Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 76/A din 9 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatorii A., B., C. şi D. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008 s-a dispus, printre altele, admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari, inculpaţii D., E., F., G., H. şi I. şi de petenta S.C. J. S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008.

S-au extins efectele apelurilor declarate de inculpatele F., G., H. şi I. şi în privinţa inculpatei K.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, a dispus, cu privire la contestatorii din prezenta cauză următoarele:

1. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului B.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. B2 - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul B. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 861 din C. pen. anterior şi art. 862 din C. pen. anterior s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 863 din C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 864 din C. pen. anterior, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

2. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 248 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului D.

În baza art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 248 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul D. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul D. pentru instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 246 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior, cu referire la art. 246 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la uz de fals, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti cu privire la infracţiunea de uz de fals, în formă continuată, prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatului D.

3. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului C.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (1) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul C. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul C. pentru instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 246 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior, cu referire la art. 246 din C. pen. anterior şi art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 26 din C. pen. anterior cu referire la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. instigare la uz de fals, prevăzută de art. 25 din C. pen. anterior raportat la art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

4. În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul L. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (pct. D - Rechizitoriu).

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.

În baza art. 81 din C. pen. anterior şi art. 82 din C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul L. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior raportat la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi uz de fals, în formă continuată, prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

5. În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în privinţa inculpatului A.

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 248 din C. pen. anterior cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (pct. A, B1, B2, C, D - Rechizitoriu).

În baza art. 65 din C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate prin decizie, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, s-a constatat că persoanele vătămate Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Totodată, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii L., M., N., O., P., Q., A., R., S., T., U., V., W., X., C., Y., Z. şi petentele AA., BB., S.C. CC. S.A. şi S.C. DD. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva Deciziei penale nr. 32/A/07.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au formulat contestaţii în anulare, printre alţii, inculpaţii A., L., B., D. şi EE.

Prin Decizia nr. 352/A din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, au fost admise, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii A., L., B., D. şi C., reţinându-se, în esenţă, că, acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admise în principiu.

Astfel, s-a constatat că cererile contestatorilor A., L., B., D. şi C. vizează Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - hotărâre penală definitivă, sunt introduse de persoane care au calitatea de a exercita contestaţia în anulare, în termenul prevăzut de lege, motivele pe care se sprijină contestaţiile sunt dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. şi în sprijinul contestaţiilor sunt invocate dovezi care se află la dosarul cauzei.

Referitor la motivele invocate de contestatori, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii (invocat de contestatorii A., B., D. şi C.), ori a existat un caz de incompatibilitate cu privire la doi dintre membrii completului de judecată (invocat de contestatorul A.), respectiv incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal - împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale (invocat de contestatorii L. şi B.), Înalta Curte a constatat că acestea sunt prevăzute în art. 426 lit. d) şi art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Prin urmare, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. a admis, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi A., L., B., D. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.

În cauză, au fost formulate cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, după cum urmează:

Contestatorul A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Contestatorul B. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Contestatorii C. şi D. au formulat cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004.

Contestatorii D., B., A. şi C. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor anterior expuse, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din legea nr. 47/1992, respectiv textele a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004, nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, excepţiile au fost ridicate în faţa unei instanţe de judecată, iar textele de lege a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată au legătură cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte condiţia potrivit căreia textele a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, s-a menţionat că, prin Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 02.03.2017, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul în care, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii/condiţii pentru existenţa legăturii textului criticat cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textelor de lege criticate în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textelor de lege criticate

Având în vedere aceste aspecte, contestatorii D., B., A. şi C. au apreciat că textele de lege au legătură cu soluţionarea cauzei, în situaţia în care este vorba de fundamentul legal în baza căruia se constituie completul care judecă cauza, dar şi cel care a judecat apelul în care s-a pronunţat decizia atacată în prezenţa cauză.

În susţinerea excepţiei invocate, contestatorul A. a arătat, în esenţă, că s-au încălcat dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României, menţionând că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede că înfiinţarea completelor specializate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi aprobate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, fără a exista vreo menţiune cu privire la modul de determinare a completelor de judecată, acordând Colegiului de conducere al Înaltei Curţi putere discreţionară în determinarea compunerii acestor complete. Noţiunea de "compunere" a instanţei utilizată de art. 126 alin. (4) din Constituţia României este o noţiune constituţională autonomă, ce nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia jurisdicţională. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 685/2018, parag. 177.

Potrivit dispoziţiilor legale criticate, contestatorul A. a opinat că se ajunge la situaţia în care nu numai că modul de compunere a completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ, dar acest act administrativ este emis de însăşi conducerea instanţei.

Normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva decât acte administrative cu caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

Cu privire la încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia României, republicată şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul imparţialităţii instanţei, contestatorul A. a arătat că, pe lângă faptul că normele de compunere a instanţelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, este imperios necesar că acestea să se bucure de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor.

Dacă înfiinţarea unui număr de complete cu o anumită specializare, având în vedere numărul de cauze cu un anumit profil şi cel al judecătorilor cu experienţă în acele materii, intră în sfera administrativă şi, pe cale de consecinţă, în competenţa Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre compunerea completelor, care, reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicţională ce ţine de însăşi săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

Dreptul la un proces echitabil are la bază exact aceste două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independenţa instanţei, iar lipsa reglementărilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor de 3 judecători chiar de către conducerea acesteia, atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea că instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, contestatorul A. a apreciat că textul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil.

Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceştia fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de preşedinţii de secţii şi aprobaţi de conducerea instanţei, temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate.

Prin urmare, nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme trebuie reglementate prin lege organică, ci toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată.

Or, din conţinutul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 rezultă că cele ce stabilesc compunerea completurilor sunt colegiile de conducere, iar nu legiuitorul, în temeiul unor criterii stabilite prin lege organică, astfel cum prevede norma constituţională.

Aşadar, se poate observa că dispoziţiile legale criticate, în ciuda prevederilor art. 73 alin. (3) lit. 1) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stabilesc o altă modalitate de constituire a completelor de 3 judecători.

Aşadar, faptul că aspecte esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale nu sunt prevăzute într-o lege organică conduce la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică, şi anume la art. 73 alin. (3) lit. 1) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, republicată.

Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Cu toate acestea, în privinţa compunerii completelor de 3 judecători, regula compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedinţilor de secţii.

De altfel, faptul că desemnarea aleatorie reprezintă soluţia garantării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor rezultă şi din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară publicată în M. Of. nr. 1020/29.11.2018 în care Curtea, la paragraful 262 a reţinut că "opţiunea Camerei decizionale de a adopta soluţia desemnării aleatorii a judecătorului care îl înlocuieşte pe judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. I pct. 34) reprezintă o garanţie a imparţialităţii instanţei."

Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, s-a apreciat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completurilor de 3 judecători.

Astfel, a apreciat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor de 3 judecători.

În acest context, lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completelor de 3 judecători şi determinarea acestora prin hotărâri ale Colegiului de conducere a Înaltei Curţi la propunerea preşedinţilor de secţii, emise în baza unor dispoziţii infralegale, respectiv art. 19 lit. a1) şi art. 32 alin. (1) din Regulament, apare că fiind în gravă contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independenţei instanţei şi, pe cale de consecinţă, cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a solicitat să se constate incompatibilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 126 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar şi cu art. 16 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 din Constituţia României, prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Totodată, având în vedere aceste aspecte, contestatorul A. a apreciat că prevederile considerate neconstituţionale încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 11 alin. (1) şi (2) (Dreptul internaţional şi intern) coroborat cu art. 20 (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) prin raportare la art. 14 (Interzicerea discriminării) din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) (Interzicerea generală a discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Contestatorul B. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3) art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în opinia acestuia, aduc atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În susţinerea cererii formulate, suplimentar faţă de argumentele expuse de contestatorul A., contestatorul B. a arătat că, în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil, instanţele judecătoreşti îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi, în completuri de judecată, iar atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată, care realizează funcţia jurisdicţională, tocmai această reglementare constituţională fiind cea care a atribuit aspectelor referitoare la compunerea instanţei caracterul de norme procedurale de ordine publică.

De aici şi raţiunea pentru care compunerea completului de judecată este reglementată prin norme de ordine publică, a căror nesocotire atrage nulitatea absolută, aceasta fiind singura garanţie pentru respectarea independenţei şi imparţialităţii judecătorului, iar dreptul la un proces echitabil vizează tocmai aceste două caracteristici esenţiale.

Având în vedere că potrivit Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, completurile de 5 judecători de la Înalta Curte nu au fost constituite potrivit legii, judecătorii nefiind desemnaţi aleatoriu pentru a face parte din complet, contestatorul B. a opinat că în aceeaşi situaţie se află şi completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Suplimentar faţă de ceea ce deja s-a reţinut, contestatorii C. şi D., prin motivele invocate, au arătat că legiuitorul, deşi a intenţionat să legifereze modalitatea de compunere a completelor de 3 judecători, lucru care rezultă cât se poate de clar din sintagma "complete de judecată se compun după cum urmează", nu a făcut decât să legifereze situaţiile în care urmează a judeca completele de 3 judecători şi anume în cazul apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel, rămânând neclar cum urmează a fi compuse aceste complete şi care este procedura de urmat.

Or reglementarea într-o manieră clară şi precisă, cu indicarea explicită a procedurii aplicabile compunerii completelor de 3 judecători, era cu atât mai importantă cu cât domeniul reglementat (compunerea completelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) are o importanţă de rang constituţional şi vizează un drept fundamental, respectiv dreptul de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege care să fie imparţială.

Mai mult, faptul că art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu reglementează modalitatea efectivă de compunere a completelor de 3 judecători şi procedura de urmat, această situaţie duce la existenţa unei lacune legislative care are ca efect delegarea artificială a atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva decât acte administrative cu caracter infralegal, ceea ce determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

Constatarea caracterului neconstituţional al art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 atrage şi neconstituţionalitatea acestuia în raport cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. 1) şi art. 126 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face prin lege organică.

Având în vedere aceste aspecte, contestatorii C. şi D., au apreciat că modul de redactare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu corespunde exigenţelor prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la calitatea actelor normative.

Analizând cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatorii A., B., D. şi C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, care nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, o astfel de evaluare nefiind în disonanţă cu prevederile art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituţională.

Însă, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Pe cale de consecinţă, "legătura" dintre norma legală pretins contrară Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangenţială a acelei norme, ci prin analiza prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziţiei în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că sunt îndeplinite, în parte, condiţiile prevăzute de lege, respectiv, excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate de cei patru contestatori, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, astfel că aceştia au calitatea de părţi în dosar şi au în vedere neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din Legea nr. 304/2004, prevederi legale în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale prin decizii anterioare ale Curţii Constituţionale.

Referitor la a treia condiţie prevăzută de lege, expusă anterior în considerentele prezentei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că nu este îndeplinită cu privire la niciuna dintre cererile formulate de contestatorii A., B., D. şi C., întrucât niciuna dintre dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se contestă nu are incidenţă în cauza pendinte, în condiţiile în care acestea vizează înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi completele de judecată din cadrul celorlalte instanţe judecătoreşti (curţi de apel, tribunale, judecătorii).

Or, excepţia de neconstituţionalitate este o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în M. Of. nr. 525/2.08.2007).

Din această perspectivă, condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl poate avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei instanţei de judecată.

Aşadar, în condiţiile în care prevederile considerate neconforme cu legea fundamentală nu sunt apte să influenţeze o eventuală soluţie ce ar putea fi dată în speţă, ele nu întrunesc cerinţa legăturii cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că obiecţiunile formulate de cei patru contestatori cu privire la dispoziţiile menţionate au legătură doar aparent cu soluţionarea cauzei, în realitate acestea nereprezentând aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală.

Din analiza criticilor de neconstituţionalitate expuse de către contestatorii A., B., D. şi C. rezultă că scopul urmărit de aceştia constă în modificarea dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă, aspect ce excedă competenţei Curţii Constituţionale.

Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, aşa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei, respectiv a dispoziţiei legale şi a textului constituţional, astfel cum solicită contestatorii, ci aceasta trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat.

Aşadar, în condiţiile în care modificarea, respectiv completarea legii în vigoare este un atribut exclusiv al legiuitorului, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu este admisibilă sub acest aspect.

Prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, se tinde practic la interpretarea şi completarea normelor procedurale ce fac obiectul cererilor, solicitare inadmisibilă în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că scopul urmărit de contestatori prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci în realitate se tinde la modificarea şi completarea legii, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României (Decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 243/10.04.2012, Decizia nr. 187/2012, publicată în M. Of. nr. 242/10.04.2012, Decizia nr. 378/2014, publicată în M. Of. nr. 606/14.08.2014).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că extinderea considerentelor Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii modului de constituire a altor formaţiuni judiciare (în cazul de faţă, a completurilor de 3 judecători ale instanţei supreme), nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, argumentele Curţii privesc circumstanţele unei anume situaţii de drept, care nu pot fi extinse prin analogie altor situaţii, fiind specifică completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, referirile făcute de Curtea Constituţională la obligaţia constituirii aleatorii a completurilor de judecată, făcute în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 685/2018, nu pot fi desprinse de contextul problematicii avute în vedere de instanţa constituţională, în caz contrar, ajungându-se la situaţia extinderii acestei obligaţii dincolo de limitele avute în vedere de legiuitor.

Astfel, Decizia nr. 685/2018 nu poate fi interpretată într-un sens care să permită utilizarea ei drept temei pentru crearea, dincolo de prevederile legale, a unei obligaţii de constituire în mod aleatoriu a altor completuri decât cele de 5 judecători, pentru care există o prevedere legală în acest sens.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care demersul contestatorilor a fost considerat inadmisibil.

Împotriva dispoziţiilor de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia nr. 76/A din 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, au formulat recurs contestatorii D., C., B. şi A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2 - 2020 la data de 19 iunie 2020, sub numărul x/2020, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 21 septembrie 2020, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor recurenţilor contestatori, precum şi ultimul cuvânt al recurentului D., fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursurile formulate de contestatorii D., C., B. şi A. împotriva dispoziţiilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cuprinse în Decizia nr. 76/A din 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, stipulate în mod expres de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.

Instanţa supremă constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate, respectiv excepţiile au fost ridicate în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei în anulare, de către persoane având calitatea de contestatori condamnaţi, vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare care nu au fost declarate neconstituţionale.

Referitor la condiţia de admisibilitate, în sensul ca dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, se constată că acestea trebuie să vizeze incidenţa prevederilor legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra cadrului procesual.

De asemenea, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Curtea Constituţională a statuat că, la stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să se ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în M. Of. nr. 529/6.07.2017, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 1.006/18.12.2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 309/9.05.2012).

Prin cererile formulate, contestatorii au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, apreciind că textele de lege criticate, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Art. 19 este cuprins în Capitolul II - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea I din Legea nr. 304/2004 şi are, la alin. (3), următorul conţinut:

(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.

Art. 29 este cuprins în acelaşi capitol, Secţiunea a 3-a şi reglementează atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) propune secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;

d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;

e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art. 31 este cuprins în acelaşi capitol, Secţiunea a 4-a şi reglementează compunerea completelor de judecată şi are următorul conţinut:

(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează:

a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători;

b) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 2 judecători;

c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători;

d) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 2 judecători.

e) pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători.

f) pentru contestaţiile prevăzute în art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în apel de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători.

g) pentru judecarea recursurilor în casaţie împotriva deciziilor pronunţate în apel de curţile de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după admiterea în principiu, completul de judecată este format din 3 judecători.

h) pentru recursurile împotriva încheierilor prin care curţile de apel şi Curtea Militară de Apel resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, completul de judecată este format din 3 judecători;

Art. 52 este inclus în Secţiunea a 3-a din Capitolul II - Curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile şi statuează în alin. (1):

Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că, în raport cu motivele invocate prin cererile de sesizare formulate de către recurenţii contestatori, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 au legătură cu cauza, în condiţiile în care acestea au fost ridicate într-un dosar ce are ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatori împotriva deciziei de condamnare, iar calea de atac exercitată este întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. - nelegala compunere a instanţei de apel (caz invocat de contestatorii A., B., D. şi C.), precum şi pe dispoziţiile art. 426 lit. d) teza finală din C. proc. pen. - existenţa unui caz de incompatibilitate cu privire la doi dintre membrii completului de judecată (caz invocat doar de contestatorul A.).

Or, în situaţia în care Curtea Constituţională ar pronunţa o decizie de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004, aceasta ar avea un efect direct asupra fondului contestaţiei în anulare, în sensul că ar putea conduce la admiterea căii de atac exercitate de contestatori împotriva deciziei de condamnare.

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din data de 8 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva unei decizii de condamnare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., a admis o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004.

Opinia instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată este în sensul că dispoziţiile art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004 nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 prin raportare la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Astfel, art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 a conferit Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţia înfiinţării completelor specializate în cadrul secţiilor, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora. Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 a stabilit atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar art. 31 alin. (1), din aceeaşi lege, a reglementat exclusiv numărul de judecători care formează completul de judecată.

Înserarea între atribuţiile Colegiului de conducere şi a celor de adoptare a regulamentului de organizare şi funcţionare şi de aprobare a compunerii completelor de judecată, nu sunt de natură a încălca dispoziţiile constituţionale, în condiţiile în care Parlamentul, în cuprinsul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, a trasat o linie directoare prin abilitarea Colegiului de conducere de a stabili, la nivelul instanţelor judecătoreşti, compunerea completurilor de judecată.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, nu exercită atribuţia de legiferare în materia legii organice, ci exercită atribuţia de organizare a executării Legii nr. 304/2004, ca lege organică, cu respectarea strictă a dispoziţiilor acesteia.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, publicată în M. Of. nr. 166/28.02.2020, Curtea Constituţională, soluţionând conflictul juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de modul de compunere a completurilor de trei judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a analizat implicit constituţionalitatea dispoziţiilor criticate de către contestatori.

Potrivit deciziei anterior menţionate, în esenţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători menţionează că, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, parag. 177 şi 178, Curtea a reţinut că instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr. 304/2004, îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători ai acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională.

Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza şi în temeiul legii. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că compunerea completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege.

Prin urmare, nu se poate afirma că o asemenea modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este de natură să afecteze cerinţa reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată sau să afecteze cerinţa independenţei şi imparţialităţii obiective a completurilor.

În raport cu considerentele expuse, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite recursurile formulate de contestatorii D., C., B. şi A. împotriva dispoziţiilor de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia nr. 76/A din 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 şi va admite cererile formulate de contestatorii A.,u B., C. şi D. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuieli judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de contestatorii D., C., B. şi A. împotriva dispoziţiilor de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia nr. 76/A din 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 şi, în rejudecare:

Admite cererile formulate de contestatorii A., B., C. şi D. şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2020.

GGC - NN

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj