Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 3518 din 21 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de SC A. SRL, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva Deciziei nr. 63 din 5 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere, în esenţă, faptul că hotărârile judecătoreşti pretins contradictorii au fost pronunţate în cauze diferite, având părţi şi obiect diferite.
Astfel, obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în care a fost pronunţată Decizia nr. 1409 din 20 septembrie 2017, poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei SC C. SRL, codebitor cu A. în contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 şi în această cauză s-a statuat asupra lipsei calităţii de reprezentant convenţional al semnatarului cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
În dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în care s-a pronunţat decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, judecata poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei A. SRL, în această cauză instanţa statuând asupra calităţii de reprezentanţi a semnatarilor cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Rezultă că, în speţă, condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzute în mod cumulativ de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză dat fiind faptul că cele două decizii nu sunt contradictorii, ele nestatuând asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.
Astfel, între cele două cauze nu există identitate nici în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.
În cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj a fost invocată de către revizuenta A. excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 1409 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, iar instanţa s-a pronunţat asupra acesteia, în sensul nu se poate reţine o autoritate/putere de lucru judecat a acestei hotărâri, dat fiind faptul că, deşi în cele două cauze cererea este formulată de aceeaşi parte, creditoarea B. SA, în fiecare dintre cazuri reprezentarea este diferită, realizându-se prin persoane diferite.
În consecinţă, nu există statuări contrare în condiţiile impuse de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în cauză, cererea de revizuire a fost respinsă.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit normele de drept material, în speţă cele privind reprezentarea convenţională/autoritatea de lucru judecat, arătând faptul că a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul său pozitiv, în sensul că problema reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a fost tranşată prin decizia 1409/2017 din cauza nr. 14539/3/2016, iar, din aceasta perspectivă, nici o altă instanţă nu poate statua diferit, aşa cum eronat a făcut instanţa de apel în cauza înregistrată sub nr. x/2017.
Sub aspectul părţilor, recurenta precizează că banca a încheiat contractul de credit nr. x/10.09.2008 cu trei entităţi, în speţă SC A. SRL, C. şi D., toate acestea fiind codebitori legate printr-o obligaţie solidară, iar, conform prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ., o hotărâre judecătorească pronunţată în favoarea unui codebitor profită şi celorlalţi, astfel că identitatea de părţi în privinţa autorităţii de lucru judecat este îndeplinită, noţiunea de "părţi" incluzând, pe de o parte, B., iar, pe de altă parte, cele trei codebitoare a contractului de credit care împreună formează o singură "parte".
Sub aspectul obiectului, identitatea este şi ea îndeplinită, ambele cauze supuse analizei având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, iar sub aspectul cauzei, se pune în discuţie, în ambele cauze, chestiunea litigioasă a reprezentării băncii în privinţa semnării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, act de dispoziţie juridică care poate fi asumat doar de către un reprezentant legal, respectiv convenţional, daca acesta din urmă a primit acest drept de la reprezentantul legal.
În consecinţă, recurenta solicită să fie avută în vedere autoritatea de lucru judecat a chestiunii litigioase tranşate în cauza nr. 14539/3/2017, care statuează că, în lipsa semnăturii directorului general al băncii (ca unicul reprezentant legal al băncii), orice altă semnătură de pe o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei (act de dispoziţie juridica) trebuie să complinească exigenţele reprezentării convenţionale, iar acest raţionament, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, a fost încălcat de către instanţa de apel care a soluţionat dosarul nr. x/2017, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanţa de revizuire, prin aplicarea/interpretarea greşită a normelor de drept material, în speţă cele privind reprezentarea convenţională/autoritatea de lucru judecat.
Prin urmare, solicită admiterea recursului şi anularea soluţiei date de instanţa în cauza nr. 174/1285/2017, ca urmare a rejudecării cererii de revizuire sau trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca aceasta să analizeze incidenţa autorităţii de lucru judecat a reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, din perspectiva tranşată de Decizia nr. 1409/2017.
3. Procedura de filtrare a recursului
Întrucât recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.
Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, sub rezerva depunerii de către recurent a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON. De asemenea, s-a reţinut că prin întâmpinarea formulată de intimata E. SA a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi pentru neindicarea denumirii şi sediului tuturor intimaţilor.
Prin Încheierea din camera de consiliu de la 30 septembrie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor de comunicare ataşate la dosar.
Recurenta a depus, la data de 16 octombrie 2019, dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 100 RON, iar intimata E. SA a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea excepţiilor netimbrării şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, Completul de filtru a constatat că excepţia netimbrării nu se mai susţine, întrucât recurenta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată, având în vedere faptul că motivele de recurs promovate pot fi încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen de judecată la data de 27 ianuarie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părţilor.
4. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Criticile recurentei pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurenta susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Recurenta consideră că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit normele de drept material, în speţă cele privind reprezentarea convenţională/autoritatea de lucru judecat, arătând faptul că a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul său pozitiv, în sensul că problema reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a fost tranşată prin decizia 1409/2017 din cauza nr. 14539/3/2016, iar, din aceasta perspectivă, nici o altă instanţă nu poate statua diferit, aşa cum eronat a făcut instanţa de apel în cauza înregistrată sub nr. x/2017.
Trebuie subliniat că, în cauză, nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Or, în cauză, este evident că procesul a început anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Susţinerea în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.
Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Din interpretarea logică, teleologică şi sistematică a celor două norme procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menţionat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunţate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părţi, obiect şi cauză).
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că, în ceea ce priveşte hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că, în litigiile soluţionate prin deciziile potenţial potrivnice în opinia revizuentei, obiectul este diferit: în primul litigiu, poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei SC C. SRL, codebitor cu A. în contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 şi în această cauză s-a statuat asupra lipsei calităţii de reprezentant convenţional a semnatarului cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, iar în cadrul celui de-al doilea litigiu, judecata poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei A. SRL, în această cauză instanţa statuând asupra calităţii de reprezentanţi a semnatarilor cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
În speţă, numitorul comun este dat existenţa unor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de B. SA, însă în fiecare din cazuri reprezentarea a fost diferită, realizându-se prin diferite persoane, astfel că nu există identitate nici în ceea ce priveşte soluţionarea chestiunii litigioase a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.
Aşadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, reclamanta solicitând deschiderea procedurii insolvenţei pentru două societăţi debitoare diferite, susţinerile referitoare la incidenţa prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ. neavând relevanţă propusă de recurentă, întrucât cererile de deschidere a procedurii insolvenţei vizează debitori diferiţi.
Pe lângă lipsa triplei identităţi în raport cu hotărârile anterioare, de referinţă, instanţa de revizuire a constatat că în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj a fost invocată de către revizuenta A. SRL excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 1409 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, iar instanţa s-a pronunţat asupra acesteia, în sensul nu se poate reţine o autoritate/putere de lucru judecat a acestei hotărâri, dat fiind faptul că, deşi în cele două cauze cererea este formulată de aceeaşi parte, creditoarea B. SA, în fiecare dintre cazuri reprezentarea este diferită, realizându-se prin persoane diferite.
Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.
Astfel, autoritatea de lucru judecat invocată de SC A. SRL a fost analizată prin Decizia civilă nr. 63/05.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în cadrul examinării motivelor de apel şi apărărilor formulate în cauză, instanţa de control judiciar indicând, in extenso, argumentele pentru care a apreciat a nu fi incidentă autoritatea de lucru judecat invocată de intimata A. SRL (revizuentă în prezenta cauză).
Prin urmare, în speţă, contrar susţinerilor recurentei-revizuente, instanţa de recurs a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Însă, împrejurarea că instanţa învestită cu al doilea litigiu nu a dat eficienţă prezumţiei lucrului judecat, ce ar putea constitui, eventual, o greşeală de judecată, nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.
Soluţia se impune pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii, privitoare la raţionamente sau soluţii pretins eronate este exclusă, în raport cu dispoziţiile procedurale incidente şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
În consecinţă, nu intră în puterea de cenzură a instanţei învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanţă a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate.
Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni", constantă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată de exemplu în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.
Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.
O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.
În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 3518 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2020.
GGC - CL