Asupra cererii de revizuire, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată:
Prin Decizia civilă nr. 936 din 16 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat recursul declarat de petenta A. împotriva Deciziei civile nr. 620/R din data de 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pentru nemotivarea căii de atac.
2. Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 18 iunie 2019, revizuenta A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 936 din 16 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pe care o consideră ca fiind potrivnică Deciziei civile nr. 168 din 24 septembrie 2018 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Revizuirea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, revizuenta argumentează că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunţate două hotărâri potrivnice prin care s-a dezlegat aceeaşi chestiune de drept, anume dacă recursul special prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 are sau nu tipologia specifică recursului prevăzută de C. proc. civ. şi dacă acestui tip de recurs i se aplică elementele din recursul de drept comun.
În speţă, există două hotărâri potrivnice în condiţiile care, având de soluţionat acelaşi tip de recurs, cel prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa care a dat hotărârea atacată a ignorat Decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale, iar instanţa care a pronunţat prima hotărâre a respectat legea şi caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale ce a statuat că recursul special prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 are o fizionomie juridică proprie şi nu preia elementele caracteristice recursului prevăzut de C. proc. civ.
Prin urmare, ignorând decizia Curţii Constituţionale şi cele statuate prin hotărârea potrivnică, instanţa a anulat, în mod greşit, recursul revizuentei pentru nemotivarea acestuia, neţinând cont că acestui tip de recurs nu i se aplică prevederile C. proc. civ.
3. Procedura desfăşurată în cererea de revizuire
Intimata Asociaţia de proprietari de apartamente nr. x a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Prin încheierea nr. 1660 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 936 din 16 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuenta A., în favoarea Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a rămas în pronunţare, cu prioritate, asupra admisibilităţii cererii de revizuire.
4. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuentă ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situaţia nesocotirii autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri.
Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază deci pe respectarea autorităţii de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a primeia.
Ca atare, pentru a fi incidentă teza cuprinsă în textul de lege menţionat se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauză.
Astfel, contrarietatea susţinută de revizuentă constă în maniera diferită de soluţionare a unor recursuri similare.
Contrar însă acestor susţineri, condiţia contrarietăţii nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluţiile diferite să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină.
Or deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.
Analizând Decizia civilă nr. 936 din 16 mai 2019, a cărei anulare se solicită, se constată că prin aceasta s-a anulat recursul declarat de petenta A. împotriva Deciziei civile nr. 620/R din data de 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pentru nemotivarea căii de atac, în raport cu prevederile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul vizând respingerea cererii formulate de petenta A., în contradictoriu cu intimata Asociaţia de proprietari de apartamente nr. x, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 222 din acelaşi cod.
În schimb, prin hotărârea pretins potrivnică, respectiv Decizia civilă nr. 168 din 24 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de şedinţă din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x, recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, vizând respingerea cererii formulate de petenta A., în contradictoriu cu intimaţii Guvernul României, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice ("ANRSC") şi B. SRL, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 262/2007, şi ale art. 1 alin. (4) lit. k) din Legea nr. 51/2006. În această cauză, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, instanţa reţinând, în raport cu cele statuate prin Decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale, faptul că această cale de atac are o fizionomie juridică proprie şi nu poate fi considerată recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ.
Privite comparativ, contrar susţinerilor revizuentei, cele două litigii au părţi, obiect şi cauză diferite, prin aceasta din urmă înţelegându-se scopul urmărit de reclamant la momentul sesizării instanţelor de judecată.
Nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză între litigiile în care au fost pronunţate hotărârile în discuţie, cele două decizii nu pot fi considerate potrivnice şi nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a celei din urmă, în sensul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Împrejurarea că litigiile au privit, în esenţă, soluţionarea aceluiaşi tip de recurs, anume recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu reprezintă o condiţie suficientă pentru a se putea tranşa asupra îndeplinirii condiţiei identităţii de obiect şi cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, şi deci a dispoziţiilor art. 509 pct. 8 din C. proc. civ.
Revizuenta pretinde că cele două hotărâri sunt potrivnice din perspectiva soluţionării contradictorii a excepţiei nulităţii recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru nemotivarea acestuia.
Or, dezlegările date problemelor de drept în considerente, precum şi situaţiile de fapt stabilite beneficiază de autoritate de lucru judecat în anumite condiţii.
Considerentele unei hotărâri prin care instanţa interpretează texte de lege la modul general, cum este în speţă aplicarea sau nu a prevederilor referitoare la recurs din C. proc. civ. şi căii de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fără a lămuri direct drepturile părţilor în cauză, nu intră în puterea de lucru judecat.
Mai mult decât atât, împrejurarea că instanţa de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunţă soluţii diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate a hotărârilor pronunţate în aceeaşi cauză ci, eventual, de jurisprudenţă neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.
Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.
Trebuie menţionat că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.
Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.
Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni". (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).
De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci, mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate rămân la nivel de speţă, fără să "lege" în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.
Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greşită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.
Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 936 din 16 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.
GGC - CL