Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare

Prin Decizia nr. 26 din 4 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, a încheierii din şedinţa publică de la 5 aprilie 2017, a încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 şi a încheierii din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2016.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6, 8 din C. proc. civ., pentru considerentele arătate în continuare.

1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunile disciplinare înregistrate pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2016, x/2017 şi x/2017, conexate sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj - pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004.

2. Hotărârile instanţei disciplinare

2.1. Prin încheierea din şedinţă publică de la 5 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele: (i) cu unanimitate, respinge cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de pârâtul judecător A., ca neîntemeiată; (ii) cu unanimitate, recalificând cererea reconvenţională ca şi întâmpinare, respinge excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate; (iii) cu majoritate, admite sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcţie a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 dispune suspendarea din funcţie a domnului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj începând cu data de 06.04.2017 şi până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare ce face obiectul dosarului nr. x/2016; (iv) amână judecata cauzei şi acordă termen de judecată la data de 10.05.2017, ora 12:00, în vederea discutării conexării prezentei cauze cu Dosarul nr. x/2017, termen la care vor fi discutate şi probatoriile.

2.2. Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, în temeiul art. 443 din C. proc. civ., respinge cererea de lămurire a înţelesului încheierii pronunţate la data de 10.01.2018, formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată.

2.3. Prin încheierea din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus amânarea pronunţării la data de 9 mai 2018.

2.4. Prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj şi, în temeiul art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcţie, sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din acelaşi act normativ.

3. Recursul declarat în cauză

Recurentul A. a declarat recurs împotriva hotărârilor menţionate la pct. 2, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

4.1. Deşi recurentul arată că recursul este îndreptat şi împotriva tuturor încheierilor din dosar (îndeosebi a celor prin care s-au respins cereri de recuzare sau cereri de amânare ori s-au făcut referiri la excepţii, astfel cum indică recurentul), criticile dezvoltate de acesta se referă numai la încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 şi încheierile de şedinţă publică din 25 aprilie 2018 şi 5 aprilie 2017.

Nefiind indicate astfel critici concrete pentru fiecare încheiere în parte, ci numai critici generice, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, nemotivarea hotărârilor, neanalizarea sau neindicarea apărărilor invocate de recurent în decursul procedurii desfăşurate în faţa instanţei disciplinare, analiza recursului va privi numai cele trei încheieri menţionate mai sus, criticile generice menţionate urmând a fi analizate în cadrul celor vizând fondul recursului.

4.2. În ce priveşte criticile comune îndreptate împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, a încheierii din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, a încheierii din 5 aprilie 2017 şi a Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, acestea vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

4.3. Criticile referitoare la nelegala compunere a secţiei pentru judecători nu pot primi relevanţa propusă, nefiind identificate elemente în sensul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 din C. proc. civ.

În acord cu jurisprudenţa anterioară a Completului de 5 judecători, se reţine că secţia pentru judecători în materie disciplinară este alcătuită cu respectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora". Corelativ, art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările şi completările ulterioare (incident în cauză, în raport cu data sesizării Inspecţiei Judiciare), prevede că "Lucrările secţiilor Consiliului sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora şi sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Consiliului. În lipsa acestora, şedinţa este prezidată de unul dintre membrii secţiei, ales cu votul majorităţii celor prezenţi."

Aceste dispoziţii se aplică inclusiv în privinţa lucrărilor desfăşurate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

În acest sens, este de observat că dispoziţiile art. 44 - 53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu cuprind norme derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din lege, citate anterior.

Este necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., însă, chiar în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., invocate de recurent.

În susţinerea considerentelor expuse, un argument esenţial este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când judecă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci funcţionează ca instanţă extrajudiciară îndeplinind o activitate administrativ-jurisdicţională, fiind, în consecinţă, un organ administrativ-jurisdicţional, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 şi nr. 391 din 17 aprilie 2007).

Pentru aceste motive, nu se pot reţine criticile recurentului în sensul că instanţa disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, iar hotărârea a fost luată într-o componenţă de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuţi de lege şi într-o şedinţă condusă de persoană care nu are dreptul de a conduce secţia nefiind preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu argumentele expuse anterior şi prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

4.4. Sunt lipsite de temei şi criticile referitoare la faptul că hotărârile atacate au fost redactate de o persoană fără drept. Pentru aceleaşi considerente expuse anterior, se reţine că, în cazul hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba de un act administrativ-jurisdicţional, iar nu de o hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform cărora "Hotărârile secţiilor prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară [...] se redactează de Biroul grefa secţiilor [...]".

4.5. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanţa de disciplină ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Ab initio, necesită menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătoreşti, singura care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuieşte justiţia în România.

Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.

Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noţiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., vizează instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcţii, şi funcţie jurisdicţională în materii specializate.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie.

În al doilea rând, se constată că, deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, depăşirea competenţei legale a Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de recurent doar din modul de interpretare a dispoziţiilor legale de către instanţa de disciplină.

4.6. Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii şi a încheierilor recurate, care îndeplinesc exigenţele motivării corespunzătoare.

Astfel, în privinţa motivării, se constată că instanţa disciplinară a expus, în considerentele încheierilor şi hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Completul de 5 judecători nu împărtăşeşte criticile din recurs, deoarece instanţa disciplinară nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă căreia îi răspund hotărârea şi încheierile atacate în cauză.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că obligaţia pe care o impune art. 6 parag. 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (în acest sens, sunt edificatoare hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994), iar noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 şi Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005).

În acest context, se reţine că instanţa disciplinară nu poate fi obligată să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele şi să răspundă punctual tuturor afirmaţiilor şi argumentelor părţilor, fiind suficient să expună argumentat probele şi dispoziţiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părţilor, cerinţe pe care încheierile şi hotărârea recurată le îndeplinesc.

În sensul acestor considerente, se reţine că simpla nemulţumire a uneia dintre părţi faţă de împrejurarea că instanţa disciplinară nu a dat unui anumit mijloc de probă sau unei anumite apărări relevanţa propusă de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din analiza încheierilor şi hotărârii atacate, se observă că instanţa disciplinară a realizat o cercetare reală şi efectivă a cauzei, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel că nu pot fi primite criticile prin care recurentul tinde să demonstreze fie nemotivarea hotărârii, fie imparţialitatea instanţei cu susţinerea că instanţa disciplinară nu a expus argumentele pentru care nu a dat relevanţa propusă unora dintre susţinerile, apărările sau probele administrate.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor legale ce reglementează abaterile disciplinare analizate în speţă.

De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentului, vizând caracterul formal al examinării, insuficienta claritate, preluarea necritică a susţinerilor din acţiunea disciplinară, săvârşirea unei erori judiciare, lipsa suportului probator, interpretarea incorectă sau ilogică, lipsa rolului activ ori fundamentarea pe elemente probatorii nereale.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul încheierilor şi hotărârii recurate, care îndeplinesc exigenţele unei motivări corespunzătoare.

4.7. În analiza criticilor distinct formulate pentru fiecare încheiere recurată şi hotărâre în parte, s-au reţinut următoarele.

4.8. Criticile dezvoltate de recurent în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din şedinţa publică din aprilie 2017, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Se susţine, în primul rând, de recurent că: i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanţa respingând, contrar dispoziţiilor art. 222 din C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte şi nu i s-a adus în mod efectiv la cunoştinţă acuzaţia; nu i s-a comunicat dosarul şi niciun înscris pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile; nu i s-au permis facilităţile apărării prin luarea la cunoştinţă a dosarului.

Contrar susţinerilor recurentului, se reţine că instanţa disciplinară a motivat respingerea cererii de amânare în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care dădeau posibilitate magistratului cercetat să fie reprezentat de un avocat sau de un alt judecător, menţionându-se şi că era al treilea termen de judecată la care recurentul solicita amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare din cauze medicale, iar soluţionarea cauzei cu precădere se impunea datorită suspendării din funcţie a judecătorului cercetat până la soluţionarea acţiunii disciplinare. Totodată, s-a avut în vedere şi că recurentul a formulat în scris apărări, excepţii şi cererii de probe.

În raport cu cele reţinute în încheierea recurată şi cu caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de magistrat şi examinată la termenul din 5 aprilie 2017, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalităţii, instanţei de disciplină.

Astfel, recurentul ignoră caracterul excepţional al cererii de amânare pentru lipsă de apărare, în speţă, acesta formulând, în mod repetat cereri de amânare pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale.

Or, în acest caz, cererea de amânare nu mai are caracter excepţional, fiind formulată, în mod repetat, la mai multe termene de judecată, lucru ce denotă încercarea magistratului recurent de tergiversare a cauzei, acesta deturnând dreptul său legal la apărare de la scopul pentru care legea l-a recunoscut în favoarea sa.

În ceea ce priveşte criticile recurentului privind omisiunea instanţei de a soluţiona excepţiile invocate, de a nominaliza excepţiile discutate, de a respinge generic excepţiile, neprecizat şi nemotivat, s-au reţinut următoarele argumente pentru care acestea nu pot fi primite.

Din analiza încheierii respective, se constată că instanţa disciplinară a răspuns susţinerilor formulate de recurent în susţinerea excepţiilor invocate prin întâmpinare şi cererea reconvenţională, reţinând, în esenţă, următoarele: inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 150 şi art. 194 lit. e) din C. proc. civ. în procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004; conţinutul rezoluţiei prin care se exercită acţiunea disciplinară este reglementat expres în cuprinsul art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie aprobat prin Hotărârea nr. 1.027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acţiunea disciplinară fiind întocmită şi exercitată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie; repartizarea lucrării ce face obiectul prezentului dosar s-a realizat în condiţiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie şi de dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. f) şi art. 47 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, fiind respectat atât termenul pentru efectuarea verificărilor prealabile cât şi termenul legal pentru efectuarea cercetării disciplinare şi exercitarea acţiunii disciplinare; Dosarul nr. x/2054 nu a fost pus la dispoziţia magistratului recurent în vederea luării la cunoştinţă, deoarece acesta nu s-a prezentat la cercetare, conform procesului-verbal, întocmit conform art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie; nu există elemente concrete care să pună la îndoială imparţialitatea şi independenţa inspectorilor judiciari.

De asemenea, a fost recalificată cererea reconvenţională ca şi întâmpinare, apreciind că aspectele invocate au caracterul unor apărări.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

În plus, s-a constatat că recurentul reia pur şi simplu susţinerile din întâmpinare şi cererea reconvenţională recalificată, fără a aduce critici concrete cu privire la argumentele avute în vedere de instanţa de disciplină la respingerea excepţiilor invocate de recurent.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa disciplinară a admis sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcţie a recurentului şi a dispus suspendarea din funcţie a acestuia până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. Acest aspect nu a fost criticat de recurent prin prezentul recurs, el fiind atacat separat şi a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, prin urmare nu va fi analizat.

Referitor la lipsa caracterului de instanţă a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, având în vedere şi argumentele expuse anterior cu referire la compunerea instanţei de disciplină, s-a reţinut că secţia pentru judecători în materie disciplinară îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei proceduri strict reglementate prin art. 49 - 52 din Legea nr. 317/2004, care asigură garanţii pentru derularea unui proces echitabil, proceduri care în prezenta cauză au fost respectate.

Totodată, modalitatea de numire a inspectorilor judiciari şi a inspectorului şef (prin concurs), atribuţiile membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu sunt de natură să aducă în discuţie modul de funcţionare a instanţei disciplinare.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţa de judecată nu a fost constituită legal a fost analizată în cadrul considerentelor anterioare.

4.9. Argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi reţinute.

Simplul fapt că, în cauză au fost formulate mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse de fiecare dată ca nefondate, nu are forţa de a conduce la constatarea existenţei unei suspiciuni cu privire la imparţialitatea instanţei şi nu poate atrage după sine concluzia că imparţialitatea magistraţilor ar fi afectată, o concluzie contrară fiind de neconceput.

În ce priveşte criticile subsumate încălcării dreptului la apărare, pentru nerespectarea prevederilor art. 442 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la citarea părţilor, comunicarea cererii de lămurire şi respectarea procedurii prevăzute de art. 206 şi 208 din C. proc. civ., aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd completarea procedurii disciplinare cu dispoziţiile C. proc. civ., însă aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile legale menţionate de recurent referitoare la comunicarea întâmpinării, sancţionarea nedepunerii acesteia şi citarea părţilor pentru soluţionarea cererii de lămurire.

Pe de altă parte, părţile au fost citate pentru termenul din 25 aprilie 2018 în dosarul de fond, cererea de lămurire fiind depusă de recurent la un termen anterior, instanţa de disciplină acordând cuvântul părţii prezente la acel termen asupra cererii de lămurire formulate de recurent, astfel cum reiese atât din practicaua încheierii din şedinţa publică de la acel termen, în care s-a şi menţionat faptul că aceasta urmează a fi soluţionată în cameră de consiliu, cât şi din practicaua încheierii recurate.

În ce priveşte criticile pe fondul cererii de lămurire, în deplin acord cu instanţa de disciplină, s-a reţinut că cererea de lămurire formulată de recurent nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 443 din C. proc. civ.

În privinţa audierii nemijlocite ca martor a judecătorului B., propus de judecătorul recurent, aceasta s-a realizat în condiţii de contradictorialitate şi în conformitate cu prevederile art. 309 şi următoarele din C. proc. civ., câtă vreme respectiva persoană a fost audiată de instanţa de disciplină cu respectarea principiului nemijlocirii şi în condiţii de contradictorialitate, la audierea martorei prin videoconferinţă participând şi recurentul, astfel că nu se poate constata vreo nelegalitate sau vreo vătămare adusă judecătorului recurent.

Împrejurarea că instanţa de disciplină a încuviinţat proba testimonială şi a administrat-o prin modalitatea videoconferinţei, fără a se indica vreun temei de drept pentru această modalitate de administrare a probei, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 22 din C. proc. civ. sau vreo altă normă legală, câtă vreme aceasta s-a realizat în limitele competenţelor ce revin instanţei de disciplină potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

În mod corect, instanţa de disciplină a reţinut că acţiunea disciplinară are ca părţi Inspecţia Judiciară, pe de o parte, şi judecătorul cercetat disciplinar, pe de altă parte, iar audierea martorei a fost solicitată de către recurent. Susţinerea acestuia în sensul că a solicitat audierea martorei ca persoană care îi aduce o acuzaţie nu are relevanţa propusă de recurent, întrucât acţiunea disciplinară a fost exercitată în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 (astfel cum erau în vigoare la momentul sesizării Inspecţiei Judiciare), legea neatribuind vreo calitate anume persoanei care sesizează Inspecţia Judiciară în cadrul procedurii disciplinare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 317/2004, care să împiedice audierea acesteia în cauză ca martor.

De altfel, recurentul nu contestă faptul că a propus audierea doamnei judecător B., ci că a solicitat audierea acesteia ca o persoană care îi aduce o acuzaţie, nu ca martor.

Totodată, sunt lipsite de suport şi criticile referitoare la lămuririle solicitate de recurent cu privire la modalitatea audierii martorei prin videoconferinţă, instanţa de disciplină apreciind corect că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 443 din C. proc. civ., faptul că a fost încuviinţată audierea martorei B. prin videoconferinţă neatrăgând obligaţia instanţei de disciplină de a preciza în încheiere ce drepturi are judecătorul recurent în legătură cu administrarea acestei probe, în raport cu procedura prevăzută de art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Neîntemeiate sunt şi argumentele recurentului cu privire la faptul că nu a fost indicată teza probatorie pentru martora a cărei audiere a fost încuviinţată, instanţa de disciplină făcând referire la cererea anterioară de lămurire a încheierii din 27.09.2017, ce avea ca obiect solicitarea recurentului de a se preciza teza probatorie şi rezoluţia pentru fiecare martor care a fost încuviinţat a fi audiat, cerere respinsă prin încheierea din 22.11.2017.

Faptul că această ultimă încheiere nu ar fi fost încă comunicată recurentului în vederea exercitării căii de atac nu are relevanţa propusă de recurent, acesta având posibilitatea să exercite calea de atac împotriva încheierii din 22.11.2017 odată cu prezentul recurs, însă criticile din recurs nu vizează şi această încheiere.

4.10. Criticile referitoare la încheierea şedinţei publice din 25 aprilie 2018, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Criticile recurentului împotriva acestei încheieri se referă la faptul că, în cauză, cererea de lămurire a fost soluţionată prin încheierea din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, fiind nemotivată sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de lămurire, care a fost soluţionată şi prin încheierea din camera de consiliu de la aceeaşi dată, ceea ce ar reprezenta, în opinia recurentului, o dublă soluţionare a cererii sale de lămurire.

Recurentul susţine şi că instanţa disciplinară a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut şi, deşi a atras atenţia asupra acestei împrejurări, nu s-a consemnat, motiv pentru care formulează cerere de înscriere în fals şi solicită sesizarea parchetului.

Se constată că, prin încheierea din şedinţa publică din data de 25 aprilie 2018, s-a acordat cuvântul asupra cererii de lămurire a încheierii de şedinţă din 10.01.2018, făcându-se menţiunea că aceasta urmează a fi soluţionată în cameră de consiliu, iar, instanţa, după soluţionarea cererii de lămurire în camera de consiliu, a menţionat soluţia dată asupra acesteia şi în practicaua încheierii din şedinţa publică de la acea dată. Acelaşi menţiuni au fost redate şi în practicaua încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 prin care a fost soluţionată cererea de lămurire.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu există o dublă soluţionare a cererii de lămurire şi, implicit, nici nu se poate reţine nemotivarea asupra cererii de lămurire, din moment ce aceasta a fost soluţionată în camera de consiliu, iar, motivarea soluţiei de respingere a cererii de lămurire se regăseşte în încheierea din camera de consiliu.

De altfel, la termenul din 25 aprilie 2018, au fost soluţionate mai multe cereri formulate de recurent, printre care şi cerere de acordare a ajutorului public judiciar, cerere de recuzare, precum şi cererea de lămurire, toate soluţionate în camera de consiliu, prin încheieri separate, soluţia asupra acestora fiind menţionată şi în practicaua încheierii din şedinţă publică din 25 aprilie 2018, modalitatea de gestionare a şedinţei de judecată de la acel moment reprezentând un atribut administrativ al completului de judecată.

Referitor la susţinerile recurentului în sensul că nu i s-a oferit ocazia să propună probe sau să dea o declaraţie şi că s-a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, acestea nu sunt fondate.

Potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, se menţionează că recurentul a fost prezent în sala de video-conferinţă, la momentul audierii martorei B., ocazie cu care i s-au adus la cunoştinţă de către instanţă faptul că s-a procedat la soluţionarea tuturor cererilor formulate de acesta pentru termenul din 25 aprilie 2018, precum şi modalitatea de soluţionare a acestora, s-a luat act de faptul că recurentul a formulat, oral, cerere de reexaminare împotriva soluţiei de respingere a cererii de ajutor public judiciar, după care s-a trecut la audierea martorei, în timpul căreia recurentul a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată.

După audierea martorei B., fiind interpelat de instanţă, recurentul a arătat că nu doreşte să participe în continuare la şedinţa de judecată, pentru a pune concluzii, motiv pentru care acesta nu poate să susţină cu just temei faptul că s-a închis cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, părţile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voinţe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea la termenul de judecată. Este un risc pe care acestea şi-l asumă, cunoscut fiind faptul că părţile au dreptul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, astfel cum prevede art. 10 alin. (1) din C. proc. civ.

Pasivitatea manifestată de partea/părţile care nu se prezintă la termenul de judecată la care se ridică excepţia în aceste condiţii nu-i poate fi imputabilă instanţei pe motivul necesităţii respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea şi dreptul la apărare, o asemenea conduită, fiind, cel mai adesea, de natură a conduce la perpetuarea interesului pârâtului în tergiversarea soluţionării cauzei.

În ce priveşte cererea de înscriere în fals (intelectual prin omisiunea menţionării) împotriva încheierii, se reţine că aceasta este un act solemn emis în derularea procedurii judiciare, neavând valoarea înscrisurilor produse de părţile litigante ca mijloace de dovadă în cadrul procesului în care îşi dispută dreptul invocat ca fiind încălcat, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 301 şi urm. din C. proc. civ.

4.11. Criticile referitoare la Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 nu pot fi primite.

Examinându-se în continuare recursul, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurent au fost examinate grupat în raport de aspectele sesizate, având în vedere că Dosarul nr. x/2016 al secţiei pentru judecători în materie disciplinară a avut ca obiect judecarea a 3 acţiuni disciplinare distincte formulate de Inspecţia Judiciară împotriva domnului judecător A., conexate de instanţa disciplinară, iar motivele de recurs sunt în mare parte comune pentru toate acţiunile disciplinare, urmând a fi făcute distincţiile necesare în raport de fiecare acţiune disciplinară numai acolo unde este cazul.

Se constată că recurentul a formulat critici în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., iar ipotezele prevăzute de cele de la pct. 1 şi 6 au fost analizate în cadrul criticilor comune dezvoltate de recurent atât împotriva încheierilor recurate, cât şi a hotărârii de fond, analiza acestora fiind cuprinsă în cadrul considerentelor anterioare, urmând a fi avute în vedere în continuare motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de judecată nu a fost constituită legal, întrucât hotărârea a fost luată într-o componenţă de 7 în loc de 9 membri, a fost analizată în considerentele anterioare.

Pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţei disciplinare a fost analizată, de asemenea, în cadrul considerentelor anterioare, imparţialitatea instanţei disciplinare fiind susţinută de recurent din perspectiva modului de soluţionare a cererilor formulate de acesta pe parcursul procedurii în faţa instanţei disciplinare, nefiind indicate motive obiective, temeinice de natură a înlătura prezumţia de obiectivitate de care se bucură instanţa de judecată.

4.12. Criticile expuse în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanţa de disciplină a soluţionat excepţiile, apărările şi probele invocate de recurent, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.

4.13. Susţinerile recurentului judecător referitoare la faptul că acuzaţiile/abaterile nu cuprind şi circumstanţele de timp şi loc ale acestora, fiind încălcată obligaţia de descriere a faptei, prin încălcarea art. 252 alin. (2) lit. a) din C. muncii sunt lipsite de suport. Sub acest aspect, s-a reţinut că profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcţie, în privinţa căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente ipso facto prevederile din C. muncii.

Aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor respective nu poate fi primită întrucât, în cauză, nu se pune problema unei sancţiuni disciplinare, în cadrul desfăşurării unor raporturi de muncă, întrucât o asemenea modalitate a raportului de serviciu al magistratului nu este reglementată. Relevant în acest sens este faptul că raportului juridic specific funcţiilor din cadrul autorităţii judecătoreşti îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale referitoare la sistemul public judiciar, iar nu cele referitoare la raporturile de muncă din C. muncii, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor şi procurorilor se completează cu dispoziţiile din legislaţia muncii.

4.14. Recurentul susţine că prin hotărârea atacată, instanţa disciplinară a "recombinat" acţiunile - rezoluţiile distincte, le-a amestecat, fără să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. În acest fel, a fost încălcat dreptul său la apărare, precum şi principiile procedurii civile şi garanţiile specifice unui proces echitabil.

Constatarea săvârşirii unei abateri disciplinare, având conţinutul prevăzut de lege, însă într-o altă modalitate, de asemenea prevăzută de lege, decât cea pe care a reţinut-o Inspecţia Judiciară, nu poate avea nici semnificaţia sancţionării pentru o altă faptă şi nici încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al recurentului.

Faptele, temeiurile de drept şi argumentele reţinute nu au fost străine de obiectul sesizărilor sau de obiectul dezbaterilor, iar apărările judecătorului recurent s-au referit exact la aceste aspecte, pe care le-a cunoscut şi în legătură cu care a putut să-şi facă apărarea dorită.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993 şi cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997).

În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, acesta implică pentru judecător sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi, aspect subliniat cu ocazia soluţionării mai multor plângeri (Cauzele Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei, Hotărâre din 6 decembrie 1988, Feldbrugge contra Olandei, Hotărâre din 29 mai 1986, Sanchez-Reisse, hotărâre din 21 octombrie 1986 şi Ruiz-Mateos contra Spaniei, Hotărâre din 23 iunie 1993).

Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde justa soluţionare a cauzei, iar renunţarea la contradictorialitatea procedurilor nu se justifică nici pe motiv de accelerare a acestora (Cauza Niederost contra Elveţiei, Hotărâre din 18 februarie 1997).

Or, niciunul dintre aceste principii nu a fost încălcat în cauză, conţinutul acţiunii disciplinare şi actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat strict faptele cu privire la care s-a apreciat, prin fiecare rezoluţie de începere a cercetării disciplinare, că reprezintă indicii ale unor abateri disciplinare.

De altfel, în cuprinsul hotărârii au fost analizate distinct faptele reţinute în cele trei acţiuni disciplinare conexe, a fost indicat şi analizat materialul probatoriu avut în vedere pentru a reţine elementele constitutive ale fiecărei abateri disciplinare, context în care au fost analizate şi apărările formulate de recurent, astfel că modul de desfăşurare a dezbaterilor, administrarea probelor, examinarea excepţiilor şi a apărărilor formulate de recurent s-au realizat de către instanţa disciplinară cu respectarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a tuturor garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

4.15. În ce priveşte criticile că presupusele abateri nu se circumscriu textelor legale invocate de secţia disciplinară, iar, în plus, se invocă dispoziţii din C. deontologic a căror nerespectare nu atrag un regim disciplinar, se reţine că recurentul a fost sancţionat în baza art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004.

Menţionarea unor norme din C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor în cuprinsul acţiunilor disciplinare, respectiv al Hotărârii nr. 11J din 09.05.2018 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nu înseamnă că recurentul a fost sancţionat în baza acestuia, dimpotrivă, indicarea acestora s-a făcut în considerarea faptului că analizarea comportamentului unui magistrat trebuie raportată şi la standardele impuse prin C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 4 din Legea nr. 303/2004 stipulând că judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Împrejurarea că, la stabilirea existenţei abaterilor disciplinare, secţia pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere şi alte prevederi normative, anume cele din C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor, nu înseamnă că atragerea răspunderii disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterile disciplinare ce fac obiectul art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin urmare, criticile sub acest aspect nu pot fi reţinute, iar, implicit, excepţia de nelegalitate a C. deontologic, invocată de recurent nu poate fi primită.

4.16. Referitor la faptul că acţiunea disciplinară este nelegală pentru că nu a fost introdusă o acţiune împotriva recurentului, aceasta nefiind comunicată, potrivit prevederilor art. 194 şi art. 150 din C. proc. civ., se reţine că, aşa cum s-a expus anterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi cu principiul specialia generalibus derogant, aplicabilitatea unor norme din C. proc. civ. poate privi doar situaţii neprevăzute de norma specială.

În speţă însă, procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare este expres reglementată de art. 49 din Legea nr. 317/2004, fără a se face nicio menţiune referitoare la etapele procesului civil, astfel cum acestea sunt prevăzute de C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu normele speciale care reglementează procedura disciplinară, actele efectuate în cadrul cercetării disciplinare se comunică persoanei cercetate, pe parcursul desfăşurării procedurii sau la finalul acesteia, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (7) din Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) din legea specificată, "Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii".

Reţinând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispoziţiile art. 194 şi 150 din C. proc. civ. (referitoare la conţinutul cererii de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia) şi prevederile speciale aplicabile în materia procedurii de judecată a litigiilor disciplinare ale magistraţilor, nu pot fi primite criticile formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Aşadar, în mod eronat se susţine de către recurent şi că instanţa de disciplină i-ar fi încălcat dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind legal citat, având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, depunând la dosar întâmpinare, cerere reconvenţională, cereri de recuzare şi, ulterior, memorii şi note scrise, prin care a formulat o serie de solicitări, susţineri, a invocat argumente, pe care instanţa de disciplină le-a analizat şi asupra cărora s-a pronunţat motivat.

Oricum, analizând detaliat conţinutul fiecărei rezoluţii prin care a fost exercitată acţiunea disciplinară, se constată că termenele legale prevăzute de art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare pe parcursul derulării procedurilor disciplinare au fost respectate.

4.17. În ceea ce priveşte susţinerile că acţiunea disciplinară este nelegală, întrucât în fapt aceasta este inexistentă, iar acţiunea disciplinară şi rezoluţiile sunt tardive deoarece rezoluţia de începere a cercetării disciplinare ar fi fost antedatată, se reţine că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, forma actului de sesizare a instanţei disciplinare este aceea de rezoluţie scrisă şi motivată, prin care se dispune admiterea sesizării, exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, conţinutul rezoluţiei prin care se exercită acţiunea disciplinară este stabilit în mod expres prin dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Or, normele regulamentare prevăd că rezoluţia se comunică odată cu invitaţia de a participa la cercetarea disciplinară, nefiind prevăzută nicio obligaţie de a fi comunicată anterior, respectiv la data întocmirii, aşa cum susţine recurentul.

Aspectele invocate de către recurent, care vizează neindicarea prin actul de sesizare, a procedurii în care urmau să se efectueze verificările, a presupusei abateri disciplinare şi a descrierii presupusei fapte cu privire la care sesizarea din oficiu, ca urmare a apariţiei în mass-media a articolului intitulat "Judecător despre colegii lui: psihopaţii mitomani şi incompetenţi de la Curtea de Apel Cluj", pe site-ul www.x.ro, în data de 26.10.2016, nu pot fi reţinute ca elemente care să atragă nulitatea sesizării, având în vedere că nu există o prevedere expresă care să stabilească, sub sancţiunea nulităţii, elementele obligatorii ale actului de sesizare, iar cazurile care atrag clasarea sesizării nu sunt incidente în speţă, rezultând cu claritate date cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea.

De asemenea, critica recurentului în sensul că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu are atribuţii pentru a dispune efectuarea de verificări prealabile nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 10 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune înaintarea către Inspecţia Judiciară a sesizării formulate de către orice persoană interesată, în speţă, sesizarea fiind făcută de către o altă persoană, actul respectiv aflându-se la dosar.

4.18. Nici criticile referitoare la lipsa unei anchete efective, precum şi caracterul inechitabil şi lipsit de obiectivitate al procedurii disciplinare desfăşurate nu pot fi primite, faţă de faptul că, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată atât respectarea dispoziţiilor legale procedurale din Legea nr. 317/2004 şi din Regulamentul lucrărilor de inspecţie referitoare la derularea procedurii disciplinare, cât şi respectarea dreptului la apărare al recurentului judecător, care a putut lua la cunoştinţă despre înscrisurile aflate la dosar, a putut propune probe şi a depus ample concluzii scrise în argumentarea poziţiei sale.

4.19. Referitor la criticile legate de administrarea probelor şi legalitatea acestora, se reţine că instanţa de disciplină, s-a pronunţat motivat asupra cererilor de probe formulate de recurent pe durata instrumentării acţiunii disciplinare, apreciind cu privire la pertinenţa, necesitatea şi utilitatea acestora, prin prisma obiectului acţiunii.

Astfel, la termenul de judecată din 27 septembrie 2017, instanţa a admis în parte cererea de probatorii formulată de recurent (s-a admis proba testimonială constând în audierea martorilor C. şi B., judecători în cadrul Curţii de Apel Cluj) şi s-a dispus din oficiu audierea în calitate de martori a numiţilor D., E. şi F.

O parte din aceşti martori au fost audiaţi în mod nemijlocit de instanţă, iar restul prin video-conferinţă, la sediul Curţii de Apel Cluj, motivat de faptul că la termenul la care toţi martorii au fost prezenţi la secţie, în jurul orei 15, după ce şedinţa de judecată a fost suspendată pentru o jumătate de oră, domnul judecător nu s-a mai prezentat, solicitând intervenţia unui echipaj de urgenţe medicale. în acest context, martorii prezenţi şi care nu fuseseră audiaţi de către secţie au solicitat audierea lor prin video-conferinţă, întrucât absenţa lor din instanţă perturba activitatea curţii de apel.

În acest context, audierea prin video-conferinţă a martorilor a asigurat respectarea garanţiilor procesuale, toţi martorii, cu excepţia martorei B., fiind audiaţi de către inspectorii judiciari şi în procedura disciplinară.

Cât priveşte caracterul, din punct de vedere probator, al capturii de ecran invocată în susţinerea acţiunii disciplinare ce a făcut obiectul dosarului conex nr. x/2017, acesta are caracterul unui mijloc material de probă, care serveşte la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea cauzei (în sensul art. 341 din C. proc. civ.).

În legătură cu legalitatea materialului probator administrat în procedura disciplinară, cu referire expresă la referatele întocmite de specialistul IT din cadrul Curţii de Apel Cluj acestea nu au caracterul unui act de cercetare efectuat de o persoană care nu are calitatea de inspector judiciar, ci constituie un mijloc material de probă, administrat în vederea identificării persoanelor care apar în înregistrările video, atestarea identităţii acestora neputând fi realizată decât de către o persoană din cadrul instanţei; înregistrările video fiind vizualizate şi de inspectorii judiciari care au apreciat necesară întocmirea respectivelor referate pentru lămurirea situaţiei de fapt, rezultată din respectivele înregistrări.

Referitor la cererea de înscriere în fals a referatelor întocmite de specialistul IT din cadrul Curţii de Apel Cluj, formulată în legătură cu dosarul conex nr. x/2017, aceasta nu poate fi primită, întrucât ceea ce contestă în fapt recurentul este conţinutul acestor înscrisuri cuprinzând conţinutul înregistrărilor video din datele de 22.03.2017, respectiv 21.03.2017, afirmând că autorul acestor înscrisuri a distorsionat conţinutul înregistrărilor şi a redat în fals, falsificând intelectual respectivele referate.

Or, susţinerile recurentului nu se încadrează în prevederile art. 304 din C. proc. civ., deoarece, ipoteza reglementată de textul legal menţionat are în vedere ipoteza falsificării scrierii sau semnăturii şi nu conţinutul redat în cuprinsul unui înscris şi care se pretinde că este nereal.

De asemenea, cu privire la cererile de înscriere în fals formulate generic prin memoriul de recurs, acestea nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., recurentul contestând cuprinsul actelor cu privire la care solicită înscrierea în fals, iar, în ceea ce priveşte efectuarea expertizei înregistrărilor video, nici aceasta nu poate fi reţinută, nefiind indicate motivele pentru care se solicită administrarea acestei probe şi aspectele ce se urmăresc a fi lămurite. De altfel, trebuie precizat că, nefiind apreciată ca relevantă, această ultimă probă nu a fost avută în vedere la fundamentarea acţiunii disciplinare.

4.20. Cât priveşte fondul cauzei şi aspectele reţinute din această perspectivă prin Hotărârea din 9 mai 2018, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite criticile formulate, prin recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea acestui motiv neavând semnificaţia încălcării unor norme de drept material.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentului, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 303/2004.

Se susţine în mod nefondat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare menţionate.

Argumentele expuse punctual, în acest context, de către recurent sunt neîntemeiate, urmând ca, pentru sistematizarea expunerii, acestea să fie examinate grupat, pentru fiecare abatere în discuţie.

4.21. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, se reţine că, potrivit normei legale menţionate constituie abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu".

În raport cu elementele constitutive ale situaţiei de fapt, Înalta Curte, în acord cu instanţa disciplinară, reţine că recurentul a încălcat dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, care interzic magistraţilor orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea acesteia şi le impun datoria de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi societate, relaţiile acestora la locul de muncă şi în societate bazându-se pe respect şi bună credinţă.

Contrar apărărilor din recurs, instanţa disciplinară a reţinut ca elemente constitutive ale abaterii disciplinare o serie de acţiuni întreprinse de recurentul judecător, care au conturat o atitudine neconformă standardelor impuse funcţiei de magistrat şi care au potenţialul de a afecta imaginea instanţei şi de a aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale, în condiţiile în care scopul neechivoc al acţiunilor recurentului au vizat obţinerea şi reliefarea în spaţiul public, în şi prin intermediul mass-media, a unor informaţii denigratoare sau potenţial denigratoare cu privire la judecătorii şi activitatea instanţei.

Astfel, se constată că recurentul nu combate prin mijloace de probă elementele situaţiei de fapt reţinute de instanţa disciplinară.

În privinţa conduitei recurentului, se reţine că nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară nici împrejurarea că faptele care intră în conţinutul abaterii disciplinare au fost săvârşite într-un context conflictual şi nici o presupusă conivenţă a persoanelor care au sesizat Inspecţia Judiciară, deoarece condiţiile răspunderii disciplinare sunt examinate în concret, în funcţie de conduita magistratului şi standardele specifice impuse funcţiei.

Din perspectiva laturii subiective, se reţine că, prin acţiunile întreprinse, judecătorul cercetat a urmărit şi a acceptat afectarea imaginii unor judecători şi a instanţei în care îşi desfăşoară activitatea, urmarea faptei săvârşite fiind reprezentată de atingerea adusă onoarei, demnităţii şi prestigiului funcţiei de magistrat, cu potenţialul de diminuare a încrederii şi respectului opiniei publice faţă de actul de justiţie.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului în sensul că sintagma prestigiul justiţiei din cuprinsul abaterii prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 ar avea un caracter lipsit de previzibilitate şi nelegal.

Astfel, prin incriminarea ca abatere disciplinară a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei şi reputaţiei profesionale a magistraţilor şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, textul legal consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă acestuia.

Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.

Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă.

De altfel, formularea folosită de legiuitorul român, ce este criticată de recurent sub aspectul previzibilităţii, este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului, precum Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară şi Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010.

Aceeaşi tehnică legislativă se regăseşte şi în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde incriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudenţă.

În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (Cererile nr. x şi y), cu referire şi la Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.

Instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993).

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, se reţine că aceasta va fi analizată şi soluţionată, prin încheiere, în dosarul asociat creat în acest sens.

De asemenea, nu sunt fondate nici criticile recurentului referitoare la împrejurarea că, prin hotărârea recurată s-a realizat o dublă incriminare, întrucât faptele reţinute în sarcina acestuia au fost circumscrise fie abaterii prevăzute de art. 99 lit. a), fie celei stipulate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, şi nu ambelor abateri, în acelaşi timp.

În sarcina judecătorului recurent au fost reţinute fapte distincte ca reprezentând latura obiectivă a fiecăreia dintre cele două abateri disciplinare, astfel că nu se poate reţine încălcarea principiului non bis in idem.

În acord cu instanţa de disciplină, Completul de 5 judecători reţine că legiuitorul a înţeles să incrimineze separat ipoteza manifestărilor care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, incriminate prin dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, de ipoteza atitudinilor nedemne faţă de colegi, celălalt personal al instanţei, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii prin dispoziţiile art. 99 lit. c) din aceeaşi lege şi că între cele două abateri disciplinare există unele asemănări, dar şi unele deosebiri, cum ar fi faptul că abaterea disciplinară prevăzută la lit. a) include în sfera sa de reglementare toate manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, în timp ce abaterea disciplinară reglementată la lit. c) se referă doar la atitudini nedemne săvârşite de magistrat şi nu la toate atitudinile care ar putea fi catalogate drept abateri disciplinare, precum şi că subiectul pasiv, în cazul ipotezei de la lit. c) este reprezentat de colegii magistratului, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care acesta funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii.

4.22. În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii".

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei:

"magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia".

Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

În acest context, se impun a fi reţinute dispoziţiile art. 17 din C. deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora:

"Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate".

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează "Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror".

Din interpretarea literală, sistematică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus menţionate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În speţă, i se impută recurentului atitudinea inadecvată adoptată în raport cu colegii săi, din timpul şedinţelor de judecată, cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor, concretizată în utilizarea unor expresii nepotrivite ori în exprimarea unor critici la adresa colegilor judecători sau a unor consideraţii privind soluţiile pronunţate de instanţa de control judiciar, formularea în mod public a unor afirmaţii şi expresii utilizate cu privire la colegii săi din cadrul instanţei, folosirea unor expresii nepotrivite faţă de unii colegi, precum şi modul în care şi-a motivat declaraţiile de abţinere în mai multe dosare.

În mod legal, pe baza materialul probator administrat, instanţa de disciplină a dedus existenţa laturii obiective a abaterii în discuţie, fiind demonstrat fără dubiu că, în timpul şedinţelor de judecată din 11.04.2016 şi 16.05.2016 recurentul nu a respectat solemnitatea şedinţei de judecată. De asemenea, s-a stabilit că recurentul s-a adresat unui coleg cu apelative necolegiale, a fost reliefată maniera în care recurentul a înţeles să se comporte faţă de doi din colegii săi, prin afirmaţii şi expresii de natură să inducă celorlalţi colegi şi publicului că aceştia au o relaţie "neprincipială", s-a analizat modul în care şi-a motivat două declaraţii de abţinere în care a făcut referire la activităţile neprincipiale dintre cei doi colegi şi comportamentul nedemn faţă de colegii din cadrul instanţei.

Toate aceste situaţii menţionate mai sus întrunesc premisa legală privind nedemnitatea atitudinii.

Astfel, justificarea declaraţiilor de abţinere formulate în data de 16.09.2016 de către recurentul judecător, prin expunerea unor argumente ce au pus în discuţie relaţiile "neprincipiale" dintre cei doi colegi ai săi, nu se circumscriu scopului prevăzut de lege pentru formularea unei astfel de declaraţii, depăşind cadrul legal ce reglementează soluţionarea acestui incident procedural.

Din această perspectivă, se vor înlătura, ca lipsite de relevanţă, menţiunile recurentului privind caracterul legal şi temeinic al măsurilor dispuse sau al cererilor de abţinere pe care le-a formulat ca judecător al cauzei, aspect ce nu a fost analizat sau contestat, faptele ce au condus la sancţionarea sa constând în nerespectarea obligaţiilor de a manifesta calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, avocaţi şi alte persoane, în timpul exercitării atribuţiilor profesionale, precum şi de a se abţine de la orice comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparţialitatea sa.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu se reproşează magistratului demersurile procedurale în sine. Ca atare, semnificativ pentru soluţionarea recursului pendinte nu este dacă măsurile luate de judecător au fost sau nu legale, ci dacă atitudinea şi comportamentul magistratului au corespuns standardelor profesionale.

Nu se poate reţine, în sensul propus de autorul recursului, că afirmaţiile sale au fost generale, astfel că nu pot atrage răspunderea sa disciplinară, iar, pe de altă parte, că au fost înregistrate nelegal discuţii între judecători, care sunt secrete şi protejate de principiul secretului deliberării.

Pe de o parte, apărarea recurentului nu poate fi primită faţă de existenţa obligaţiei judecătorului, de asigurare a solemnităţii şedinţei de judecată, iar, pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, nu au fost reţinute în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare discuţiile purtate de acesta cu colegii săi din complet în timpul deliberării, ci atitudinea sa, manifestată şi cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor.

Nu au semnificaţia acordată de recurent nici susţinerile privind înlăturarea manifestărilor din timpul deliberării şi cele privind temperamentul, probele administrate în acest sens fiind apte să demonstreze existenţa faptelor ce-i sunt reproşate şi neputând înlătura caracterul lor culpabil.

Ca atare, se impune a se considera că faptele în discuţie, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerinţele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menţionat.

Nici în privinţa existenţei laturii subiective, concluzia instanţei disciplinare nu este criticabilă, secţia pentru judecători deducând în mod corect, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existenţa intenţiei, atât directe, cât şi indirecte.

Pe de o parte, aprecierile personale ale recurentului judecător, cu privire la lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei sale, sunt în contradicţie cu opiniile exprimate de către colegii săi din cadrul instanţei, reflectate, de pildă, chiar în cuprinsul sesizării Inspecţiei Judiciare.

Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.

Se constată, aşadar, că faptele reproşate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

4.23. Şi în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor aplicate judecătorului cercetat disciplinar, în raport cu susţinerile şi criticile formulate de recurent în subsidiar, Înalta Curte apreciază că nu se impune o reapreciere asupra sancţiunii acordate, care respectă pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările, ulterioare care se impun a fi avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub acest aspect, este de observat că sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, aplicată recurentului A., în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, este ultima dintre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, astfel cum acestea sunt enumerate la art. 100 lit. a) - e) din legea menţionată şi a fost legal stabilită, în considerarea gravităţii faptelor recurentului, a caracterului gradual al angajării răspunderii disciplinare, dar şi a consecinţelor negative ale faptelor reţinute în sarcina sa.

Or, în procesul de apreciere a legalităţii ori individualizării sancţiunii trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În contextul examinat, se observă că sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, răspunde criteriului legal de proporţionalitate între abaterile constatate, consecinţele acestora şi circumstanţele concrete în care au fost săvârşite, precum şi caracterului gradual, prin raportare la împrejurarea că magistratul a mai fost sancţionat disciplinar cu excluderea din magistratură, prin Hotărârea nr. 15J din 18 decembrie 2008 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, sancţiune înlocuită prin Decizia nr. 2 din 30.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni.

Susţinerile recurentului în sensul că hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar anterior nu există la dosar, nu i-a fost comunicată, nu a fost invocată de inspecţie şi nu a făcut astfel obiectul unor dezbateri în contradictoriu şi nu s-a putut apăra faţă de acest aspect nu au relevanţa pretinsă de autorul recursului, faţă de faptul că acest element circumstanţial rezultă cu certitudine din istoricul profesional al recurentului.

În condiţiile în care verificările anterioare efectuate în ceea ce priveşte acelaşi gen de faptă, cea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, ar fi fost de dorit să reprezinte pentru recurent un motiv substanţial şi suplimentar de avertizare şi de conştientizare a atitudinii în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, respectiv avertismentul, ar goli de conţinut măsura dispusă.

Este adevărat că, la aplicarea sancţiunii, instanţa trebuie să aibă în vedere, alături de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi circumstanţele personale ale magistratului, dar şi consecinţele negative ale abaterilor disciplinare.

Vechimea în profesie a judecătorului recurent, aprecierile pozitive obţinute la evaluări, aspectele învederate privind cariera profesională nu au relevanţa învederată şi nu poate să-l îndreptăţească la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare.

Dimpotrivă, cu o asemenea vechime şi pregătire în funcţia de judecător, magistratul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, să cunoască şi să respecte normele legale şi deontologice care guvernează această activitate, iar conduita trebuie să fie ireproşabilă nu numai în exercitarea funcţiei, ci şi în societate, astfel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar.

Relevant din acest punct de vedere este faptul că recurentul nu neagă săvârşirea faptelor în materialitatea lor, acordându-le însă propria semnificaţie.

Contrar celor susţinute de recurent, secţia pentru judecători i-a redat şi i-a examinat punctual apărările. Împrejurarea că apărările recurentului nu au fost apreciate de către instanţa de disciplină ca fiind o justificare a acţiunilor sale, pentru exonerarea de răspundere disciplinară, nu poate fi, de asemenea, reproşat instanţei de disciplină din perspectiva nelegalităţii sau a nemotivării, argumentele vizând pretinsele raţiuni ce l-au determinat să reacţioneze în modalitatea respectivă, fiind, pe bună dreptate, înlăturate.

Se constată, aşadar, pe de o parte, că faptele reproşate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just au fost reţinute de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, că sancţiunea a fost judicios aplicată.

II. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei prezentate la pct. I, recurentul A. a formulat contestaţie în anulare, invocând motivele prevăzute de art. 503 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1, 3 şi 4 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., contestatorul susţine că, în ceea ce îl priveşte, procedura de citare nu a fost îndeplinită, sub un dublu aspect.

Nu a s-a dat curs solicitării sale scrise şi exprese, formulate în temeiul art. 154 alin. (5) teza a doua din C. proc. civ., ca orice comunicare, inclusiv citare, să se facă exclusiv prin serviciu de curierat rapid, obligându-se să achite costul comunicării la predare. Faţă de această împrejurare, se invocă incidenţa sancţiunii nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 153 din C. proc. civ.

Totodată, contestatorul arată că, la termenul la care a fost judecată cauza, la dosar nu exista dovada de îndeplinire a procedurii de citare, astfel că instanţa trebuia să amâne judecarea.

Faţă de această împrejurare, contestatorul formulează cerere de înscriere în fals cu privire la orice eventuală dovadă de comunicare care se pretinde că ar fi existat în dosar, precum şi cu privire la practicaua decizie, în cuprinsul căreia se atestă în fals că procedura de citare este legal îndeplinită. Sub acest aspect, contestatorul solicită investigarea falsului şi, în probaţiune, solicită efectuarea unei adrese către Poşta Română, pentru a comunica datele presupusei comunicări cu recurentul, precum şi prelevarea copiilor de pe registrele Înaltei Curţi referitoare la presupusa citare.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 din C. proc. civ., contestatorul formulează criticile arătate în continuare.

Instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra mai multor recursuri şi nu s-a pronunţat asupra nici unui motiv de casare invocat. Astfel, nu s-a pronunţat cu privire la partea din recursul împotriva considerentelor, cu privire la recursul împotriva soluţiei date cererii de lămurire a încheierii din 10 ianuarie 2018, cu privire la recursul vizând soluţiile date cererilor de recuzare şi cu privire la recursul împotriva altor încheieri cuprinzând aspecte criticate prin recurs. Totodată, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la niciunul dintre motivele de casare invocate.

Contrar susţinerilor din recurs în fapt, în drept şi în materie de probe, instanţa de recurs în mod greşit s-a raportat la motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., care însă nu sunt aplicabile în această materie, aşa cm s-a reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 422 din 4 iulie 2019. Astfel, instanţa de recurs nu a efectuat o analiză şi nu s-a pronunţat cu privire la motivele invocate, limitându-se la formulări generice, fără acoperire în dosar.

Susţine contestatorul că nu a fost cercetat niciunul dintre motivele de casare invocate şi menţionează, cu titlu de exemplu: motivele referitoare la fraudă, înscenare, provocare ("entrapment"), răzbunare, conivenţă între Inspecţia Judiciară, petenţi, conducerea Curţii de apel, alţi judecători şi membri Consiliului Superior al Magistraturii; inaplicabilitatea şi nelegalitatea articolelor din Codul deontologic şi excepţia de nelegalitate invocată; principiul nemijlocirii administrării probelor; chestiunea existenţei unei reabilitări de drept; încălcarea dreptului la cross examination cu privire la nulităţile pentru care se resping toate celelalte acţiuni disciplinare, cu excepţia celei exercitate împotriva sa; petiţiile adresate Curţii de Apel Cluj în baza dreptului constituţional la petiţionare şi lipsa oricărui răspuns; presupusele e-mail-uri pe care le-ar fi trimis pe "forumul judecătorilor'" presupusa adresă de e-mail, care nu îi aparţine; presupusul material inexistent de pe un blog local care i se atribuie fără niciun temei sau probă; motivele de fapt şi de netemeinicie invocate; contestaţiile asupra chestiunilor de fapt referitoare la netemeinicie, probele aferente, chestiuni de fapt neexaminate, probe neanalizate şi asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.

Faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 31 mai 2018, prin s-a constatat că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, contestatorul argumentează că instanţa de recurs trebuia să analizeze toate motivele invocate în recurs, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., întrucât recursul în această materie nu este limitat la motivele de casare.

În acest sens, în raport şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 422/2019, se arată că recursul a fost fundamentat în principal pe art. 6 şi 8 din Convenţie şi pe caracterul devolutiv care trebuie să existe în această materie, astfel că era necesar ca motivele invocate să fie analizate toate punctual şi complet.

Se argumentează că hotărârea este nulă şi din cauză că motivele de recurs nu au fost cercetate şi din perspectiva faptului că a fost motivată de magistratul-asistent, care, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este judecător, în accepţiunea dreptului de acces la judecător/instanţă, şi nu participă la deliberare. Prin urmare, motivele de recurs nu au primit răspuns din partea unui judecător.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la judecător, invocând motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., contestatorul argumentează că deliberarea este secretă inclusiv pentru magistratul-asistent, conform art. 395 alin. (2) din C. proc. civ. şi principiului secretului deliberării, nulitatea putând fi invocată în căile extraordinare de atac, conform art. 405 din C. proc. civ. În context, se invocă accesul la judecător, ca formă a dreptului fundamental de acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţă şi tratate, care trebuie să fie aplicate direct şi prioritar, cu înlăturarea oricăror dispoziţii infra-lege şi infra-constituţionale eventual existente.

III. Considerentele Înaltei Curţi cu privire la contestaţia în anulare

1. Criticile formulate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ.

Susţinerea contestatorului că instanţa de recurs nu ar fi dat curs solicitării sale scrise şi exprese, formulate în temeiul art. 154 alin. (5) teza a doua din C. proc. civ., ca orice comunicare, inclusiv procedura citare, să se facă exclusiv prin serviciul de curierat rapid, nu este confirmată de actele dosarului nr. x/2018, în cuprinsul cărora nu este identificată vreo solicitare formulată de recurent în sensul alegaţiilor din recurs.

Din analiza lucrărilor dosarului nr. x/2018, se constată că procedura de citare pentru termenul din 4 februarie 2019, când a fost soluţionat recursul, a fost legal îndeplinită, conform procesului-verbal de înmânare de la dosarului, care atestă faptul că citaţia a fost depusă la cutia poştală, întrucât destinatarul era absent, conform dispoziţiilor art. 163 alin. (3) şi (8) din C. proc. civ.. Or, potrivit art. 163 alin. (5) din C. proc. civ., procesul-verbal de înmânare face dovada menţiunilor din cuprinsul său până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

Totodată, se constată că procedura de citare a fost îndeplinită la adresa din Cluj-Napoca, adresă indicată pentru îndeplinirea procedurii de citare chiar de către recurent în cuprinsul cererii de recurs ataşată la dosarului.

Pentru aceste considerente, nu pot fi primite criticile contestatorului referitoare la incidenţa sancţiunii nulităţii procedurii de citare pentru termenul din 4 februarie 2019 în Dosarul nr. x/2018.

A doua critică invocată în susţinerea acestui motiv de contestaţie în anulare în sensul că, la termenul la care a fost judecată cauza, la dosar nu exista dovada de îndeplinire a procedurii de citare, este lipsită de suport probator, întrucât niciunul dintre elementele dosarului nr. x/2018 nu susţine critica menţionată. Dimpotrivă, actele dosarului relevă faptul că dovada de îndeplinire a procedurii de citare este ataşată la dosarului, anterioară actelor de procedură de la termenul de judecată din 4 februarie 2019, aşa cum rezultă şi din practicaua deciziei atacate, în cuprinsul căreia se menţionează că procedura de citare era legal îndeplinită.

Nici criticile contestatorului referitoare la înscrierea în fals nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

În prealabil, se constată că nu sunt indicate de către contestator procedura şi textele de lege în considerarea cărora se formulează cererea de înscriere în fals.

Art. 304 - 308 din C. proc. civ. reglementează procedura în cazul denunţării ca fals a unui înscris, după cum urmează:

"Art. 304. - Denunţarea înscrisului ca fals

(1) Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.

(2) Dacă partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa va ordona ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare.

(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părţilor chiar şi înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau semnătura sa este falsificată.

(4) În cazuri temeinic justificate, părţile pot fi reprezentate prin mandatari cu procură specială.

Art. 305. - Verificarea stării înscrisului denunţat ca fals

(1) Judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier şi de părţi.

(2) Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face menţiune despre toate acestea în procesul-verbal.

Art. 306. - Ascultarea părţilor

(1) La acelaşi termen în care înscrisul a fost denunţat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înţelege să se folosească de el.

(2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz.

(3) Dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut.

Art. 307. - Suspendarea procesului şi sesizarea parchetului

Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deşi denunţarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop.

Art. 308. - Cercetarea falsului de către instanţa civilă

În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă."

În cauză, cererea de înscriere în fals este formulată de contestator cu privire la dovada de comunicare a citaţiei pentru termenul din 4 februarie 2019, precum şi cu privire la menţiunea din practicaua deciziei atacate referitoare la îndeplinirea procedurii de citare, susţinându-se că procedura de citare nu a fost îndeplinită în conformitate cu solicitarea sa de comunicare prin serviciu de curierat rapid, conform art. 154 alin. (5) din C. proc. civ.

Este de observat că motivele invocate de contestator nu vizează, aşa cum dispune art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., "falsificarea scrierii sau semnăturii", ci faptul că instanţa nu a dat curs solicitării părţii de a fi citată în modalitatea reglementată de art. 154 alin. (5) teza a doua din C. proc. civ., respectiv "prin servicii de curierat rapid".

Însă, aşa cum s-a arătat anterior, în Dosarul nr. x/2018, nu a fost identificată solicitarea recurentului de a fi citat prin serviciul de curierat rapid, iar procedura de citare a fost îndeplinită la adresa indicată în cererea de recurs.

Cu toate acestea, în condiţiile în care procedura de citare a fost îndeplinită conform dispoziţiilor art. 154 alin. (4) şi art. 163 alin. (3) şi (8) din C. proc. civ. - aşa cum rezultă din procesul-verbal de înmânare de la Dosarul nr. x/1/2018 - eventuala neconformare a instanţei la solicitarea de citare în condiţiile art. 154 alin. (5) teza a doua din C. proc. civ. nu echivalează cu "falsificarea scrierii sau a semnăturii" în sensul art. 304 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, se cuvine a fi observat că procedura de denunţare, ca fals, a unui înscris, reglementată de art. 304 - 308 din C. proc. civ., se referă la înscrisurile produse şi/sau folosite de una dintre părţile litigiului, iar nu la actele de procedură întocmite de sau din dispoziţia instanţei, cum este, în speţă, dovada de îndeplinire a procedurii de citare.

Faţă de aspectele arătate, se reţine că procesul-verbal de înmânare a citaţiei către recurentul A. pentru termenul de judecată din 4 februarie 2019 în Dosarul nr. x/2018, act ataşat la dosarului, demonstrează legalitatea îndeplinirii procedurii de citare în acord cu dispoziţiile art. 163 alin. (3), (5) şi (8) din C. proc. civ., nefiind identificate elemente care să ridice suspiciuni în sensul criticilor formulate de contestator. În acest context, nu poate fi primită nici cererea de înscriere în fals şi, în consecinţă, nici cererea de probe vizând solicitarea adresată Poştei Române de a comunica datele presupusei comunicări ori prelevarea de copii de pe registrele Înaltei Curţi referitoare la procedura de citare.

2. Critici formulate în susţinerea motivelor de contestaţie în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 din C. proc. civ.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 din C. proc. civ.:

"Art. 503. - [...]

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

[...]

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză."

Contrar susţinerilor contestatorului referitoare la recursul împotriva soluţiei date cererii de lămurire a încheierii din 10 ianuarie 2018, se constată că, la pct. 4.1 din decizia atacată, instanţa de recurs, ca răspuns la criticile din recurs, a reţinut că recurentul a dezvoltat numai critici referitoare la încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, Încheierea şedinţei publice din 25 aprilie 2018 şi încheierea din 5 aprilie 2017. Astfel, întrucât nu au fost identificate în concret critici cu privire la fiecare dintre încheierile atacate cu recurs, au format obiectul analizei numai cele trei încheieri menţionate. Cu toate acestea, instanţa de recurs a analizat criticile generice în cadrul fondului recursului.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra recursului vizând soluţiile date cererilor de recuzare, se constată că, în cuprinsul considerentelor de la pct. 4.9, 4.10 şi 4.16 din decizia atacată, instanţa de recurs a răspuns criticilor referitoare la soluţiile date cererilor de recuzare formulate în procedura administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară.

Susţinerile contestatorului în sensul că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat cu privire la "recursul împotriva altor încheieri cuprinzând aspecte criticate [...] prin recurs" şi că "nu s-a pronunţat deloc sau efectiv pe niciunul dintre motivele de casare invocate" reprezintă, la rândul lor, nemulţumiri generice cu privire la motivarea hotărârii atacate şi nu demonstrează temeinicia motivului reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.. Sub acest aspect, se constată că instanţa de recurs a analizat sistematizat criticile din recurs subsumat motivelor invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6, 8 din C. proc. civ.

Criticile formulate în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 422/2019 nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

Într-adevăr, la pct. 17 - 18 din Decizia nr. 422/2019, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"17. [...] Curtea observă că obiectul litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia îl reprezintă contestarea unei hotărâri pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestui tip de hotărâri este reglementată în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată [...], în temeiul căruia împotriva hotărârilor mai sus amintite ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs, competenţa de soluţionare a acestuia fiind atribuită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători. Aşadar, prevederile art. 488 din C. proc. civ., care enumeră cazurile de casare, nu sunt aplicabile în speţă, de vreme ce legea specială stabileşte în mod distinct de regula generală calea de atac specifică pentru situaţia dată.

18. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu trebuie calificat ca fiind calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă, exercitată împotriva hotărârii organului disciplinar, soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. [...]"

Esenţa jurisprudenţei menţionate a Curţii Constituţionale rezidă în aceea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este o veritabilă cale de atac devolutivă, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Este adevărat că instanţa de contencios constituţional a reţinut ritos că "prevederile art. 488 din C. proc. civ., care enumeră cazurile de casare, nu sunt aplicabile în speţă, de vreme ce legea specială stabileşte în mod distinct de regula generală calea de atac specifică pentru situaţia dată".

Însă, de vreme ce recursul exercitat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a fost expres întemeiat în drept pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., susţinerile contestatorului în sensul că în mod greşit instanţa s-a pronunţat prin raportare tocmai la motivele de recurs invocate nu pot primi relevanţa propusă prin contestaţia în anulare, cu atât mai mult cu cât o asemenea critică nu poate fi încadrată în ipotezele reglementate de art. 503 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. Cu alte cuvinte, nu se poate face abstracţie de paradoxul criticilor din contestaţia în anulare, în condiţiile în care, în susţinerea motivului vizând omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în recurs (prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.), contestatorul susţine că instanţa în mod greşit a analizat recursul tocmai prin prisma motivelor pe care el însuşi şi-a întemeiat recursul.

Criticile din contestaţie formulate în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 381/2018, vizând aceeaşi chestiune a naturii juridice a recursului reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ca fiind o cale devolutivă de atac, sunt lipsite de temei inclusiv din perspectiva argumentelor anterioare.

Pe de altă parte, se reţine că aceste critici nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 din C. proc. civ., texte citate anterior.

Cu toate acestea, se cuvine a fi menţionat că în cuprinsul pct. 4.11 - 4.23 din decizia atacată, astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, instanţa de recurs a analizat hotărârea instanţei disciplinare, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, ceea ce reflectă respectarea caracterului devolutiv al căii de atac exercitate şi soluţionate prin hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare.

Nici criticile referitoare la faptul că instanţa de recurs nu ar fi cercetat motivele de casare referitoare la fraudă, înscenare, provocare ("entrapment") şi celelalte aspecte expuse de contestator în susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere distincţia necesar a fi făcută între "motiv de recurs" şi "susţineri" invocate în dezvoltarea motivului de recurs, se reţine că instanţa de recurs, aşa cum se poate constata din ampla motivare a hotărârii atacate - prezentată la pct. I din prezenta decizie - a cercetat toate motivele invocate de recurent şi a prezentat detaliat argumentele de fapt şi de drept care, în raport cu situaţia de fapt, probatoriul administrat şi dispoziţiile legale incidente, au fundamentat soluţia din dispozitiv. Astfel fiind, nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Faptul că instanţa de recurs nu a răspuns punctual şi în sensul dorit de către contestator cu privire la fiecare dintre susţinerile prezentate în dezvoltarea motivelor de recurs nu echivalează cu omisiunea de a cerceta motivul de recurs, în condiţiile în care instanţei nu îi revine obligaţia exorbitantă de a răspunde exhaustiv fiecăreia dintre susţinerile din cererea dedusă judecăţii, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (indicată în decizia atacată) referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti în raport cu exigenţele dreptului la un proces echitabil.

În condiţiile în care contestatorul formulează veritabile critici referitoare la fondul cauzei soluţionat definitiv prin decizia atacată, se reţine că analiza acestora excedează cadrul procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de art. 503 din C. proc. civ., întrucât, a realiza în actuala fază procesuală o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ar aduce atingere principiului res judicata (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24).

3. Contestatorul tinde să circumscrie motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 3 şi 4 din C. proc. civ., atât faptul că decizia atacată a fost redactată de magistratul-asistent, cât şi faptul că procesul de deliberare este secret inclusiv pentru magistratul-asistent, invocând încălcarea dreptului de acces la un judecător, ca formă a dreptului fundamental de acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituie şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 395 alin. (2) din C. proc. civ.

Criticile formulate din această perspectivă nu pot primi relevanţa propusă de contestator, având în vedere că participarea magistratului-asistent la deliberări şi redactarea hotărârii de către magistratul-asistent sunt reglementate prin dispoziţiile lipsite de orice echivoc, după cum urmează:

- art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispune expres în sensul că "Magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [...] participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată"

- art. 401 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia:

"Minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către judecători şi, după caz, de magistratul-asistent [...]."

- art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia:

"Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră şi [...] magistraţi-asistenţi, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea."

Atât timp cât funcţia de magistrat-asistent este reglementată prin Legea nr. 303/2004, ca funcţie specifică sistemului judiciar, iar magistratul-asistent se bucură de stabilitate (art. 66 alin. (1) din lege), îi sunt impuse condiţiile generale de numire prevăzute pentru funcţia de judecător şi procuror (art. 66 alin. (3) din lege) şi i se aplică dispoziţiile legale privind incompatibilităţile şi interdicţiile, formarea profesională continuă şi evaluarea periodică, drepturile şi îndatoririle, precum şi răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor (art. 66 alin. (4) şi are vot consultativ la deliberări (art. 71 din lege), se reţine că, prin activităţile pe care le îndeplineşte în activitatea de judecată, este asigurat părţilor dreptul de acces la instanţă, în sensul Convenţiei, în componenta sa referitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţei, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Campbell şi Fell/Regatul Unit, nr. 7819/77 şi 7878/77, 28 iunie 1984, pct. 81; Ibrahim Gürkan/Turcia, nr. 10987/10, 3 iulie 2012, pct. 18).

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 508 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 26 din 4 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2020.

GGC - ED