Nesoluţionarea acţiunii civile în procesul penal în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare. Sesizarea instanţei civile cu acţiune în răspundere civilă delictuală
C.proc.pen., art. 27, art. 28
Sintagma „a lăsat nesoluționată acțiunea civilă” din cuprinsul art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie înţeleasă în sensul nesoluţionării acţiunii civile de către instanţa penală, şi aceasta, indiferent de soluţia pronunţată pe latura penală, şi nu în sensul nesoluţionării acţiunii civile în cazurile prevăzute de art. 25 alin.(5) Cod procedură penală, respectiv achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit.b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j).
Din corelarea prevederilor art. 27 cu cele ale art. 28 alin.(1) Cod procedură penală reiese că părţile din procesul penal au deschisă calea unei acţiuni civile separate, de drept comun, ori de câte ori acţiunea civilă nu a fost soluţionată în procesul penal.
Această cale este deschisă chiar atunci când persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, potrivit art.27 alin. (1) Cod procedură penală, ceea ce înseamnă a fortiori că aceştia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune şi în cazul în care s-au constituit parte civilă în procesul penal, dar acţiunea civilă nu a fost soluţionată, deşi a fost pronunţată o soluţie de condamnare şi nu una dintre soluţiile prevăzute în art. 25 alin. (5) Cod procedură penală.
Secția I civilă, decizia nr.358 din 11 februarie 2020
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău la data de 23.06.2017, reclamantele A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de: 1.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru A., în calitate de soţie a defunctului E.; 500 000 lei cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de fiică a defunctului E.; 500 000 lei cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiică a defunctului E.; la plata penalităţilor
de întârziere începând cu data săvârşirii faptei până la plata efectivă a despăgubirilor; cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 448 din 02.05.2018 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost admisă în parte acţiunea și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanta A. a sumei de 200.000 lei, către reclamanta B. a sumei de 100.000 lei şi către reclamanta C. a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, cu dobândă legală până la plata efectivă a prejudiciului.
Prin decizia nr. 79 din 23.01.2019, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul D. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamantele C., B. şi A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (2) Cod procedură penală.
În dosarul penal nr. x/110/2013, reclamantele au exercitat acţiunea civilă împotriva pârâtului D., însă atât Tribunalul Bacău, cât şi Curtea de Apel Bacău, au lăsat nesoluţionată această cerere.
Aşadar, nu se poate considera că acţiunea civilă a fost soluţionată definitiv în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., atât timp cât Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 273 din 10.06.2015, nu a analizat în persoana acestuia elementele răspunderii civile delictuale (deoarece pronunţase pe latură penală o soluţie de achitare din lipsă de probe suficiente), iar ulterior, Curtea de Apel Bacău a menţinut dispoziţiile cu privire la latura civilă, cu toate că pe latură penală a schimbat în tot soluţia, pronunţând o soluţie de condamnare.
Prin decizia nr. 578 din 23.05.2016, Curtea de Apel Bacău nu s-a pronunţat asupra laturii civile în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., în sensul obligării sale în solidar cu ceilalţi inculpaţi la achitarea despăgubirilor materiale şi morale faţă de recurente în calitate de părţi civile, în condiţiile în care au fost analizate elementele răspunderii civile delictuale în persoana inculpaţilor F., G., H., I., J.
Fiind întrunită situaţia de excepţie din art. 27 alin. (2) Cod procedură penală, în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, reclamantele aveau deschisă calea acţiunii civile pe cale separată.
Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bacău, nu era posibilă exercitarea căii de atac a revizuirii prevăzute de Codul de procedură civilă împotriva deciziei Curţii de Apel Bacău nr. 578/2016, motivat de faptul că această decizie, fiind pronunţată în materie penală, este supusă căilor de atac şi motivelor de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală, iar motivele de revizuire din materie civilă nu erau nici admisibile şi nici aplicabile deciziei penale.
- Prin decizia recurată, a fost nesocotită puterea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 913 din 15.09.2016 a Curţii de Apel Bacău din dosarul penal nr. x/110/2013, decizie prin care a fost soluţionată cererea recurentelor de lămurire şi completare a dispozitivului şi în considerentele căreia s-a precizat cu putere de lucru judecat că mijlocul procedural de urmat este o acţiune în pretenţii în faţa instanţei civile.
Ulterior, o cerere adresată din nou Curţii de Apel Bacău pe temeiul dispoziţiilor art. 279 Cod procedură penală, prin care recurentele de faţă au solicitat înlăturarea omisiunilor vădite ce s-au strecurat în dispozitivul deciziei nr. 578 din 23.05.2016, a fost respinsă tot ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 29.06.2017.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 15.10.2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantele C., B. şi A., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) Cod procedură civilă. În aplicarea art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
După cum au reţinut ambele instanţe de fond, prin decizia penală nr.578 din 23.05.2016 a Curţii de Apel Bacău, definitivă, pârâtul din prezenta cauză, D., a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, sub forma complicităţii. Curtea de Apel a schimbat sub acest aspect hotărârea primei instanţe, respectiv sentinţa penală nr. 273 din 10.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău, prin care se dispusese achitarea pârâtului D., pe temeiul art. 16 lit. c) Cod procedură penală, în absenţa probelor privind săvârșirea infracțiunii.
Prin decizia Curţii de Apel Bacău, pretenţiile civile au fost soluţionate exclusiv în contradictoriu cu ceilalţi inculpaţi, care au fost obligaţi în solidar la repararea prejudiciului material şi moral cauzat reclamantelor din prezenta cauză. În dispozitivul deciziei nu se regăseşte o soluţie asupra laturii civile în ceea ce îl priveşte pe D. și în considerente nu s-a inserat vreo referire la acesta şi nu a fost analizată întrunirea ori neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) Cod procedură penală, „Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.”
Pe acest temei, instanţa civilă învestită cu o acţiune în pretenţii are de verificat două aspecte, primul vizând constituirea de parte civilă în procesul penal a reclamanţilor sau a succesorilor acestora, iar cel de-al doilea, referitor la soluţionarea laturii civile în procesul penal.
Aplicarea normei citate presupune, în privinţa celui de-al aspect, a se stabili dacă pretenţiile civile au fost sau nu au fost în mod efectiv examinate chiar de către instanţa penală, prin hotărâre definitivă, în sensul absenţei oricărei analize asupra acestor pretenţii. În măsura în care hotărârea penală reflectă atare examinare, beneficiază de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în condiţiile art. 28 Cod procedură penală.
Instanţa civilă nu este chemată să verifice, pe temeiul acestei norme, întrunirea unuia dintre cazurile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, prevăzute de art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, respectiv achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit.b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j).
După cum reiese chiar din denumirea sa, art. 25 alin. (5) Cod procedură penală se referă la rezolvarea acţiunii civile în procesul penal, urmând a fi aplicat de către instanţa penală, în sensul soluţionării acţiunii civile în funcţie de modul de soluţionare a laturii penale.
În schimb, art. 27 reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă, astfel încât această instanţă nu se poate substitui instanţei penale în rezolvarea acţiunii civile în raport de soluţia pronunţată pe latura penală.
În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat contrariul, ar fi trimis în mod expres la prevederile art. 25 alin. (5). Or, art. 27 alin. (2) nu conţine o asemenea trimitere, astfel încât formularea din text „prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă” conduce la verificarea doar a existenţei unei hotărâri penale definitive care nu reflectă o rezolvare a acţiunii civile în procesul penal.
Aşadar, sintagma „a lăsat nesoluționată acțiunea civilă” trebuie înţeleasă în sensul nesoluţionării acţiunii civile de către instanţa penală, şi aceasta, indiferent de soluţia pronunţată pe latura penală, şi nu în sensul nesoluţionării acţiunii civile în cazurile prevăzute de art. 25 alin. (5) Cod procedură penală.
În caz contrar, instanţa civilă s-ar substitui în mod nepermis instanţei penale, rezultat ce nu a fost intenţionat de legiuitor, după cum s-a arătat anterior, însă ar conduce la posibilitatea cenzurării hotărârii penale şi la o eventuală corectare a unei greşeli de judecată, în situaţia în care instanţa penală nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 25 Cod procedură penală. Or, în virtutea principiului legalităţii, hotărârea penală poate fi cenzurată doar prin parcurgerea căilor de atac prevăzute de legea penală, în cazurile şi condiţiile expres reglementate.
Împrejurarea că părţile ar avea deschisă calea revizuirii la instanţa civilă, exclusiv pe latură civilă, astfel cum prevede art. 453 alin. (2) Cod procedură penală, nu are relevanţă în cauză, cât timp nu poate fi integrată în operaţiunea de interpretare a normei din art. 27 alin. (2) Cod procedură penală, cu scopul stabilirii semnificaţiei normei prin aplicarea regulilor şi metodelor de interpretare.
Eventuala pronunţare de către instanţa civilă în ipoteza descrisă de 509 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă (minus petita) - la care s-a făcut trimitere prin decizia recurată în prezenta cauză – ar fi relevantă într-o acţiune civilă separată pe calea dreptului comun doar din perspectiva autorităţii de lucru judecat, de această dată, a unei hotărâri civile, şi nu penale, în privinţa soluţionării acţiunii civile.
Fără a se tranşa chestiunea competenţei instanţei civile de cenzurare, pe temeiul art. 453 alin. (2) Cod procedură penală cu referire la art. 509 Cod procedură civilă, a unei hotărâri penale care nu reflectă soluţionarea acţiunii civile, cu toate că s-ar fi impus, faţă de modul de rezolvare a laturii penale, este suficient a se conchide în sensul că instanţa civilă, în aplicarea art. 27 alin. (2) Cod procedură penală, verifică doar soluţionarea anterioară a acţiunii civile cu acelaşi obiect şi vizând aceeaşi persoană, printr-o hotărâre penală definitivă.
Această constatare este confirmată şi prin raportarea, pe de o parte, la dispoziţiile art. 27 în ansamblu, iar pe de altă parte, la dispoziţiile art. 28 alin.(1) Cod procedură penală. Din corelarea acestor norme reiese că părţile din procesul penal au deschisă calea unei acţiuni civile separate, de drept comun, ori de câte ori acţiunea civilă nu a fost soluţionată chiar în procesul penal.
Această cale este deschisă chiar atunci când persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, potrivit art.27 alin. (1) Cod procedură penală, ceea ce înseamnă a fortiori că aceştia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aşadar, chiar atunci când s-au constituit parte civilă în procesul penal, dar nu a fost soluţionată acţiunea civilă, deşi a fost pronunţată o soluţie de condamnare, şi nu una dintre soluţiile prevăzute în art. 25 alin. (5) Cod procedură penală.
Raţiunea întregului art. 27 rezidă în posibilitatea rezolvării pe cale separată a acţiunii civile, la instanţa civilă, cât timp nu a fost pronunţată o hotărâre penală ce beneficiază de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în conformitate cu art. 28 alin. (1) Cod procedură penală, nefiind admisibilă pronunţarea a două hotărâri judecătoreşti cu privire la aceeaşi acţiune civilă şi la aceeaşi persoană. Dacă o asemenea hotărâre penală a fost pronunţată, instanţa civilă respinge acţiunea în considerarea autorităţii de lucru judecat.
Pe temeiul celor arătate, Înalta Curte constată că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii civile, prin decizia recurată în prezenta cauză, relevă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 27 alin. (2) Cod procedură penală, fiind fondate criticile recurentelor – reclamante.
Prin hotărârea penală definitivă nu a fost soluţionată acţiunea civilă în ceea ce îl priveşte pe pârâtul din speţă, D., nici din dispozitivul deciziei penale şi nici din considerentele acesteia nereieşind că pretenţiile civile au fost examinate în mod efectiv, printr-o analiză a întrunirii ori a neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului D.
Nu poate fi primită, însă, susţinerea recurentelor conform căreia ar beneficia de autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile, decizia penală a Curţii de Apel Bacău prin care a fost respinsă cererea recurentelor de lămurire şi completare a dispozitivului deciziei nr. 578 din 23.05.2016 a Curţii de Apel Bacău şi în considerentele căreia s-a precizat că mijlocul procedural de urmat este o acţiune în pretenţii în faţa instanţei civile.
Astfel cum se prevede în mod expres prin art. 28 alin. (1) Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Or, prin decizia invocată de către recurente, instanţa penală s-a pronunţat asupra unei cereri de lămurire şi completare a dispozitivului, fără a statua asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale menţionate în art. 28 alin. (1) Cod procedură penală, astfel încât decizia nu intră în domeniul de aplicare al normei menţionate.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul şi, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 Cod procedură civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.