Şedinţa publică din data de 21 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea din 5 iulie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - societate în insolvenţă, aflată în administrarea judiciară a C.I.P.I B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Constanţa, ca inadmisibilă.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei încheieri S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.
După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia ca inadmisibilă, deoarece excepţia nu reprezintă o simplă tangenţă cu litigiul, ci se referă la aprecierea obiectivităţii probelor cu ocazia deliberării, apreciere blocată/forţată de subzistenţa validităţii textelor de lege contestate pentru neconstituţionalitate.
Textele de lege contestate chiar produc un efect concret asupra hotărârii ce se va pronunţa în cauză, contrar celor reţinute de instanţă.
Recurentul consideră că instanţa şi-a depăşit limitele propriei marje de apreciere în ceea ce poate face şi ceea ce nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, rămânând Curţii Constituţionale să efectueze examenul de admisibilitate pe care, în mod hazardat, dar şi greşit, l-a efectuat în cuprinsul încheierii recurate.
În cauză, partea adversă şi-a motivat refuzul său nejustificat de a dispune emiterea Deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, interpretate ca motiv de refuz al ridicării sechestrului prin raportare la dispoziţiile art. 55 lit. b) din Procedura aprobată prin Ordinul ANAF nr. 2546/2016.
La termenul din data de 20.04.2018, pârâta a depus un extras dintr-un înscris prezentat drept act de sesizare a organelor de urmărire penală, semnat de către "procuror C.", în calitate de inspector general antifraudă.
Ulterior, la solicitarea instanţei, a fost depus documentul în integralitate, conţinând un număr de 238 file, fiind semnat în aceasta varianta de încă o persoana care deţine simultan şi calitatea de procuror pe lângă cea de inspector general adjunct antifraudă, respectiv de numitul D..
Constatarea DGAF de 238 pagini şi dosarul anexat conţinând 26.833 file, au fost depuse în vederea susţinerii de către partea adversă a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 213 alin. (8) CPF. Or, în măsura în care instanţa de contencios constituţional ar constata că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale faţă de aspectele invocate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată ar trebui să nu ţină seama la soluţionarea cauzei de înscrisul prezentat de pârâtă cu titlul de sesizare a organelor de urmărire penală, în aceasta constând legătura pe care prevederea legală a cărei neconstituţionalitate este invocată o are cu soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte, situaţia este una actuală, cu efecte severe la finalul fazei de judecată, cu ocazia deliberării şi motivării hotărârii de fond, fiind generată tocmai de textele de lege a căror neconstituţionalitate este invocată. Concret: un procuror, prin detaşarea sa în funcţia publică cu menţinerea concomitentă a calităţii de procuror, iese de sub autoritatea ministerului justiţiei şi de sub controlul superiorului ierarhic şi intră sub autoritatea unui alt membru al Guvernului, ministru/prim ministru, cel în subordinea căruia se găseşte autoritatea/instituţia publică în care procurorul este detaşat, procurorul devenind astfel un agent executiv dependent, ieşit de sub controlul ierarhic al ministerului public şi de sub autoritatea ministrului justiţiei ceea ce contravine art. 132 alin. (1) din Constituţie. Constatările şi controalele dispuse de procurorii detaşaţi în autorităţi şi instituţii publice care deţin funcţii publice, cu încălcarea controlului ierarhic şi în afara autorităţii Ministrului Justiţiei, care sunt folosite ca elemente de probaţiune pentru declanşarea unor urmăriri penale sau al formulării unor sesizări penale sunt acte de putere executivă pură, procurorii nefiind în astfel de situaţii agenţi executivi, ci însăşi puterea executivă. Or, numai Curtea Constituţională este suverană în a verifica şi constata încălcarea, de către textele de lege invocate, a art. 132 alin. (1) din Constituţie. Acest aspect a scăpat din vederea instanţei de fond prin încheierea recurată. O confirmare a neconstituţionalităţii textelor de lege invocate ajută părţile şi instanţa deopotrivă în aflarea adevărului judiciar, definit ca fiind cel care rezultă din probe legal administrate. Disfuncţia majoră pe care textele de lege contestate au creat-o constă tocmai în degenerarea elementului de esenţă al unei probe - acela de a avea aptitudinea obiectivităţii (în speţă, procurorul-inspector-şef a realizat probe aflate la dosar în dublă calitate) ceea ce finalmente duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil.
3. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată în abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.
Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale", cu referire strict la sintagma "ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite", precum şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată prin Legea nr. 144/2014 numai în măsura în care sintagma "personalului (...) din cadrul sistemului judiciar" ar include şi procurorii.
În opinia recurentei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 132 din Constituţia României care prevăd:
"(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior".
Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea actului administrativ fiscal emis de E. prin care s-a respins solicitarea reclamantei de a dispune ridicarea masurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 12913 din 23.05.2016.
Deci, cadrul legal în cauza de faţă îl reprezintă Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că recurenta nu solicită anularea actului de detaşare a procurorului la Directia generală antifraudă fiscală din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, motiv pentru care chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate ar fi găsită întemeiată de către Curtea Constituţională, o astfel de soluţie nu ar avea nicio înrâurire în soluţionarea cauzei, faţă de cadrul procesual fixat şi de dispoziţiile legale aplicabile.
Înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuie să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Analizând această condiţie de admisibilitate, instanţa de fond motivat şi argumentat a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză.
Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul principal.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o încheiere temeinică şi legală.
4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.-societate în insolvenţă împotriva încheierii din 5 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2020.