Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 1925 din 24 mai 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B., prin reprezentant A. împotriva Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune ca hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, adică să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză şi de părţi.

Dispoziţiile citate au în vedere situaţia în care se pronunţă soluţii contradictorii, în una şi aceeaşi cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat.

Raţiunea reglementării acestui motiv de revizuire o constituie necesitatea înlăturării încălcării acestui principiu şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

De asemenea, trebuie precizat că pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.

Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat situaţia creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat".

Totodată, este de menţionat că existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, este condiţia fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat.

Cu alte cuvinte, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre".

Aşadar, instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, aşa cum s-a mai menţionat anterior.

În speţă, prin cererea formulată, revizuenţii au solicitat anularea Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015 ca fiind potrivnică cu Decizia nr. 976 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2011.

Aşadar, în cauză se invocă caracterul mai favorabil al unei hotărâri anterioare, pronunţată de o alta instanţă de judecată, însă, potrivit textului de lege mai sus citat, singura soluţie pe care o poate da instanţa de judecată în cazul de revizuire indicat este cea a anulării celei de-a doua hotărâri, potrivnică în raport cu prima, hotărâre care nu a respectat principiul autorităţii de lucru judecat.

Drept urmare, cererea de anulare a ultimei hotărâri, ca o consecinţă a admiterii cererii de revizuire, respectiv a Deciziei nr. 4547 din 5 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, este inadmisibilă, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 au declarat recurs revizuenţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În prealabil, recurenţii solicită, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în executarea şi aplicarea sancţiunilor pentru refuzul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive pe calea contenciosului administrativ, instanţa de executare are dreptul să stabilească petentului obligaţia de a relua procedurile administrativă şi jurisdicţională pentru realizarea dreptului său recunoscut ?"

În opinia recurenţilor, instanţa de executare nu are această cădere iar o asemenea sarcină este excesivă, neprevăzută de lege, încalcă autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii juridice.

În continuare, în dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, după o descriere a situaţiei de fapt şi drept, recurenţii au susţinut că au probat încălcarea autorităţii de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei intimate şi, implicit, existenţa hotărârilor potrivnice, considerând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei raportat la cele două decizii definitive contradictorii pe care instanţa de revizuire nu le-a analizat.

Au arătat că instanţa de revizuire a aplicat greşit normele de drept material referitoare la admiterea cererii de revizuire raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a normelor de drept material cu privire la tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză), apreciind întrunită tripla identitate, întrucât executarea hotărârii definitive şi aplicarea sancţiunilor pentru neexecutare face parte din acelaşi proces, aşa cum a stabilit în cauze similare jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de revizuire nu a motivat admiterea sau respingerea excepţiei lucrului judecat deşi aceasta a fost invocată prin însăşi cererea de revizuire şi nici de ce nu există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

3. Apărările intimaţilor

Intimaţii Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Preşedintele Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul instituţiei Prefectului municipiului Bucureşti au depus întâmpinări, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de prevederile art. 513 alin. (6) raportat la alin. (5) al aceluiaşi articol din C. proc. civ. şi au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului.

4. Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele arătate în continuare:

Prin această cerere, recurenţii au solicitat ca, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., să se pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept enumerate la punctul 2 din cuprinsul acestei decizii.

Potrivit prevederilor art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (...), constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înalta Curte de Casaţie Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din dispoziţiile acestui text de lege rezultă că este necesar ca instanţa de trimitere să verifice îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenţii, în modalitatea de formulare a chestiunii de drept pentru care solicită aplicarea procedurii reglementate de art. 519 - 521 C. proc. civ., au solicitat dezlegarea unor aspecte litigioase care ţin de rezolvarea cauzei în fond, după o eventuală admitere a căii extraordinare de atac formulate, iar nu a unor dispoziţii legale susceptibile de interpretare echivocă, ce necesită lămuriri în cadrul procedurii de judecată a cererii de revizuirii în care, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi faptele pe care se întemeiază.

Astfel, în speţă, instanţa este învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunţate în soluţionarea unei cereri de revizuire pentru hotărâri potrivnice, stadiu procesual în cadrul căruia nu se analizează aspectele de fond ale litigiului dedus judecăţii, ci modul în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a făcut aplicarea dispoziţiilor procedurale referitoare la calea de atac a revizuirii, în limitele căreia, de asemenea, nu se analizează şi nu pot fi repuse în discuţie chestiuni de drept ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Prin urmare, indiferent de modalitatea în care s-ar explica această chestiune, ea ar fi lipsită de folos practic în soluţionarea recursului ce formează obiectul judecăţii de faţă.

Aşadar, nefiind îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile şi esenţiale în cauză, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul solicitat de recurenţi este una inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru aceste considerente.

5. Examinând excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru considerentele următoare:

Intimaţii au apreciat că inadmisibilitatea prezentei căi de atac rezultă din faptul că dispoziţiile art. 513 alin. (6) C. proc. civ. trebuie coroborate cu cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol, în sensul că pentru revizuirea întemeiată pe hotărâri potrivnice legiuitorul a înţeles să limiteze prin alin. (6) numărul căilor de atac la una singură şi nu să deschidă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri care, în condiţiile alin. (5) ar fi definitivă, în cazul contrarietăţii de hotărâri, recursul fiind admisibil numai dacă a doua hotărâre atacată cu revizuire este susceptibilă de apel sau de recurs.

Excepţia inadmisibilităţii nu poate fi primită însă motivat de faptul că, pentru ipoteza revizuirii întemeiată pe contrarietate de hotărâri, legiuitorul a consacrat legislativ, în art. 513 alin. (6) C. proc. civ., o singură cale de atac, recursul, în raport de faptul că obiectul verificării de legalitate este restrâns la un singur aspect, acela al respectării puterii de lucru judecat a primei hotărâri pronunţate în aceeaşi cauză, astfel că argumentul care justifică restrângerea căilor de atac în cazul de revizuire menţionat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. lasă fără semnificaţie faptul că hotărârea a cărui revizuire se solicită este sau nu supusă unei singure căi de atac, adică coroborarea alin. (5) cu alin. (6) din art. 513 C. proc. civ.

În acest sens, de altfel, prin Decizia nr. 17/20.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosar nr. x/2019, s-a decis: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv."

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, cu apărările intimaţilor, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Criticile din memoriul de recurs ce se referă la faptul că instanţa de revizuire nu a motivat inexistenţa triplei identităţi şi nici nu a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la sarcinile comisiei se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele.

Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Argumentele invocate de recurenţi nu se circumscriu însă ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată.

Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluţia adoptată de instanţa de revizuire, se constată, însă, că acestea sunt în concordanţă cu hotărârea pronunţată, cu natura şi cu circumstanţele speţei.

Cât priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de revizuenţi cu privire la întrunirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, se reţine că acest argument nu poate fi reproşat instanţei de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Se reţine că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate, rezultă că judecătorul cererii de revizuire a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi, respectiv a apărărilor formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către revizuenţi în susţinerea admisibilităţii cererii de revizuire, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care revizuenţii au înţeles să convingă instanţa de judecată.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de revizuire nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de revizuenţi sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanţa de recurs nu poate reţine nici critica recurenţilor-revizuenţi potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde motivele în raport cu argumentele revizuentei ce nu au fost analizate, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurenţilor în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei de respingere a cererii de revizuire, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanţei de revizuire în privinţa problemelor de drept în discuţie.

De altfel, prin cererea de revizuire s-a arătat că cea de-a doua hotărâre judecătorească stabileşte însă contrariul şi anume că "pârâta şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile stabilite în sarcina lor de către instanţă", revizuenţii apreciind că ultima soluţie este contrară primei hotărâri cu privire la obligaţiile comisiei pârâte, motivarea instanţei de revizuire făcând referire la această ipoteză invocată de revizuenţi.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea admisibilităţii căii de atac, supusă examinării în speţă.

În contextul arătat, faptul că recurenţii-revizuenţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, se constată, că deşi motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând autoritatea de lucru judecat, situaţie în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Examinând argumentele dezvoltate de autorii recursului, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire), Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate.

Suplimentar faţă de cele reţinute de instanţa de revizuire a cărei motivare va fi complinită de prezentele considerente, se reţine că, în ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menţionat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare, în litigii diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, situaţie în care executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menţionat.

În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existenţa triplei identităţi: de cauză, de obiect şi de părţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată contrar susţinerilor recurenţilor, că nu există tripla identitate în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că, în litigiile soluţionate prin deciziile potenţial potrivnice în opinia revizuenţilor, părţile sunt diferite (A., B., Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în cazul dosarului nr. x/2011, respectiv A., B., Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Preşedintele Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul instituţiei Prefectului municipiului Bucureşti, în cazul dosarului nr. x/2015), obiectul este diferit (în primul litigiu, refuzul Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 de a soluţiona cererea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate ale acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 cu respectarea Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emisă de Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar în al doilea litigiu, cererea reclamanţilor de sancţionare a intimaţilor Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Preşedintele Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului Bucureşti şi obligarea acestora la plata de despăgubiri materiale) şi cauza este diferită (acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile Legii nr. 290/2003, respectiv acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul celui de-al doilea proces).

Prin urmare, criticile din recurs referitoare la existenţa triplei identităţi în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei nu pot fi reţinute.

Astfel, prin acţiunea cu care a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la 5 aprilie 2011 (Dosarul nr. x/2011) reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri prin care să soluţioneze cererea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 290/2003.

Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, finalizat cu pronunţarea Deciziei civile nr. 976/05.03.2012, s-a purtat între reclamanţii A. şi B., pe de o parte, şi pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pe de altă parte, şi a avut ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, conform Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emise de Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) ca urmare a refuzului autorităţii publice în ce priveşte soluţionarea cererii cu care a fost învestită, acţiunea fiind întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 18 alin. (1), art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi pe dispoziţiile din Legea nr. 290/2003.

Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a de contencios administrativ şi fiscal, finalizată cu pronunţarea hotărârilor a căror revizuire se solicită, s-a purtat între aceeaşi reclamanţi, pe de o parte, şi pârâţii Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Preşedintele Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului Bucureşti, pe de altă parte, şi a avut ca obiect cererea reclamanţilor de constatare a neîndeplinirii obligaţiei de executare a Deciziei civile nr. 976/05.03.2012 şi de aplicare a amenzii în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, precum şi de obligare a pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale, acţiunea fiind promovată ca urmare a unei pretinse neexecutare a obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţii publice prin Decizia nr. 976/05.03.2012, pronunţată în primul litigiu.

În acest context, privite comparativ, contrar susţinerilor recurenţilor, obiectul şi cauza juridică sunt diferite, argumentele recurenţilor că executarea hotărârii definitive şi aplicarea sancţiunilor pentru neexecutare fac parte din acelaşi proces neavând relevanţa atribuită de aceştia, sub acest aspect.

Astfel, privitor la obiectul celor două litigii, în prima cauză, înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, obiectul a fost reprezentat de refuzul de emitere a deciziei de acordare a titlului de despăgubiri de către autoritatea publică, iar obiectul Dosarului nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost reprezentat de pretinsa neexecutare a obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţii publice prin Decizia nr. 976/05.03.2012, pronunţată în primul litigiu şi sancţionare cu amenda prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a autorităţii publice.

Aşadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, scopul final urmărit de reclamanţi în cele două litigii fiind diferit.

În ceea ce priveşte cauza, demersul judiciar întreprins de reclamanţi în primul litigiu, acesta a fost generat de împrejurarea că pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu a soluţionat într-un termen rezonabil cererea reclamanţilor formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin Decizia civilă nr. 976/05.03.2012, pronunţată de secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2011, Comisia a fost obligată ca în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii (05.03.2012) să emită o nouă hotărâre prin care să soluţioneze cererea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 290/2003, cu respectarea Deciziei nr. 1593/16.09.2010 emisă de ANPR.

Astfel, Comisia a revocat Hotărârea nr. 301/19.12.2008 şi a emis Hotărârea nr. 1259/29.03.2012.

Faţă de conţinutul Hotărârii Comisiei nr. 1259/29.03.2012, recurenţii-reclamanţi au apreciat că există o neexecutare a Deciziei civile nr. 976/05.03.2012, pentru faptul că nu s-a ţinut cont de către Comisie la emiterea Hotărârii nr. 1259/29.03.2012, de Decizia ANPR nr. 1593/16.09.2010, conform indicaţiilor obligatorii ale instanţei de contencios administrativ.

În cel de-al doilea litigiu, finalizat cu hotărârea a cărui revizuire se solicită, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată în vederea sancţionării a intimaţilor Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Preşedintele Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 - Prefectul Municipiului Bucureşti pentru pretinsa neexecutare a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată prin Decizia nr. 976/2012, în cadrul procedurii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 ce reglementează procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului).

Împrejurarea că litigiile au privit, în esenţă, acelaşi drept de a obţine măsuri reparatorii pentru bunurile proprietate ale reclamanţilor, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 290/2003, nu reprezintă o condiţie suficientă pentru a se putea tranşa asupra îndeplinirii condiţiei identităţii de cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, şi deci a dispoziţiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat acelaşi litigiu pe un alt temei juridic.

Astfel, primul demersul judiciar al reclamantei a fost impus de nemulţumirea faţă de conduita pârâtei Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 de a nu emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, litigiul fiind soluţionat de instanţele de judecată doar din perspectiva cerinţa respectării unui termen rezonabil în soluţionarea unei cereri, fără o analiză a dreptului pretins, în timp ce, în al doilea litigiu, reclamanţii au solicitat sancţionarea autorităţii publice pârâte şi a conducătorului acestuia, conform art. 24 din Legea nr. 554/2003, pentru pretinsa neexecutare a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată prin Decizia nr. 976/2012, pronunţată în primul litigiu.

Prin urmare, rezultă fără echivoc că, pentru hotărârile pretins contradictorii, nu există identitate nici de obiect şi nici de cauză, recurenta neputând susţine întemeiat că cele două cereri de chemare în judecată ar fi urmărit aceeaşi finalitate şi că, prin pronunţarea hotărârilor a căror revizuire a solicitat-o, s-ar fi încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod just că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate în cauză de A. şi B., care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În atare situaţie, susţinerea recurenţilor, în sensul că ar fi întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire în discuţie, ca şi celelalte argumente invocate în acest context, precum cele referitoare la faptul că nu ar analizată excepţiei lucrului judecat sunt lipsite de relevanţa acordată de autorii căii de atac şi nu pot fi reţinute.

În raport cu cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge cererea formulată de A. şi B. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în executarea şi aplicarea sancţiunilor pentru refuzul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive pe calea contenciosului administrativ, instanţa de executare are dreptul să stabilească petentului obligaţia de a relua procedurile administrativă şi jurisdicţională pentru realizarea dreptului său recunoscut ?"

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1925 din 24 mai 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2019.

GGC - GV