Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale nr. 5/PI din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019. A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare a fost înlăturată dispoziţia privind adaptarea pedepsei de 15 ani închisoare aplicată persoanei condamnate A. de către autorităţile judiciare din Belgia.
Totodată, a fost admisă cererea de transfer a persoanei condamnate A. şi s-a dispus transferarea acesteia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsa recunoscută perioada executată de 669 de zile închisoare, calculată de autorităţile belgiene la data de 24 octombrie 2019, şi cea executată în continuare până la zi.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au rămas în sarcina statului.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Apelantul persoană condamnată A. a fost obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana condamnată, în sumă de 1012 RON, a fost plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând apelurile formulate în cauză, prin prisma criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din odul de procedură penală, Înalta Curte a constatat că doar calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este întemeiată, cea exercitată de persoana condamnată A. nefiind fondată, pentru următoarele considerente:
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 302/2004, republicată, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 167 din actul normativ menţionat.
În raport cu aceste prevederi, verificând decizia penală nr. 2019/247 din 18 ianuarie 2019 a Curţii de Apel din Bruxelles, definitivă la 19 februarie 2019, prin care s-a modificat, în parte, sentinţa penală nr. 2018/4388 din 14 august 2018 a Tribunalului Francofon de Primă Instanţă din Bruxelles, privindu-l pe cetăţeanul român A., Înalta Curte a constatat că aceasta este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române, fiind definitivă şi executorie, motiv pentru care apreciază că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În fapt, prin hotărârile pronunţate de autorităţile judiciare belgiene, în sarcina cetăţeanului român A. s-a reţinut săvârşirea a patru infracţiuni în arondismentul judiciar Bruxelles, astfel: infracţiunea de viol, prevăzută de art. 375 C. pen. belgian cu referire la art. 376 din acelaşi cod (noaptea de 22/23 decembrie 2017), infracţiunea de viol, prevăzută de art. 375 C. pen. belgian (noaptea de 4/5 februarie 2017), infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 392 C. pen. belgian, cu referire la art. 400 din acelaşi cod (noaptea de 22/23 decembrie 2017) şi infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 392 C. pen. belgian, cu referire la art. 399 din acelaşi cod (noaptea de 4/5 februarie 2017).
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa a reţinut ca fiind îndeplinită cerinţa dublei incriminări, prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, faptele pentru care a fost condamnat cetăţeanul român prin sentinţa penală pronunţată de autorităţile judiciare belgiene având corespondent în legislaţia română, întrucât întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (2) din C. pen., şi de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., precum şi ale infracţiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. e) din C. pen. .
Sub aspectul sancţiunii aplicate, s-a reţinut că, pentru săvârşirea faptelor penale mai sus amintite, condamnatului A. i-a fost aplicată o pedeapsă unică de 15 ani închisoare (5475 zile), reţinându-se că toate infracţiunile menţionate "constituie un delict colectiv prin unitate de intenţie", persoana condamnată executând din pedeapsa stabilită un număr de 669 zile închisoare.
Deopotrivă, Înalta Curte a constatat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, persoana condamnată A. fiind cetăţean român conform menţiunilor din adresa Ministerului Justiţiei nr. x din 30 octombrie 2019.
Totodată, referitor la condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa a reţinut că, din certificatul menţionat la art. 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (aflat la dosar fond), a rezultat că apelantul a consimţit la executarea pedepsei pe teritoriul ţării de origine, arătând că doreşte să se întoarcă în România pentru a fi mai aproape de familia sa.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, nu este incident niciunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât, pentru faptele pentru care a fost condamnat, apelantul nu a fost şi nici nu este supus unei proceduri judiciare în România sau în alt stat, iar acesta răspunde penal potrivit legii române şi nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie. În plus, se constată că nu a intervenit vreun incident în executarea pedepsei potrivit legii penale române (amnistia, prescripţia, dezincriminarea faptei).
Afirmaţiile apelantului în sensul că în Belgia sunt condiţii de detenţie mai bune nu sunt apte să conducă la admiterea apelului promovat, în condiţiile în care aceste aspecte nu se regăsesc printre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare expres reglementate de Legea nr. 302/2004.
În consecinţă, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele Legii nr. 302/2004, republicată, şi ale Deciziei cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, recunoscând hotărârea emisă de autorităţile judiciare belgiene şi dispunând transferul condamnatului în România, motiv pentru care se impune respingerea apelului acestuia ca nefondat.
Cu toate acestea, sentinţa penală atacată a fost apreciată ca fiind nelegală sub aspectul greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 166 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu consecinţa adaptării pedepsei de 15 ani închisoare stabilită de autorităţile judiciare belgiene, în sensul reducerii acesteia la 12 ani închisoare, critică ce a fost invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin calea de atac promovată şi susţinută cu ocazia dezbaterilor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, instanţa română trebuie să adapteze pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de autorităţile judiciare ale statului emitent constă în reducerea acesteia până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.
Totodată, dispoziţiile art. 166 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevăd că pedeapsa stabilită de instanţa română ca urmare a adaptării trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi să nu agraveze situaţia persoanei condamnate.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte a constatat, că faptele pentru care a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 2019/247 pronunţată la data de 18 ianuarie 2019 de Curtea de Apel din Bruxelles, cetăţeanul român A. au corespondent în legislaţia română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani, şi lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. şi sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, precum şi ale infracţiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. e) din C. pen. şi pedepsită cu închisoarea de la 5 ani la 12 ani, săvârşite în concurs, conform art. 38 din C. pen.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că, potrivit legii române, persoanei condamnate A. i s-ar putea aplica, conform art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen.., pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare, la care se adaugă un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv de maxim 5 ani închisoare (1/3 din 15 ani închisoare), rezultând o pedeapsă finală de până la 19 ani închisoare, pedeapsă mai mare decât cea de 15 ani închisoare stabilită, în mod global, prin hotărârea de condamnare nr. 2019/247 din 18 ianuarie 2019 a Curţii de Apel din Bruxelles, definitivă la 19 februarie 2019, astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, aşa cum, în mod greşit, a reţinut judecătorul fondului, criticile parchetului în legătură cu acest aspect fiind fondate.
Pentru motivele mai sus expuse, având în vedere că, în mod eronat, instanţa de fond a dispus adaptarea pedepsei aplicată de autorităţile judiciare belgiene, în sensul reducerii acesteia la 12 ani închisoare, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale nr. 5/PI din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.
II. Împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală persoana condamnată A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 5 octombrie 2020.
Examinând calea de atac formulată, cu prioritate în ceea ce priveşte admisibilitatea acesteia, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, dar şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători-P1-2020 constată că este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi a exigenţelor stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III1 din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestaţiei este condiţionată de exercitarea acesteia potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 4251 din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Prin urmare, această cale de atac poate fi exercitată doar dacă legea o prevede expres, or, decizia pronunţată în contestaţie nu este supusă niciunei căi de atac, neputând fi cenzurată într-o altă cale de atac neprevăzută de lege.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, examinând actele şi lucrările dosarului prin raportare la dispoziţiile legale incidente în speţa dedusă judecăţii, constată că în speţă, persoana condamnată A. a exercitat calea de atac a contestaţiei împotriva unei decizii definitive, hotărâre nesusceptibilă de a face obiectul unei noi căi de atac ordinare sau extraordinare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, a principiului unicităţii căilor de atac reglementate de lege şi a dispoziţiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, şi din acest motiv, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană condamnată în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 octombrie 2020.