Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21.12.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând următoarele:
1. obligarea pârâtei la plata sumei de 107.208,80 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune C. a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.07.2011 -31.12.2011;
2. obligarea pârâtei la plata remuneraţiei (cu TVA inclus) datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune C. a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2012 -30.09.2012;
3. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate în raport de metodologiile emise conform Legii nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare;
4. obligarea pârâtei să pună la dispoziţia A., conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual) pentru perioada 01.10.2011-30.09.2012;
În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 8/1996 şi decizii ale Oficiului Român pentru Drepturile de Autor; H.G. nr. 119/2002 pentru aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.
Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a A., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B., iar pe fond a solicitat să se respingă cererea formulată de A. ca neîntemeiată.
Pârâta a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. la plata sumei de 680.025,78 RON, rezultată din suma de 2.040.077,34 RON, reprezentând plată nedatorată, efectuată în perioada 16.08.2007 - 25.09.2012 către A. în contul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi, la care se adaugă suma de 1.360.051,56 RON despăgubiri, în raport cu prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996. Pârâta - reclamantă a solicitat, de asemenea, publicarea în două ziare de tiraj naţional a hotărârii instanţei pe cheltuiala A., cu cheltuieli de judecată.
Pârâta - reclamantă a formulat cerere de modificare a cererii reconvenţionale la data de 13.03.2013, solicitând obligarea reclamantei - pârâte la plata sumei de 2.040.077,34 RON, reprezentând plată nedatorată efectuată în perioada 16.08.2007-25.09.2012 către A. în sumă de 680.025,78 RON, plus despăgubiri de 1.360.051,56 RON, conform art. 139 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996.
Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 16.08.2007-04.02.2010, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, iar pe fond solicitând respingerea acesteia ce neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 1137/07.10.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea şi, în consecinţă: a obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumelor de 86.169,75 RON (cu TVA), reprezentând remuneraţii solicitate pentru radiodifuzarea fonogramelor în perioada 01.07.2011 - 30.09.2012 şi de 35.105,81 RON (cu TVA), reprezentând remuneraţii datorate pentru radiodifuzarea prestaţiilor audiovizuale în aceeaşi perioadă; a obligat pârâta la plata sumei de 13.996,28 RON penalităţi de întârziere pentru fonograme şi 1.998,19 RON, reprezentând diferenţă actualizată pentru prestaţii din audiovizual; a constatat ca fiind rămas fără obiect capătul 4 al acţiunii; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 5539 RON.
În motivarea sentinţei, tribunalul a constatat că reclamanta A. este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, înfiinţat şi avizat conform legii de ORDA, prin Decizia 4/1997, fiind desemnat colector prin Deciziile ORDA nr. 1/2000, 41/2002, nr. 149/2003, nr. 185/2005, nr. 114/2006, nr. 85/2006, nr. 112/2006, nr. 133/2012 şi nr. 152/2012.
Pârâta are un post TV, respectiv B., prin care a utilizat fonograme publicate în scop comercial şi prestaţii din domeniul audiovizual, remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi fiind colectată în mod obligatoriu, conform legii, prin intermediul organismului de gestiune colectivă desemnat (art. 1231 din Legea nr. 8/1996 modificată).
De altfel, pârâta a încheiat anterior anului 2011 autorizaţie licenţă neexclusivă cu reclamanta, acceptând astfel faptul că este utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 (art. 130 alin. (1) lit. a), respectiv că utilizează fonograme pentru comunicarea publică pe postul de televiziune, precum şi prestaţii din domeniul audiovizual.
În ce priveşte utilizarea fonogramelor de către pârâtă, tribunalul a constatat că reclamanta a depus la dosar repertoriul integral (în regim de baze de date protejate), respectiv un CD cu 159699 de linii de repertoriu declarate de membrii A. pentru postul de televiziune C., verificat de expert împreună cu play-listurile comunicate de pârâtă, fiind stabilite ponderile de utilizare. De asemenea, în speţă operează mandatul legal extins atât pentru artiştii români, cât şi pentru cei străini, în baza dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, deci reclamanta nu trebuie să dovedească mandatul acordat de artiştii interpreţi.
Pentru prestaţiile din domeniul audiovizual, conform art. 1232 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) se aplică gestiunea colectivă facultativă, pentru care au fost verificate prestaţiile radiodifuzate de pârâtă în baza play-listurilor pe care aceasta trebuia să le comunice la A. conform art. 130 lit. h). Menţiunile din play-listurile comunicate de pârâtă s-au suprapus cu repertoriul A., ambele depuse la dosar, fiind extrase ponderile de utilizare a repertoriului, fiind stabilite de către expert remuneraţiile datorate reclamantei doar în funcţie de repertoriul acesteia şi doar pentru membrii acesteia, nu şi pentru membrii altor organisme de gestiune colectivă.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, urmând să înlăture ca neîntemeiate susţinerile pârâtei.
Întrucât pârâta a depus la dosar play-listurile, capătul 4 al acţiunii a rămas fără obiect. Totodată, având în vedere admiterea acţiunii principale, cererea reconvenţională a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 800/27.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 131.647,21 RON, din care 88.146,97 RON reprezintă remuneraţii, iar 43.500,24 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la data de 01.03.2018, cu menţinerea în rest a dispoziţiilor sentinţei; a obligat pe intimată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7850 RON, reprezentând onorariul expertului în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Critica vizând insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, potrivit cărora cererile pentru recunoaşterea dreptului de autor şi a celor conexe, pentru constatarea încălcării acestora şi repararea prejudiciilor, se taxează cu 39 de RON. Textul menţionat prevede o derogare de la timbrarea la valoare a acţiunilor în pretenţii, fără a distinge între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, astfel că nu are suport legal susţinerea apelantei referitoare la timbrarea în raport de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1350 C. civ.
Este nefondată şi critica referitoare la calitatea procesuală activă a organismului de gestiune colectivă pentru perioada în litigiu, 01.07.2011-30.09.2012, din perspectiva calităţii A. de colector al remuneraţiilor datorate de utilizatori pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ în domeniul TV şi al remuneraţiilor datorate de utilizatori pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în audiovizual.
În primul rând, se observă că Legea nr. 8/1996, forma în vigoare la momentul negocierii metodologiei, nu conţinea reglementări prin care să distingă între cele două tipuri de fonograme, cele două noţiuni fiind utilizate prin O.U.G. nr. 123 din 1 septembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996.
Decizia nr. 104 din 3 mai 2005 pentru publicarea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune şi de televiziune, prin gestiune colectivă obligatorie emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a fost publicată în Monitorul Oficial anterior modificărilor aduse Legii nr. 8/1996. Este, astfel, corectă apărarea intimatei în sensul că, în lipsa unei prevederi legale, metodologia nu putea să opereze cu cele două noţiuni semnificând tipuri diferite de fonograme. Metodologiile aplicabile perioadei pentru care se solicită remuneraţiile sunt Decizia ORDA nr. 104/2005 pentru intervalul 01.07.2011-25.07.2012 şi Hotărârea arbitrală nr. 8/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 520/26.07.2012 pentru fonograme, respectiv H.G. nr. 119/2002 pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Concluzia se impune ţinând seama de desfiinţarea Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006 şi a Deciziei directorului general al ORDA nr. 75/2006 prin Decizia nr. 115A din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, precum şi de desfiinţarea Hotărârii arbitrale din 13 aprilie 2006, publicată în baza Deciziei directorului general al ORDA nr. 85/2006 în Monitorul Oficial al României, 11 mai 2006, prin Decizia nr. 116A din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Potrivit prevederilor art. 1313 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, vechile metodologii rămân aplicabile până la publicarea noilor metodologii, nefiind fondată, deci, critica vizând lipsa de reglementare după anul 2007, susţinută prin cererea de apel.
Pe de altă parte, H.G. nr. 119/2002 nu conţine reglementări cu privire la tipul de gestiune a drepturilor patrimoniale, astfel că nu este îndeplinită condiţia contradicţiei dintre două norme juridice, imposibil de aplicat simultan, care să determine abrogarea implicită a acestui act normativ prin modificările aduse Legii nr. 8/1996, referitoare la gestiunea facultativă pentru audiovizual (art. 1232 alin. (1) lit. d).
Calitatea de colector a A. pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual, domeniu în care drepturile sunt gestionate facultativ şi pentru care funcţionează mai multe organisme de gestiune colectivă, face lipsită de relevanţă apartenenţa titularilor de drepturi la unul dintre aceste organisme. Atâta vreme cât A. a fost desemnat colector al remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi în domeniu, modul de repartizare a remuneraţiilor între organismele beneficiare nu poate face obiectul contestării de către utilizator, fiind lipsit de interes.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă s-au reţinut următoarele: sarcina dovedirii calităţii de utilizator, respectiv a persoanei obligate prin raportul juridic dedus judecăţii, revine reclamantului; în cauză, operează prezumţia simplă de utilizator în baza calităţii de organism de televiziune, de deţinător de licenţe audiovizuale, precum şi ţinând seama de refuzul de a răspunde notificării reclamantei în scopul informării cu privire la utilizarea de fonograme şi de autorizaţia/licenţa neexclusivă nr. 1741/09.03.2005 pentru radiodifuzarea fonogramelor şi autorizaţia/licenţa neexclusivă nr. 1742/09.03.2005 pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
De altfel, reclamanta a depus la dosar repertoriul membrilor A. pentru postul C., ponderea de utilizare a repertoriului membrilor reclamantei fiind stabilită pe baza play-listurilor depuse de pârâtă şi pe baza declaraţiilor membrilor.
Pretenţiile unei părţi sunt urmate, de obicei, de negarea acestora de către cealaltă parte; după ce reclamantul şi-a dovedit afirmaţiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmaţii, sarcina probei revine şi acestuia din urmă. Or, pârâta nu a răsturnat prezumţia simplă a calităţii de utilizator, de exemplu, prin depunerea unor înscrisuri care să confirme imposibilitatea tehnică a radiodifuzării fonogramelor.
Cât priveşte necesitatea mandatului acordat organismului de gestiune colectivă pentru colectarea remuneraţiei echitabile în cazul radiodifuzării de fonograme de comerţ (ce presupune o gestiune colectivă obligatorie), instanţa de apel a constatat caracterul nefondat al criticii, faţă de prevederile art. 1231 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, ce stabilesc că, în cazul categoriei de drepturi menţionate, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
În cazul radiodifuzării prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, gestiunea colectivă este facultativă, conţinutul repertoriului şi al listei de membri, depuse de pârâta intimată în apel, având calitatea de a proba reprezentarea titularilor de drepturi pentru repertoriul ce figurează în evidenţele depuse la ORDA de către organismul de gestiune colectivă, în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 126 din Legea nr. 8/1996.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a apreciat că sunt nefondate susţinerile apelantei cu privire la lipsa de temei a plăţii efectuate către A. în perioada 16.08.2007-25.09.2012, dată fiind lipsa calităţii acestui organism de colector al remuneraţiilor pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Prin Decizia ORDA nr. 41 din 27 martie 2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 228 din 5 aprilie 2002, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi a fost desemnat să colecteze sumele datorate de utilizatori artiştilor interpreţi sau executanţi, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 119/2002 pentru aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.
Prin Decizia ORDA nr. 149 din 19 septembrie 2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 670 din 25 septembrie 2012, s-a desemnat D. drept colector al remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi de D. pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune, stabilite prin Hotărârea arbitrală nr. 3 pronunţate la data de 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 2 aprilie 2012, prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 36/2012.
Aşadar, desemnarea D. pentru colectarea remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru titularii de drepturi reprezentaţi de D. pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune a avut loc după septembrie 2012, dată până la care sunt solicitate remuneraţiile prin acţiune în prezentul dosar.
Respingerea cererii reconvenţionale este consecinţa administrării probatoriului în cadrul cererii principale, constatarea calităţii A. de colector pentru perioada vizată, inclusiv pentru drepturile cuvenite titularilor pentru prestaţiile din domeniul audiovizual, având drept consecinţă respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale prin care se solicită restituirea remuneraţiilor datorate cu acest titlu.
Pe de altă parte, este nefondată critica potrivit căreia ar fi fost încălcate principiile ce guvernează procesul civil, deoarece cererea reconvenţională nu a fost pusă în discuţia părţilor. La data de 02.04.2014, apărătorul pârâtei reclamante a arătat, conform menţiunilor din încheierea de şedinţă, că renunţă la cererea reconvenţională şi că va depune un mandat în acest sens. Potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă din data de 16.09.2015, când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, pârâta reclamantă a arătat că lasă la aprecierea instanţei cererea reconvenţională, consemnări care atestă că cererea reconvenţională a fost pusă în discuţia părţilor, soluţionarea acesteia fiind obligatorie în condiţiile în care nu a fost depus mandatul de renunţare la judecată acordat reprezentantului convenţional al părţii.
Este nefondată şi critica privind încălcarea de către prima instanţă a principiilor care guvernează procesul civil: principiul dreptului la apărare, principiul egalităţii de arme, principiul rolului activ al judecătorului, imparţialitatea judecătorului, ca urmare a caracterului inform al cererii de chemare în judecată, ce a determinat imposibilitatea pârâtei de a-şi formula o apărare adecvată, nefiind cunoscută acesteia întinderea pretenţiilor solicitate şi calitatea în care acţionează reclamantul. Pretenţiile au fost evaluate provizoriu prin acţiune şi verificate printr-o expertiză contabilă, majorarea pretenţiilor fiind permisă de art. 132 C. proc. civ.
Calitatea în care acţionează reclamantul este aceea de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe, care are ca obiect de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune îi este încredinţată prin lege sau de către titulari, conform art. 124, 129 din Legea nr. 8/1996.
Critica potrivit căreia soluţia se bazează exclusiv pe raportul de expertiză contabilă este nefondată. Veniturile pârâtei, în calitate de utilizator, avute în vedere, rezultă din evidenţele contabile puse la dispoziţia expertului de către pârâtă, venituri în raport de care au fost calculate remuneraţiile prin aplicarea procentelor prevăzute de metodologii, ţinându-se seama de play-listurile depuse de pârâtă la dosar. Rolul expertului s-a limitat la efectuarea calculelor deosebit de complexe, complexitate determinată de perioada lungă de timp şi de numărul mare de fonograme şi prestaţii din audiovizual utilizate de organismul de televiziune. În stabilirea obiectivelor expertizei, instanţa a adus la cunoştinţa expertului reperele necesare efectuării calculelor. Nu rezultă din cuprinsul raportului că expertul a utilizat înscrisuri ce nu au fost încuviinţate de instanţă, respectiv cele emise de E., nefiind reală susţinerea apelantei în acest sens.
Cât priveşte opinia expertului parte care a concluzionat că pârâta nu datorează remuneraţii, acesta a plecat de la premisa că pârâta a încheiat contracte de cesiune cu artiştii difuzaţi în programele sale, în timp ce pentru prestaţiile artistice din audiovizual nu există metodologie aplicabilă, ca urmare a abrogării H.G. nr. 119/2002. Expertul parte specialitatea contabilitate nu s-a limitat la efectuarea unui calcul, ci şi-a depăşit atribuţiile prin interpretarea probatoriului şi a reglementărilor în materie, ceea ce explică, astfel, concluzia total diferită de cea a expertului desemnat de instanţă.
De altfel, proba cu expertiză contabilă a fost refăcută în etapa apelului, în cadrul căruia s-au administrat probe şi pentru determinarea titularilor de drepturi difuzaţi de pârâtă, a calităţii acestora de membri ai A. în cazul gestiunii facultative, ponderea utilizării repertoriului A., a existenţei contractelor de cesiune încheiate între organismul de televiziune şi artişti.
Sumele rezultate din raportul de expertiză sunt mai mici decât cele constatate la prima instanţă, determinând reţinerea caracterului fondat al criticii privind cuantumul remuneraţiilor şi, în consecinţă, admiterea apelului.
Instanţa de apel nu a ţinut seama, în stabilirea cuantumului remuneraţiilor, de înscrisurile depuse de pârâtă, denumite "acorduri de participare", pe care apelanta pârâtă le-a calificat drept contracte de cesiune de drepturi patrimoniale.
În scopul protejării autorului, legea a impus condiţia încheierii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în formă scrisă şi a includerii în contract a unui număr de menţiuni obligatorii. Potrivit art. 41 din Legea nr. 8/1996, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Clauza privitoare la determinarea remuneraţiei este esenţială pentru contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale, dar cesiunea poate avea şi caracter gratuit, caz în care ne aflăm în prezenţa unei donaţii, contractului de donaţie urmând a i se aplica regulile speciale din această materie în privinţa formei. Cesiunea cu titlu gratuit este o liberalitate, întrucât se diminuează patrimoniul cedentului cu folosul patrimonial procurat cesionarului, prin urmare trebuie să îmbrace forma autentică pentru a fi încheiat în mod valabil.
Susţinerea intimatei - reclamante că din calculul efectuat de expert în faza apelului au fost înlăturate fonogramele pentru artiştii şi interpreţii care nu sunt membri A., în condiţiile în care gestiunea colectivă pentru aceste drepturi patrimoniale este obligatorie şi organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, nu corespunde realităţii. Din moment ce A. a identificat prestaţiile artistice din domeniul audiovizual radiodifuzate de pârâtă, restul operelor menţionate în play-listurile depuse de pârâtă sunt fonograme, aceasta fiind singura modalitate de a determina cele două categorii de drepturi conexe ale dreptului de autor ai căror titulari sunt artiştii interpreţi sau executanţi, în lipsa unei evidenţe separate ţinute de organismul de televiziune.
Obiectul al criticilor în apel l-a constituit şi calificarea fonogramelor în fonograme de comerţ şi fonograme în scop comercial care, în speţă, prezintă interes doar din punctul de vedere al gestiunii colective obligatorii sau facultative, modul de calcul sub formă de procent în raport de ponderea utilizării fiind identic până la intrarea în vigoare a metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 133/2012, respectiv de 1% din baza de calcul, pentru ca din iulie 2017 procentul să fie diferit în raport de ponderea utilizării. Atâta vreme cât A. a rămas colector până la sfârşitul lui septembrie 2012, are dreptul şi obligaţia de a colecta de la utilizatori inclusiv pentru nemembri, pentru ca ulterior remuneraţiile să fie repartizate între organismele de gestiune colectivă în domeniul titularilor de drepturi în cauză.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâta - reclamantă S.C. B. S.R.L., prin care s-a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 800/27.06.2018, în sensul înlocuirii sumei de 131.647,21 RON cu suma de 143,31 RON, reprezentând remuneraţie datorată de pârâtă.
Instanţa de apel a apreciat că, prin cererea formulată, petenta tinde la modificarea soluţiei pronunţate în prezenta cauză, ceea ce nu constituie o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., iar pe această cale nu se poate urmări îndreptarea hotărârii cu privire la un aspect de fond al raporturilor dintre părţi.
Împotriva deciziei nr. 800/27.06.2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., după cum urmează:
I. Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 800/27.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului sub aspectul sumelor stabilite în sarcina sa cu titlul de remuneraţie datorată artiştilor interpreţi şi executanţi şi obligarea pârâtei la plata sumei de 143,35 RON (80,75 RON debit + 62,59 RON penalităţi), în loc de 131.647,21 RON (88.146,97 debit + 43.500,24 penalităţi) sau, în subsidiar, casarea hotărârii atacate, dacă instanţa de recurs apreciază că modificarea hotărârii nu poate fi realizată fără administrarea unor probe noi, probe incompatibile cu procedura recursului.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel nu a arătat în considerente varianta de expertiza omologată, nu a explicitat motivele care au condus la omologarea raportului de expertiză într-o variantă care nu include doar remuneraţia datorată reclamantei A., s-a pronunţat plus petita şi a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, sub următoarele aspecte:
- omologarea raportului de expertiză se face în integralitatea lui, nu doar în privinţa concluziilor.
Prin întregul raport de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit o obligaţie de plată în sarcina societăţii pârâte de aproximativ 140 RON prin raportare la înscrisurile care au stat la baza formulării acestei opinii şi doar dintr-o eroare s-a menţionat în cadrul capitolului de Concluzii un debit de 918 ori mai mare.
În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea prelua numai concluziile raportului, cu atât mai mult cu cât nu a expus niciun motiv pentru respingerea argumentelor societăţii cu privire la această eroare.
Remuneraţia stabilită de instanţa de apel în această modalitate greşită nu respectă principiul utilizării reale a repertoriului şi nici principiul proporţionalităţii plăţilor efectuate de utilizator prin contractele de cesiune, fiind vorba şi despre o pronunţare plus petita.
Remuneraţia la care instanţa de apel a obligat societatea pârâtă este formată din 2 categorii de remuneraţii, aferente atât răspunsurilor la obiecţiunile privind obiectivul 3, cât şi obiectivului 4 - identic din eroare ca şi conţinut cu obiectivul 3 în partea de concluzii: 6.171,56 RON gestiune obligatorie + 2.857,98 penalităţi; 81.975,41 RON gestiune facultativă + 40.642,26 RON.
Acţiunea formulată de A. vizează obligarea societăţii la plata remuneraţiei pentru gestiune facultativă doar pentru membrii săi, care au acordat mandat şi care şi-au declarat prestaţiile în repertoriul acestui organism.
Or, după cum a specificat expertul în cadrul obiectivului nr. 3, suma stabilită cu titlu de remuneraţie pentru gestiune facultativă, respectiv suma de 81.975,41 - reprezentând 1,2% din veniturile C. - este remuneraţia datorată de C. atât pentru artiştii membri ai A., pentru nemembri, cât şi pentru artiştii care au înţeles să îşi gestioneze individual drepturile. Această remuneraţie a fost raportată la membrii A. şi la prestaţiile acestora identificate conform obiectivelor 1 şi 2 (respectiv 193 de titulari şi 494 de prestaţii), din care a fost scăzută procentual ponderea contractelor de cesiune/acordurilor de participare.
Acesta a fost şi considerentul pentru care instanţa de apel, în cadrul probei cu înscrisuri, a pus în vedere reclamantei să facă dovada reprezentării (prin depunerea mandatelor şi a declaraţiilor de repertoriu), motiv pentru care obiectivul 2 cuprinde menţiunea specifică de a se ţine cont de membrii A. şi prestaţiile din repertoriu.
Pentru aceste menţiuni, expertul a formulat răspunsul de la obiectivul 4 (care în cele 37 file din răspunsul la obiecţiuni este în cuantum de 80,75 RON + 62,59 RON penalităţi, dar în Capitolul concluzii este în cuantum de 81.975,51 RON +40.642,26 RON) care vizează strict repertoriul A..
Remuneraţia pentru gestiunea obligatorie identificată la obiectivul 3 (6.171,56 RON) a fost diminuată procentual cu ponderea contractelor de cesiune/acordurilor de participare.
În aceste condiţii, obligarea pârâtei de a plăti către reclamantă întreaga remuneraţie pentru gestiune facultativă, fără a se face separarea după cum s-a acordat sau nu mandat (în raport de art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996), reprezintă atât o aplicare greşită a normelor de drept material, dar şi un plus petita, întrucât instanţa a dat mai mult decât s-a cerut. Mai mult, instanţa de apel nu a justificat înlăturarea susţinerilor expertului desemnat cu privire la artiştii îndreptăţiţi la încasarea acestei remuneraţii, încălcând principiul disponibilităţii prin obligarea pârâtei de a plăti toate remuneraţiile către un singur organism care nu îi reprezintă pe toţi artiştii difuzaţi.
- Instanţa a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cu privire la existenţa şi întinderea contractelor de cesiune (art. 39 şi următoarele, art. 123 şi următoarele din Legea nr. 8/1996), gestiunea facultativa şi întinderea ei (art. 1232 alin. (2) din Legea nr. 8/1996), criteriul utilizării reale a repertoriului unui organism de gestiune colectivă şi al proporţionalităţii în plata remuneraţiei faţă de existenţa contractelor de cesiune (art. 1311 lit. d) şi lit. e) din Legea nr. 8/1996).
De asemenea, instanţa a încălcat dreptul la apărare al pârâtei întrucât, deşi i s-au încuviinţat solicitările din cadrul probei cu înscrisuri de a fi depuse documente de către A. în dovedirea calităţii de reprezentant şi documente care atestă obţinerea acordului artistului în radiodifuzarea prestaţiei, acestea au fost înlăturate în integralitate prin obligarea societăţii pârâte la plata unei sume care nu se cuvine în totalitate acestui organism de gestiune colectivă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta - pârâtă a susţinut că terminologia din formularea obiectivului nr. 4 - "Acordurile de participare" implica şi contractele de cesiune.
În cadrul raportului de expertiză se identifică numărul de opere unice, numărul de interpreţi, membri şi nemembri ai A., se face aplicarea metodologiilor în vigoare, iar expertul, conform dispoziţiilor instanţei de judecată, a ţinut cont de acordurile de participare. Pentru a răspunde la obiectivul nr. 4, expertul nu a avut în vedere doar acorduri de participare, ci şi contracte de cesiune de drepturi (înscrisuri cu această titulatură). Instanţa nu poate înlătura un obiectiv întreg pentru că înscrisurile pe care expertul le-a avut în vedere aveau titulatura de "acorduri de participare" şi nu cea concretă de contracte de cesiune.
Toate probele solicitate prin cererea de apel, respectiv prin cererile de probatorii depuse ulterior, precum şi toate discuţiile din cadrul probei cu înscrisuri, se raportează la contracte de cesiune şi acorduri de participare.
Instanţa de judecată nu a respins proba cu contracte de cesiune, fiind încuviinţată prin încheierea de şedinţă din 23.03.2016, astfel cum a fost solicitată şi astfel cum a fost explicitat motivul pentru care se doreşte administrarea acestei probe, respectiv scăderea contractelor de cesiune din remuneraţia ce va fi stabilită.
În ceea ce priveşte acordurile de participare, recurenta - pârâtă a susţinut că sunt contracte cu clauze de cesiune.
În raport de prevederile art. 39 şi următoarele, precum şi de dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 8/1996, care califică şi prevăd expres modalitatea în care titularii de drepturi îşi pot exercita individual drepturile, chiar şi în cazul gestiunii obligatorii (unde funcţionează prezumţia simplă a mandatului legal extins), artiştii care au fost radiodifuzaţi pe postul C. au înţeles să îşi cesioneze aceste drepturi către postul TV.
Pentru a fi în prezenţa unei cesiuni de drepturi nu este absolut necesar ca acel înscris să poarte această titulatură, ci este suficient ca înscrisul să releve o clauză de cesiune unde să fie specificat obiectul cesiunii. Specificul acestui mod de utilizare, ce exclude plata unei remuneraţii către organismul de gestiune colectivă, nu are la bază titulatura înscrisului, ci conţinutul actului. Or, actul juridic trebuie să fie interpretat în sensul şi scopul pe care părţile l-au avut în vedere la momentul contractării şi în scopul producerii de efecte. În condiţiile în care contractele de cesiune şi acordurile de participare sunt încheiate între ETNO şi artiştii care vor fi radiodifuzaţi pe post (participanţi în emisiunile live de pe postul C.), nu se poate considera că prin aceste acorduri de participare părţile nu au avut în vedere cesiunea drepturilor de radiodifuzare pentru acea prestaţie difuzată pe post.
Aceasta concluzie este susţinută şi de întregul conţinut al unui astfel de acord de participare, care nu vizează doar participarea fizică la o emisiune, ci există clauza specifică prin care este cesionat către postul TV dreptul de radiodifuzare a acelei prestaţii, fără a mai subzista în sarcina radiodifuzorului o obligaţie ulterioară de plata a remuneraţiei. În plus, în cadrul acordului, exista şi clauza specifică prin care postul TV poate radiodifuza nelimitat acea emisiune în cadrul căreia a participat artistul, fără a exista o obligaţie de plată.
Aceste menţiuni cu privire la calitatea artistului, denumirea emisiunii, cesiunea drepturilor şi perioada cesiunii, sunt prevăzute încă din preambulul actului (reluate în art. 1 şi art. 2), astfel că aceste acorduri de participare nu pot fi excluse în realizarea unei expertize doar pentru că nu poartă titlul de "contract de cesiune".
Un argument în acest sens este reprezentat şi de specificul contractelor de muncă încheiate între prezentatori şi posturile TV (de exemplu, F. este angajata în cadrul B. ca prezentator, iar în cadrul contractului de muncă există clauză de cesiune pentru prestaţiile acesteia din cadrul emisiunilor pe care le prezintă). Or, contractul care cuprinde această clauza de cesiune de drepturi nu are titulatura de contract de cesiune, ci de contract de muncă cu o clauza de cesiune.
Toate contractele au fost analizate de expert, iar toate menţiunile înscrise în susţinerea acestui punct de vedere au fost detaliate în cadrul raportului de expertiză, motiv pentru care au fost scăzute din remuneraţie.
II. Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 21.11.2018, s-au susţinut următoarele:
Instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea pârâtei ca fiind o cerere prin care se urmăreşte modificarea unui aspect de fond.
Pârâta nu a invocat un argument de fond în susţinerea cererii de îndreptare, întrucât nu au fost deduse judecaţii argumentele expuse în faţa instanţei de apel şi nici argumente noi, care ar fi putut fi subsumate unor motive de casare împotriva deciziei instanţei.
Erorile materiale care pot face obiectul rectificării constau în greşeli formale, de consemnare în hotărâre a unor date care rezultă în mod cert din dosar, din susţinerile probate ale părţilor sau din caietul grefierului de şedinţă.
Or, rezultatul înscris în dispozitivul deciziei reprezintă o greşeală, în condiţiile în care întreg probatoriul administrat conchide la obligaţia de plată a societăţii pârâte în sumă de 143,31 RON, conform răspunsului dat de expert.
În cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză au fost depuse înscrisuri, a căror analiză a condus la încuviinţarea unei serii de 4 obiective. Decizia instanţei de apel are la baza strict raportul de expertiză, singura proba administrată care releva analiza înscrisurilor din dosar şi stabileşte o obligaţie de plata în sarcina societăţii pârâte.
În condiţiile în care instanţa de apel a înţeles să omologheze raportul de expertiză în varianta răspunsului expertului la obiecţiunile depuse de A. cu referire la obiectivul nr. 4, sumele din dispozitivul deciziei de apel nu coincid cu sumele din raportul de expertiză.
Recurenta a arătat că, în aceste condiţii, critica pârâtei cu privire la dispozitivul deciziei nu reprezintă o critică de fond, ci una formală privind redactarea dispozitivului deciziei, nefiind expuse instanţei de apel aspecte necunoscute, ci unele asupra cărora instanţa de apel deja concluzionase la termenul din 25.04.2018.
Recurenta - pârâtă a reiterat, totodată, argumentele cuprinse în cererea de îndreptare a erorii materiale, solicitând instanţei de recurs să înlăture eroarea materială produsă, procedând la verificarea raportului de expertiză depus în data de 27.09.2017, a obiecţiunilor formulate de A., a răspunsului la obiecţiuni formulat în data de 14.03.2018, a încheierii de şedinţă din data de 25.04.2018, a înregistrării de şedinţă de la acest termen şi a notelor de pe caietul grefierului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 800/27.06.2018, se constată următoarele:
Este nefondată critica referitoare la valorificarea greşită de către instanţa de apel a raportului de expertiză, în stabilirea remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru tipurile de utilizare şi pentru perioada de timp pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Susţinerile recurentei - pârâte cu acest obiect au ca premisă existenţa unei contradicţii chiar în cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit în faza apelului, în sensul că prin întregul raport s-ar fi stabilit o obligaţie de plată în sarcina societăţii pârâte de aproximativ 140 RON şi doar dintr-o eroare s-a menţionat în cadrul capitolului de concluzii un debit de 918 ori mai mare. În acest context, obligarea în apel a pârâtei la plata sumei de 131.647,21 RON, în loc de 143,35 RON, ar fi o consecinţă a însuşirii erorii expertului.
Or, premisa pe care se bazează critica recurentei este greşită, întrucât expertul contabil desemnat în apel a fost consecvent, în întregul cuprins al raportului, în a indica şi demonstra că remuneraţiile cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi însumează 131.647,21 RON pentru toate tipurile de utilizare, în perioada de referinţă. Răspunsul expertului la obiectivele stabilite de instanţa de apel, precum şi la obiecţiunile reclamantei A. la raportul de expertiză, trebuie privit din perspectiva analizei efectuate de expert pe baza înscrisurilor puse la dispoziţie de către părţi.
Astfel, expertul urma să calculeze remuneraţiile cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi prin utilizarea de către pârâta S.C. B. S.R.L. a prestaţiilor lor în perioada 1.07.2011 - 30.09.2012, anume prin radiodifuzarea de fonograme, respectiv prin radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în cadrul obiectivului 3 al expertizei.
Atare calcul presupunea, în prealabil, stabilirea fonogramelor şi a prestaţiilor artistice efectiv utilizate, pe baza play-listurilor (obiectivul 1), precum şi stabilirea repertoriului A. şi a titularilor de drepturi care le-au acordat mandat, exclusiv în situaţia de radiodifuzare a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual (obiectivul 2). Această din urmă evaluare era justificată de faptul că, în cazul acestui tip de utilizare, potrivit art. 1232 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este facultativă, astfel încât acest organism pot colecta doar remuneraţiile acelor titulari de drepturi care sunt membri ai săi şi care i-au acordat mandat, după cum rezultă din art. 1232 alin. (2) din lege.
Tocmai în considerarea caracterului facultativ al gestiunii colective în situaţia radiodifuzării prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual - spre deosebire de utilizarea prin radiodifuzarea de fonograme, în care este vorba despre o gestiune colectivă obligatorie şi operează mandatul legal extins (art. 1231 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din lege) -, calcularea remuneraţiilor în acest caz urma a avea loc, în cadrul obiectivului 3 al expertizei, cu respectarea art. 1232 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Expertul s-a conformat întocmai dispoziţiilor instanţei, verificând nu numai play-listurile, dar şi înscrisurile referitoare la membrii reclamantei care i-au dat acesteia mandat de reprezentare, iar răspunsul la cel de-al treilea obiectiv trebuie considerat a fi fost dat în consecinţă, cu distincţia ce trebuia făcută în funcţie de natura gestiunii colective în cele două tipuri de utilizare a prestaţiilor.
După cum se arată chiar prin motivele de recurs, expertul a marcat această distincţie prin referirea la actele juridice sau normative indicate drept temei al colectării remuneraţiilor pentru fiecare tip de utilizare în perioada de referinţă. Astfel, pentru radiodifuzarea de fonograme, gestionabilă obligatoriu, acesta a menţionat constant Deciziile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 104/2005 şi nr. 133/2012, în timp ce pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, care presupune o gestiune colectivă facultativă, a indicat de fiecare dată H.G. nr. 119/2002.
Potrivit celor arătate de expert în raport, în cadrul celui de-al treilea obiectiv al lucrării de specialitate, remuneraţia colectată în baza celor două decizii ORDA este de 4980,37 RON plus TVA, iar remuneraţia datorată de utilizator în temeiul H.G. nr. 119/2002 este de 81.975,41 RON .
Ulterior, prin răspunsul la obiecţiunile formulate de A., expertul a modificat suma datorată în baza Deciziilor ORDA nr. 104/2005 şi nr. 133/2012, după eliminarea TVA şi adăugarea penalităţilor de întârziere, ca fiind de 6.171,56 RON, menţinând, însă, suma de 81.975,41 RON pentru remuneraţia cuvenită în temeiul H.G. nr. 119/2002 .
Cu toate acestea, în cadrul concluziilor la cel de-al treilea obiectiv, expertul a precizat că suma de 81.975,41 RON ar fi datorată pentru "membri, nemembri, titulari de drepturi conexe". Această precizare reprezintă o eroare materială, cât timp, după cum s-a arătat anterior, suma a fost indicată drept remuneraţie în baza H.G. nr. 119/2002, colectată, aşadar, doar pentru acei titulari de drepturi care sunt membri ai organismului de gestiune colectivă şi care i-au acordat acesteia mandat, titulari identificaţi în cadrul celui de-al doilea obiectiv al expertizei.
De altfel, o eroare materială este strecurată şi în privinţa celeilalte sume de bani, anume 4980,37 RON, în sensul că ar viza nu numai fonograme, ci şi prestaţii artistice din audiovizual, deşi s-a menţionat că este colectată doar în baza celor două decizii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, nu şi a H.G. nr. 119/2002. În privinţa acestei remuneraţii, recurenta nu a infirmat că ar viza exclusiv radiodifuzarea de fonograme, ci s-a referit doar la eroarea privind suma de 81.975,41 RON.
Or, cât timp suma de 81.975,41 RON reprezintă remuneraţie colectată în baza H.G. nr. 119/2002, în baza gestiunii colective facultative, iar răspunsul expertului la cel de-al treilea obiectiv se corelează cu analiza de la cel de-al doilea obiectiv al lucrării de specialitate, instanţa de apel a procedat corect luând-o în considerare ca fiind remuneraţie cuvenită pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în totalul de 131.647,21 RON (alături de 6.171,56 RON pentru radiodifuzarea de fonograme).
Rezultă, în aceste condiţii, că nu se poate reţine vreo contradicţie în conţinutul raportului de expertiză contabilă, din moment ce răspunsul expertului la cel de-al treilea obiectiv presupunea valorificarea rezultatului verificărilor din cadrul primelor două obiective, concluziile formulate fiind explicate şi demonstrate prin modul în care au fost analizate înscrisurile puse la dispoziţie de către părţi.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei - pârâte privind omologarea greşită de către instanţa de apel a concluziilor expertizei, ce ar fi contrazise de conţinutul acesteia. Dimpotrivă, instanţa de apel a omologat concluziile expertului, chiar dacă acesteau conţineau o eroare materială, conform celor expuse anterior, tocmai pentru corelarea lor corectă cu întregul conţinut al raportului de expertiză (obiectivele 2 şi 3).
În egală măsură, nu au temei susţinerile vizând aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv privind pronunţarea plus petita de către instanţa de apel, din moment ce remuneraţia calculată de către expert şi acordată în mod efectiv prin decizia de apel reflectă natura diferită a gestiunii colective în cazul celor două tipuri de utilizare a prestaţiilor, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1231 şi art. 1232 din Legea nr. 8/1996, acordându-se remuneraţia pe care reclamanta A. era îndreptăţită să o colecteze, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Se observă, însă, că, invocând nelegalitatea deciziei atacate, inclusiv prin raportare la eroarea materială în privinţa sumei de 81.975,41 RON, recurenta urmăreşte, de fapt, valorificarea răspunsului expertului la obiectivul nr. 4 al expertizei, în loc de răspunsul la cel de-al treilea obiectiv.
Astfel, după cum a arătat explicit, pârâta S.C. B. S.R.L. tinde la a se stabili că reclamanta este îndreptăţită să pretindă cu titlu de remuneraţie doar suma de 143,35 RON, în loc de 131.647,21 RON, acordată prin decizia recurată, solicitând admiterea apelului, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 143,35 RON.
Suma de bani pretinsă este menţionată, într-adevăr, în raportul de expertiză (51,98 RON iniţial, devenită 80,75 RON prin răspunsul la obiecţiuni, la care se adăugă penalităţile de întârziere în cuantum de 62,59 RON), la obiectivul 4, care a vizat stabilirea remuneraţiilor într-o variantă în care să fie excluşi titularii de drepturi conexe care apar în acordurile de participare depuse de pârâta S.C. B. S.R.L. pentru care aceasta pretinde că au fost cedate drepturile de radiodifuzare.
Instanţa de apel nu a solicitat expertului să stabilească dacă înscrisurile intitulate acorduri de participare relevă sau nu contracte de cesiune de drepturi patrimoniale, ci doar să calculeze o variantă de remuneraţie prin raportare la acele înscrisuri despre care pârâta a pretins că ar conţine asemenea cesiuni. Astfel formulat, obiectivul fixat pentru expertiză a ţinut cont atât de specialitatea de expert contabil, cât şi de faptul că eventuala calificare juridică de acte de cesiune a drepturilor patrimoniale reprezintă o chestiune de drept, de competenţa instanţei de judecată.
În acest sens, instanţa urma a proceda la verificarea înscrisurilor înfăţişate de către pârâtă, cu finalitatea de a stabili dacă anumiţi titulari de drepturi conexe au cedat drepturile patrimoniale în favoarea pârâtei şi, în caz afirmativ, dacă a avut loc o gestiune individuală a drepturilor, de natură a exclude exercitarea, pentru aceeaşi utilizare, şi a gestiunii colective prin intermediul reclamantei, pentru evitarea unei duble plăţi a remuneraţiei.
Înalta Curte constată, astfel, că fără temei a susţinut recurenta că instanţa de apel avea obligaţia să stabilească în sarcina pârâtei un cuantum al remuneraţiei de doar 143,35 RON, în caz contrar, încălcându-se dreptul la apărare al pârâtei, prin ignorarea din ansamblul probator al documentelor care atestă, potrivit recurentei, acordul titularilor de drepturi pentru utilizarea prestaţiilor lor de către pârâtă, încuviinţate în apel în acest scop.
Prin aceste susţineri, recurenta face o confuzie între încuviinţarea spre administrare a probelor, solicitată de către părţi în dovedirea cererilor şi/sau apărărilor lor, şi aprecierea probelor în contextul analizării acestora din urmă.
Judecătorul cauzei nu are obligaţia de a socoti că pretenţiile sau apărările uneia dintre părţi sunt fondate, prin simplul fapt al încuviinţării administrării lor, ci doar îndatorirea de a examina toate dovezile administrate de ambele părţi, ceea ce nu exclude înlăturarea acelora care, prin coroborare, nu sunt relevante, potrivit convingerii judecătorului, în stabilirea existenţei sau a inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate.
Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentei, obligaţia instanţei de apel în prezenta cauză consta în cercetarea şi a înscrisurilor înfăţişate de către pârâtă, pentru a stabili dacă a avut loc o gestiune individuală a drepturilor deduse judecăţii, în urma unui eventual acord al titularilor pentru utilizarea prestaţiilor lor de către pârâtă.
Or, prin decizia recurată, s-a realizat o asemenea evaluare, instanţa de apel conchizând în sensul că nu este vorba despre contracte de cesiune de drepturi patrimoniale, astfel încât, în mod corespunzător, nu a valorificat calculele expertului din cadrul celui de-al patrulea obiectiv al lucrării de specialitate.
Aprecierea instanţei asupra calificării juridice a convenţiilor în discuţie face obiectul unei critici distincte din motivarea recursului, iar această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:
Pentru a înlătura apărarea pârâtei, instanţa de apel a reţinut absenţa unei cerinţe de fond esenţiale pentru calificarea convenţiilor drept contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, dintre cele expres prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării fonogramelor şi prestaţiilor), anume remuneraţia titularului dreptului.
Prin motivele de recurs, s-a arătat că, pentru a fi în prezenţa unei cesiuni de drepturi, nu este necesar ca înscrisul să fie denumit ca atare, fiind suficient să releve o clauză în care să fie specificat obiectul cesiunii, iar această clauză se regăseşte în toate înscrisurile înfăţişate de către pârâtă. Totodată, recurenta a susţinut că, prin cesionarea de către artişti a dreptului de radiodifuzare a prestaţiilor, postul TV poate radiodifuza nelimitat emisiunea în care a participat artistul, fără vreo obligaţie ulterioară de plată în sarcina postului TV.
Se observă că aceste susţineri nu conţin vreo critică a argumentului pentru care instanţa de apel nu a reţinut calificarea juridică pretinsă, anume absenţa menţiunii obligatorii privind remuneraţia ce reprezintă contravaloarea cesiunii, referirea la interpretarea contractului în raport de existenţa unei clauze de cesiune fiind făcută în contextul titulaturii convenţiei.
După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, redate anterior, aprecierea instanţei nu a avut în vedere titulatura convenţiilor, ci cerinţele de fond şi de formă prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996, astfel încât nu are suport susţinerea recurentei conform căreia instanţa ar fi înlăturat înscrisurile denumite "acorduri de participare" pentru motivul că nu ar purta titlul de "contracte de cesiune".
În acelaşi timp, din susţinerea potrivit căreia utilizarea fără plată a prestaţiilor ulterior radiodifuzării pentru care s-au încheiat acordurile de participare ar rezulta mai degrabă că prima radiodifuzare ar fi cu plată, din moment ce doar redifuzarea nu implică plata remuneraţiei, ceea ce evidenţiază tocmai absenţa menţiunii obligatorii privind remuneraţia, reţinută prin decizia de apel, cel puţin în privinţa primei radiodifuzări.
În aceste condiţii, în absenţa vreunei critici la adresa considerentelor deciziei de apel, nu există nicio raţiune pentru infirmarea de către această instanţă de control judiciar a aprecierii instanţei de apel care a condus la respingerea apărării pârâtei în legătură cu existenţa unei gestiuni individuale a drepturilor, prin intermediul acordurilor de participare.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva deciziei nr. 800/27.06.2018 este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 296 C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 21.11.2018, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.
Prin cererea de îndreptare a erorii materiale ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă recurată, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat susţineri similare motivelor din recursul împotriva deciziei nr. 800 din data de 27 iunie 2018.
Astfel, s-a pretins, în esenţă, că raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a apelului conţine o eroare materială, în ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiei datorate de către pârâtă, în sensul că menţiunea din cadrul capitolului de concluzii este contrazisă de întregul conţinut al raportului de expertiză, din care rezultă obligaţia de plată doar a unei sume de 143,31 RON.
În analiza motivelor de recurs de la pct. I din prezenta decizie, s-a demonstrat inexistenţa unei contradicţii între concluziile şi conţinutul raportului de expertiză, în sensul pretins de către pârâtă, acela că expertul ar fi stabilit, pe baza evaluării tuturor documentelor înfăţişate de către părţi, că pârâta ar datora o remuneraţie de 143,31 RON şi din greşeală ar fi menţionat la concluzii o altă sumă de bani, cea preluată în dispozitivul deciziei de apel.
În absenţa unei asemenea contradicţii, pretenţia pârâtei echivalează cu omologarea unei alte variante de calcul din raportul de expertiză decât cea avută în vedere, în mod efectiv, de către instanţa de apel, respectiv a răspunsului la obiectivul nr. 4 al lucrării de specialitate, în loc de răspunsul la cel de-al treilea obiectiv.
Or, atare operaţiune implică reevaluarea aspectelor de fond, inclusiv a calificării juridice a convenţiilor denumite "acorduri de participare" (astfel cum s-a arătat la pct. I din prezenta decizie), ceea ce excedează limitele procedurii de îndreptare a erorii materiale prevăzute de art. 281 C. proc. civ.
Drept urmare, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că, prin cererea formulată, pârâta urmăreşte modificarea unui aspect de fond, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 296 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la 7000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A., constând în onorariu avocat, conform ordinului de plată nr. x din 7.06.2019 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 800 din data de 27 iunie 2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la 7000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.