expres prevăzută de lege în textul anterior amintit şi mai ales la art. 178 din C. proc. civ., care permite, de asemenea expres, invocarea nulităţii absolute în orice stare a judecăţii cauzei. Totodată, art. 246 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează expres că excepţiile absolute, aşa cum este excepţia nulităţii absolute invocată de revizuent, sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, iar la art. 247 din acelaşi act normativ se prevede, de asemenea expres, că excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului.
În concluzie, s-a susţinut că nu este nevoie de niciun alt artificiu juridic ori de formularea unei contestaţii în anulare, pentru a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, întrucât fiind în cursul judecăţii, poate fi formulată excepţia corespunzătoare, calea extraordinară de atac fiind destinată celor care nu mai au posibilitatea formulării excepţiei, continuarea judecăţii în prezenta cauză fiind un non-sens juridic.
Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 6 ianuarie 2019, revizuentul a arătat că nu există o identitate de cauză între cele trei cereri de revizuire, formularea acestora având la bază motive diferite.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de revizuent, cu apărările intimatei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute invocate de revizuent, potrivit art. 405 din C. proc. civ. se constată că nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.
Acest text de lege consacră principiul conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât, în materia nulităţii hotărârilor nu sunt incidente dispoziţiile art. 176 şi 178 din C. proc. civ. invocate de revizuent.
Normele referitoare la "nulitatea actelor de procedură" cuprinse în Capitolul III al Titlului IV - " Actele de procedură" din Cartea I - "Dispoziţii generale" din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu specificul mijloacelor de invocare a nulităţii hotărârii judecătoreşti reglementate de art. 405 - Titlul I "Procedura în faţa primei instanţe" al Cărţii a II-a "Procedura contencioasă" a aceluiaşi act normativ.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care, sub denumirea generică "Legalitatea căii de atac", statuează că obiectul căilor de atac îl constituie hotărârea judecătorească.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata Inspecţia Judiciară, se observă că, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." [...]
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 432 din C. proc. civ. "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".
Efectele lucrului judecat, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., au în vedere faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Din economia dispoziţiilor legale evocate, se conturează două reguli fundamentale, şi anume că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar soluţia exprimată într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Aşa fiind, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie acelaşi drept într-un alt litigiu.
Lucrul judecat atrage exclusivitatea, ceea ce face ca noul litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.
Or, în prezenta cauză, părţile au participat în ambele procese în aceeaşi calitate, ca titulari de drepturi şi, respectiv, obligaţii în acelaşi raport juridic dedus judecăţii; obiectul ambelor cereri de revizuire, înţeles ca pretenţie formulată şi drept subiectiv invocat, este acelaşi; fundamentul raportului juridic dedus judecăţii este acelaşi în ambele situaţii.
Aşa cum s-a arătat anterior, aspectele definitiv tranşate de către o instanţă nu mai pot face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanţă; or, având în vedere că prin Decizia nr. 12 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018 s-a analizat Decizia nr. x nu pot fi primite apărările revizuentului cu privire la lipsa identităţii de cauză.
Având în vedere caracterul absolut şi peremptoriu al excepţiei autorităţii de lucru judecat, admiterea acesteia împiedică analizarea pe fond a pretenţiilor formulate prin cea de a doua cerere cu care a fost învestită instanţa. Cu alte cuvinte, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat constituie un obstacol dirimant, ce determină stingerea procesului, fără examinarea fondului dreptului dedus judecăţii în cauza pendinte.
În acelaşi timp, în legătură cu motivele expuse de revizuent, trebuie subliniat că, în limitele acestei căi extraordinare de atac, nu este permisă reevaluarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea atacată, întrucât revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar asupra hotărârii atacate, ci determinarea unei noi judecăţi, întemeiată pe elemente ce nu au putut forma obiectul judecăţii ce a condus la pronunţarea hotărârii supuse revizuirii.
Ceea ce a determinat pronunţarea hotărârii adoptate în prezenta cauză a fost întregul probatoriu administrat şi dispoziţiile legale incidente, astfel încât, în raport cu prevederile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata Inspecţia Judiciară şi va respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Admite excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata Inspecţia Judiciară.
Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2020.
GGC - CL