Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea contestată
Prin încheierea din 6 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea formulată de A. privind restituirea sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în Dosarul nr. x/2019.
2. Calea de atac formulată
Împotriva încheierii sus-menţionate, petentul A. a formulat contestaţie în anulare, fără a menţiona, drept temei juridic al cererii sale, niciunul dintre cazurile prevăzute în acest sens de dispoziţiile art. 503 din C. proc. civ.
De asemenea, în motivarea contestaţiei în anulare formulate, nu se regăsesc nicio critică şi niciun argument împotriva hotărârii atacate, care să poată sprijini vreunul dintre motivele prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. pentru exercitarea contestaţiei în anulare.
3. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., anterior analizării oricăror alte chestiuni sau cereri, în condiţiile art. 508 alin. (1) din acelaşi cod, va examina admisibilitatea căii de atac deduse judecăţii în speţă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, hotărârile ce fac obiectul acesteia şi motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata" alin. (1) şi "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză" alin. (2).
De asemenea, conform prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol "Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."
După cum s-a arătat, cererea contestatorului este una informală, în cuprinsul ei neprecizându-se care dintre motivele prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., mai sus citate, reprezintă temeiul contestaţiei în anulare şi care sunt criticile hotărârii atacate, care ar putea sprijini vreunul dintre aceste motive.
Înalta Curte constată, însă, că, independent de caracterul informal al contestaţiei în anulare exercitate, aceasta este inadmisibilă, întrucât este îndreptată împotriva unei hotărâri care nu este susceptibilă de retractare pe această cale.
Astfel, potrivit art. 129 din Constituţia României, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", iar conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".
În raport cu principiile statuate prin textele, constituţional şi legal, citate mai sus, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate sunt condiţionate de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
În cauză, contestaţia în anulare vizează o hotărâre (încheiere) pronunţată în procedura necontencioasă reglementată de art. 527 - 537 din C. proc. civ., prin raportare la art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, prin care a fost respinsă cererea petentului (contestator) de restituire a taxei judiciare de timbru.
Or, potrivit textelor legale incidente, respectiv art. 503 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., anterior citate, pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai hotărârile instanţelor de recurs şi cele ale instanţelor de apel nesupuse recursului.
Contestaţia în anulare formulată în cauză nu este, aşadar, admisibilă, neîndeplinind condiţia prevăzută de art. 503 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. referitoare la categoriile de hotărâri susceptibile de retractare pe această cale.
Dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 - 4 din C. proc. civ., reglementând situaţiile în care poate fi exercitată contestaţia în anulare, sunt explicite în privinţa felului hotărârii supuse acestei căi de atac, referindu-se în mod expres la hotărâri pronunţate de instanţa de recurs, în soluţionarea căii de atac a recursului, respectiv la hotărâri ale instanţelor de apel, nesupuse recursului, conform alin. (3) al aceluiaşi articol.
De asemenea, nici dispoziţiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. nu pot constitui temei al contestaţiei în anulare formulate de petent.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".
Rezultă că acest caz de contestaţie în anulare - deşi nu mai vizează, ca cele prevăzute de art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., doar hotărâri pronunţate de instanţa de recurs sau de instanţa de apel, nesupuse recursului - se referă la hotărâri definitive pronunţate în cauze în care judecata s-a făcut cu citarea părţilor, condiţia legală pentru exercitarea căii de atac în temeiul acestui caz fiind ca partea să nu fi fost legal citată şi să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.
În speţă, însă, aşa cum s-a arătat, încheierea atacată nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât a fost pronunţată într-o cauză în care judecata s-a făcut în lipsa părţilor, conform dispoziţiilor art. 532 alin. (1) teza finală din acelaşi cod.
După cum s-a arătat şi cu alte prilejuri, în jurisprudenţa instanţei supreme, recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului consacrat în art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
În consecinţă, prin raportare la dispoziţiile art. 457 şi 503 din C. proc. civ., se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite exigenţele legale pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, respectiv condiţia referitoare la felul hotărârii atacate.
Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 457 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 6 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 6 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 21 septembrie 2020.
GGC - ED