Deliberând asupra recursului, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. formulată de contestatorul condamnat A.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a reţinut, în majoritate, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind, aşadar, îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei. S-a constatat că obiecţiunile formulate de contestator cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, prin intermediul lor tinzându-se, practic, la obţinerea unei modificări legislative, după caz, la interpretarea dispoziţiilor legale în materia termenului de declarare a contestaţiei în anulare, cu consecinţa repunerii în termenul de declarare a căii extraordinare de atac promovate în cauză urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Astfel, s-a apreciat că deşi contestatorul condamnat a susţinut că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale, în realitate, acesta tinde la o modificare sau o interpretare a dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionalitate şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile constituţionale, însă aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, întrucât interpretarea şi aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
De altfel, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii şi admiterea cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că este nefondat, pentru cele ce urmează a se arăta în continuare:
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen.:
"contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel".
Contestatorul, prin apărător, a susţinut că textul de lege antemenţionat contravine dispoziţiilor art. art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24, art. 53, art. 124 din Constituţie.
În susţinerea legăturii cu cauza a excepţiei invocate contestatorul a arătat că stadiul procesual în care a fost formulată priveşte anularea hotărârii pronunţate în apel de către un complet nelegal constituit şi nulă absolut din acest motiv.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, apreciază că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.
Se reţine că Dosarul nr. x/2018 în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. supusă analizei, are ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 187 din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2016. Totodată, se constată că în cauză nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate reformarea textului de lege în sensul ca Decizia nr. 685/2018 să producă efecte sine die, pe un termen nelimitat, ceea ce este contrar atribuţiilor Curţii Constituţionale.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Urmărindu-se un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, se face doar o trimitere generică la dispoziţiile constituţionale şi CEDO, respectiv art. 15 alin. (1) - universalitatea, art. 16 alin. (1) - egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) - accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (1) şi 12 - libertatea individuală din Constituţie.
Intenţia declarată a contestatorului este de a obţine modificarea dispoziţiilor legale, prin declararea ca neconstituţională a textului prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen., dar în acelaşi timp şi extinderea efectelor Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale. Însă, la paragraful 198 din această decizie, se arată în mod explicit că:
"Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet, şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare."
În cauză, prin Decizia penală nr. 106 din 15 aprilie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 de Completul de 5 Judecători s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de repunere în termenul de declarare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat A.. Prin aceeaşi decizie s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 187 din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2016.
Din analiza actelor Dosarului nr. x/2018, limitată la actualul cadru procesual, rezultă că Decizia penală nr. 187 din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2016 a fost redactată la 26 octombrie 2017 şi comunicată efectiv recurentului la data de 31 octombrie 2017, la locul de detenţie, respectiv Penitenciarul Rahova, iar la data de 6 noiembrie 2017, apărătorul său ales a intrat în posesia deciziei penale motivate .
În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Faţă de cele ce preced, cu majoritate, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 18 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018, va fi respins ca nefondat.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Încheierii din data de 18 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2019.
OPINIE SEPARATĂ
În sensul admiterii recursului, desfiinţării în parte a încheierii atacate şi admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.
În analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., se constată că a fost invocată de o parte din proces, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.
Din economia prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reiese că, cererea de sesizare a instanţei constituţionale poate fi formulată în orice fază a procesului penal.
Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabileşte doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În speţă, excepţia a fost invocată de o parte din proces - contestatorul A., norma criticată are legătură cu soluţionarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederilor legale care constituie obiectul excepţiei.
Prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Procesat de GGC - LM