Şedinţa publică din data de 21 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată pârâtele Comisia Specială de Retrocedare şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 6067/31.08.2016 emisă de Comisie şi admiterea cererii nr. x/17.01.2006, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Roman, judeţul Neamţ, ce a aparţinut Parohiei Bisericii Armene din Roman.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 83/2017 din 8 iunie 2017, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman a declarat recurs.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)
Recurenta arată că, în vederea clarificării depline a situaţiei imobilului, Arhiepiscopia a formulat cereri către instituţiile statului pentru obţinerea documentelor necesare probării preluării abuzive a acestuia de către stat.
Astfel, ca urmare a cererilor formulate, instituţiile statului nu au comunicat documente lămuritoare, acestea precizând că nu deţin informaţii cu privire la imobil sau cu privire la preluarea acestuia de către stat, în cauză nefiind depuse documente în temeiul cărora statul a devenit proprietar al Imobilului.
Având în vedere că instanţa a apreciat că răspunsul Primăriei Neamţ este neconcludent în absenţa Anexei 1 privind numele persoanelor expropriate în temeiul Decretului nr. 378/1984 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolare de construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe precum şi desfiinţarea şi realizarea unor artere de circulaţie în judeţul Neamţ, aceasta avea obligaţia ca în temeiul art. 22 C. proc. civ. să solicite comunicarea înscrisurilor lipsă de la Arhivele Naţionale Bacău ori de la alte autorităţi.
În condiţiile în care Decretul nr. 378/1984 a fost desecretizat prin H.G. nr. 517/2009 există prezumţia privind cunoaşterea legii de către instanţă astfel încât, în măsura în care avea nelămuriri, instanţa era datoare ca în baza rolului activ să solicite de la autorităţi comunicarea înscrisurilor necesare probării situaţiei juridice a imobilului în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei conform art. 211 C. proc. civ.
Cu toate acestea, instanţa a ales sa închidă etapa cercetării procesului deşi conform concluziilor sale, din sentinţa atacată, documentele depuse la dosar sunt incomplete şi nu ar fi suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului. Soluţionând cauza cu referire la Decretului de expropriere nr. 378/1984 căruia îi lipseşte tocmai Anexa 1, instanţa de fond a refuzat, practic, să soluţioneze cauza încălcând astfel principiul fundamental al procesului civil prevăzut de art. 5 alin. (2) potrivit căruia "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă."
Recurenta mai susţine că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a respins contestaţia sub motivul că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei un act din care să rezulte dreptul de proprietate al Parohiei şi preluarea abuzivă a acestuia de către stat.
Recurenta precizează că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti referitoare la imobil, Raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare -sinteză evaluare - teren şi construcţii aferent imobilului, declaraţie pe proprie răspundere a lui A. şi Adresa x/19.12.2006 emisă de Primăria Municipiului Roman, acte faţă de care este dovedit dreptul Parohiei asupra imobilului.
Solicitarea ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate ca instrumentum probationis în condiţiile în care toate actele i-au fost luate de către securitate în anii de prigoană comunistă este greşită mai ale că documentele în cauză sunt deţinute de instituţiile statului. Biserica nu doreşte decât să i se restituie ceea ce i s-a luat cu forţa, iar dacă Statul Român consideră că este proprietar pe respectivul teren era dator să depună actele de proprietate la cererea instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte sarcina probei la care face trimitere instanţa, se arată că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei documentele deţinute de aceasta şi a formulat adrese la instituţiile statului în vederea completării probatoriului astfel încât nu i se poate reproşa că nu a făcut demersurile necesare. Tocmai de aceea prin O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut că, Comisia şi respectiv instanţa aveau obligaţia de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, aceasta aflându-se în imposibilitatea depunerii altor documente.
În condiţiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reţinut şi de instanţă în hotărârea atacată, în cauză operează prezumţia de proprietate astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităţilor locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor şi Comisia Specială de Retrocedare au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în anul 1942 Parohia Bisericii Armene Roman a deţinut în proprietate în municipiul Roman, judeţul Neamţ, un imobil constituit din teren în suprafaţă de 142 mp şi construcţie în suprafaţă de 125,15 mp., aşa cum rezultă din Procesul-verbal pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă nr. x/19.08.1942.
Prin Decizia nr. 6067/31.08.2016, pârâta a respins cererea nr. x/17.01.2006 de acordare a despăgubirilor pentru imobilul mai sus menţionat, cu motivarea că reclamanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici acte din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat.
Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând că reclamanta s-a limitat să susţină dreptul său de proprietate asupra imobilului în discuţie raportat la actele din perioada 1942 - 1943, fără a face vreo referire la perioada cuprinsă între 1943 şi 1984, respectiv la situaţia juridică, în fapt şi în drept a imobilului respectiv. Instanţa a mai reţinut că în situaţia în care reclamanta ar fi deţinut imobilul sub nume de proprietar până în anul 1984, când s-a emis Decretul nr. 378, era necesar să facă precizări în acest sens şi să administreze probe din care să rezulte calitatea sa de proprietar la data preluării abuzive.
Procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Potrivit art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."
Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părţile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanţă a unei probe; pe de altă parte, tot instanţa are obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită.
Concilierea dintre aceste două principii trebuie înţeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluţionare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligaţia instanţei de a lămuri cauza sub toate aspectele.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins acţiunea fără a analiza cauza pe fond şi fără a avea în vedere apărările formulate de părţi.
Judecătorul fondului a susţinut că nu există înscrisuri din care să rezulte că reclamanta ar fi proprietarul tabular al imobilului în litigiu, dar la dosar sunt depuse acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti referitoare la imobil, Raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare-sinteză evaluare - teren şi construcţii aferent Imobilului şi Adresa x/19.12.2006 emisă de Primăria Municipiului Roman.
Prin urmare, instanţa de fond nu a analizat toate documentele depuse de reclamantă.
Înalta Curte constată că deşi instanţa fondului a reţinut că s-a depus la dosar Decretul nr. x/1984 şi Anexa 2 la acesta, din care rezultă că "se expropriază, se trec în proprietatea statului şi se dau în administrarea directă a Municipiului Roman terenurile … şi construcţiile … proprietatea persoanelor prevăzute în tabelul anexă 1 la prezentul decret", în lipsa anexei 1, referitoare la persoanele ce aveau calitatea de proprietar la data preluării, această situaţie nu este dovedită.
Având în vedere susţinerile instanţei de fond în sensul că aceste documente nu fac dovada proprietăţii în perioada 1945-1989, ci fac dovada anterior acestei perioade şi totodată acestea nu probează preluarea abuzivă de către stat a imobilului din proprietatea Parohiei, Înalta Curte apreciază că în cauză Primăria Municipiului Roman şi celelalte autorităţi erau datoare să comunice modul de dobândire şi să prezinte în mod complet Decretul 379/1984 împreună cu toate anexele.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instituţiile statului aveau obligaţia să prezinte documentele care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului preluat şi modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul acestor instituţii nefiind justificat şi nicidecum nu trebuie să îngreuneze situaţia Arhiepiscopiei în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului său de proprietate.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de casare invocate de recurentă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susţinerile şi apărările formulate de părţi şi nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare şi utile soluţionării cauzei.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman împotriva încheierilor de şedinţă şi a sentinţei nr. 83/2017 din 08 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2020.