Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a chemat în judecată pe pârâtele, Comuna Vidra, prin primar, şi Consiliul Local Vidra, prin primar, solicitând obligarea la plata sumei totale de 242.125.50 RON, reprezentând cote legale şi penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1537/2017, Judecătoria Cornetu a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâte şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
Prin sentinţa civilă nr. 1311/27.04.2018, Tribunalul Ilfov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 30.265,69 RON aferentă cotei de 0,1%; a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 211859,81 RON aferentă cotei de 0,7%; a obligat pârâţii Comuna Vidra prin Primar şi Consiliul Local Vidra Prin Primar la plata către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a sumei de 211859,81 RON aferentă cotei de 0,7%; a respins capătul de cerere privind plata sumei de 30.265,69 RON aferentă cotei de 0,1% pentru intervenirea prescripţiei.
Prin decizia nr. 1415/18.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâţii Comuna Vidra, prin primar şi Consiliul Local Vidra, prin primar.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii Comuna Vidra, prin primar, şi Consiliul Local Vidra, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Vidra, respectiv a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 215/2001.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că raportul juridic trebuie stabilit şi cu unitatea administrativ teritorială, în condiţiile în care solicitant al autorizaţiei este numai Consiliul Local, iar textele de lege indicate în motivarea deciziei fac o delimitare foarte clară între Comună şi Consiliu, consacrând distincţia dintre cele două şi statuând foarte clar că sunt subiecte distincte de drept.
Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a normelor de drept material, reţinând că nu se poate nega calitatea Comunei Vidra prin prisma faptului că reclamantul a chemat în judecată şi acest subiect.
Chiar dacă reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, instanţa de apel trebuie să se pronunţe asupra excepţiilor procesuale invocate şi să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive dacă reclamantul a chemat în judecată persoane ce nu au legătură cu obiectul dedus judecăţii.
- Prin decizia recurată s-a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că somaţia din data de 24.11.2016 nu a întrerupt cursul prescripţiei, a apreciat în mod greşit că recurentele - pârâte trebuiau să facă dovada efectuării plăţilor parţiale în afara termenului de prescripţie.
Din moment ce pârâtele au invocat prescripţia, iar partea adversă nu a făcut dovada întreruperii termenului de prescripţie, trebuia să se constate că acest termen s-a împlinit, a operat de plin drept.
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, în ceea ce priveşte cota de 0,7 %.
Din coroborarea art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul Ministrului Dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 (de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii), cu art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, solicitantul are obligaţia de a regulariza taxele si cotele legale.
Legiuitorul nu a reglementat o obligaţie succesivă, având ca punct de plecare data începerii lucrărilor, pârâtele neavând obligaţia achitării lunare către intimată a cotei de 0,7%, această cotă fiind datorată la data finalizării lucrărilor.
În acest context, din moment ce lucrările nu au fost finalizate, cota de 0,7% nu poate fi percepută, instanţa de apel reţinând în mod greşit că, nefiind întocmit un proces-verbal, nu este înlăturată răspunderea civilă delictuală.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 15 octombrie 2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, membrii completului fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi că, astfel, nu este posibilă adoptarea vreuneia dintre soluţiile indicate în alin. (5) al aceluiaşi art. 493, anume anularea sau, după caz, respingerea recursului ca vădit nefondat.
Ca atare, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, pe temeiul cărora a admis în principiu recursul şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a comunei Vidra nu poate fi primită.
Instanţa de apel a apreciat că este justificată prezenţa în proces a comunei Vidra, dată fiind calitatea de beneficiar al lucrărilor de construire a reţelei de canalizare ape menajere şi, totodată, de titular al patrimoniului şi al bugetului local, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 215/2001.
Legitimarea procesuală pasivă a fost raportată, aşadar, la obiectul cererii de chemare în judecată, ce priveşte pretenţii de plată a unor cote legale aferente executării lucrării şi stabilite prin lege în sarcina investitorului sau a proprietarului acesteia.
Cu toate că a pretins aplicarea greşită a prevederilor legale menţionate, recurenta - pârâtă nu a făcut nicio referire la considerentele pentru care excepţia procesuală în discuţie a fost respinsă, ci a reiterat susţinerea conform căreia ar avea relevanţă doar calitatea de solicitant al autorizaţiei, întrunită în persoana Consiliului Local, ce reprezintă un subiect de drept distinct de Comună.
Or, în condiţiile în care recurenta nu a combătut aprecierea instanţei de apel, privind calitatea comunei Vidra de titular al obligaţiei de plată a cotelor legale aferente lucrării, reiterarea unui argument adus anterior în apărare nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, susceptibilă de a declanşa controlul judiciar de către instanţa de recurs, invocarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. fiind una formală.
În considerentele deciziei s-a făcut, într-adevăr, referire la principiul disponibilităţii, însă nu pentru a se justifica în acest fel calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale, ci pentru a se confirma analizarea acestei legitimări prin prisma identităţii dintre persoana chemată în judecată şi titularul obligaţiei din conţinutul raportului juridic pretins de către reclamant şi dedus judecăţii ca atare.
Din acest motiv, nici simpla referire a recurentei la disponibilitatea reclamantului de a fixa limitele cadrului procesual nu echivalează cu o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, constatându-se, astfel, că nu este posibilă evaluarea legalităţii deciziei de apel sub aspectul calităţii procesuale pasive a comunei Vidra.
Nu poate fi primită nici critica vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din perspectiva sarcinii probei pe aspectul întreruperii cursului prescripţiei dreptului de a solicita contravaloarea cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor autorizate (pretenţiile vizând cota de 0,1% nefăcând obiectul învestirii instanţei de apel).
Întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune presupune că prescripţia a început să curgă, iar ulterior a intervenit o situaţie dintre cele prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ a cărui aplicare în cauză nu a fost contestată prin motivele de recurs).
Or, prima instanţă a reţinut că prescripţia nu a început să curgă împotriva reclamantei, cât timp pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a comunica acesteia stadiul lucrărilor şi contravaloarea cheltuielilor efectuate, necesară calculării cotei de 0,7%.
Prin motivele de apel, pârâtele au susţinut, în ceea ce priveşte prescripţia, pe de o parte, că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data de 1.01.2011 pentru întreaga sumă de bani solicitată de reclamantă, astfel încât era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată - 3.01.2017, iar, pe de altă parte, că somaţia din 24.11.2016 nu a fost un act întreruptiv al termenului de prescripţie.
Prin decizia recurată, s-a arătat în mod explicit că, deşi întemeiată, critica privind somarea pârâtei la data de 24.11.2016 şi întreruperea cursului prescripţiei nu poate conduce la reformarea soluţiei. Astfel, pentru a fi incidentă excepţia prescripţiei, pârâta ar fi trebuit să facă dovada efectuării plăţilor parţiale în afara termenului de prescripţie de 5 ani, corespunzător planului de execuţie a lucrărilor. În absenţa unei asemenea dovezi, pârâta nu se poate prevala de această excepţie, menţinerea dreptului la acţiune al reclamantului fiind determinată de poziţia procesuală a pârâtelor.
Din aceste considerente, rezultă că instanţa de apel a făcut referire la sarcina probei în contextul obligaţiei legale a pârâtelor de a comunica stadiul lucrărilor şi contravaloarea cheltuielilor efectuate, necesară calculării cotei de 0,7%, din perspectiva căreia prima instanţă a conchis în sensul că prescripţia nu a început să curgă împotriva reclamantei.
În condiţiile în care sarcina probei nu a fost reţinută în legătură cu întreruperea termenului de prescripţie, astfel cum, în mod greşit, s-a pretins prin motivele de recurs, nu are suport susţinerea recurentei conform căreia termenul de prescripţie s-ar fi împlinit, faţă de absenţa vreunei dovezi din partea reclamantului privind acte întreruptive de prescripţie, susţinere ce urmează a fi respinsă ca atare.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâtele au susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, argumentând, în esenţă, că, în cauză, sunt incidente prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, astfel încât cota de 0,7 % se datorează după finalizarea lucrărilor de construcţii, odată cu recepţia finală a lucrărilor.
Susţinerile cu acest obiect, pe lângă faptul că le contrazic pe cele analizate anterior, prin care pârâtele tindeau la constatarea de către instanţă a începerii cursului prescripţiei la data de 1.01.2011, în raport de momentul demarării lucrărilor, sunt nefondate.
Astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond, plata unei sume de bani reprezentând echivalentul unei cote de 0,70% din cheltuielile pentru executarea unor construcţii şi lucrări, în sarcina investitorilor sau proprietarilor, este prevăzută prin art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
Contrar susţinerilor recurentelor, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, nu conţin prevederi diferite de cele din art. 40 al Legii nr. 10/1995.
Dimpotrivă, art. 70 alin. (2) din Ordinul menţionat, în forma în vigoare la data începerii lucrărilor în prezenta cauză, în anul 2010, reia în mod explicit conţinutul normei în discuţie, după cum urmează:
"În conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, investitorii sau proprietarii au obligaţia de a vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din această lege. Calculul, modul de virare a sumelor, precum şi calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plată a cotelor se face potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995."
Dispoziţiile art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul nr. 839/2009, invocate de către recurentele - pârâte, nu se referă la cota de 0,70%, reglementând obligaţia solicitantului (investitorul/beneficiarul) de a regulariza taxele şi cotele legale în conformitate cu prevederile Codul fiscal, obligaţie ce nu se confundă şi nici nu înlătură obligaţia de plată a cotei de 0,70%, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, la care trimite în mod expres şi art. 70 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, critica recurentelor nefiind fondată şi urmând a fi respinse ca atare.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Comuna Vidra, prin primar, şi Consiliul Local Vidra, prin primar, împotriva deciziei nr. 1415/A din data de 18 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.