Onorariu datorat executorului judecătoresc de către creditor. Acțiune în îmbogățire fără just temei. Caracter subsidiar
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații
Index alfabetic: contestație la executare
- cheltuieli de executare
- onorariul executorului judecătoresc
C.civ., art. 1345, art. 1348
C.proc.civ., art. 435, art. 657, art. 670
Art.670 alin.(4) Cod procedură civilă prevede o cale de atac specifică ce poate fi exercitată în faza executării silite în scopul cenzurării cuantumului cheltuielilor de executare, și anume contestația la executare, care poate fi exercitată de partea interesată, în condițiile legii.
Din coroborarea dispozițiilor cuprinse în alineatele (1) și (2) ale art. 670 Cod procedură civilă rezultă că declanșarea executării silite implică avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, precum și că există situații de excepție în care debitorul nu va suporta (în tot sau în parte) cheltuielile de executare. Într-o asemenea situație, cheltuielile de executare nu vor rămâne în sarcina executorului judecătoresc, ci în sarcina creditorului care a declanșat executarea silită, având în vedere că, potrivit art. 39 alin.(1) din Legea nr.188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la plata unui onorariu, onorariu care trebuie să se încadreze în limitele onorariilor minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.
În raport cu dispozițiile art. 657 alin. (3) Cod procedură civilă conform cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile executorului judecătoresc pot fi atacate numai cu contestație la executare, sunt incidente prevederile art. 1348 Cod civil, potrivit cărora cererea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.
În lipsa formulării unei contestații la executare prin care să solicite reducerea cheltuielilor de executare constând în onorariul executorului judecătoresc, creditoarea nu se poate prevala de efectul obligatoriu al hotărârii judecătorești prin care debitoarea a fost obligată să plătească cu titlu de cheltuieli de executare o sumă mai mică decât cea stabilită prin încheierea executorului judecăroresc.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1748 din 23 septembrie 2020
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 28.03.2019, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul BEJ B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 288.820,65 lei reprezentând onorariu încasat, deşi instanţa de executare a dispus reducererea onorariului la suma de 10.000 lei.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 şi ale art. 723 Cod procedură civilă.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:
Prin sentinţa civilă nr. 160 din 04.07.2019, Tribunalul Arad - Secţia I civilă a admis acţiunea reclamantei A. SA – în insolvenţă, prin administrator special C. şi administrator judiciar D. SPRL, împotriva pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc B. şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 288.820,65 lei, reprezentând diferenţă onorariu redus, precum şi suma de 8.330 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunțată în apel:
Prin decizia civilă nr. 273 din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât BEJ B. împotriva sentinţei civile nr.160/2019, pronunţată de Tribunalul Arad, și a fost schimbată, în tot, hotărârea apelată în sensul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A. SA.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea, în tot, a deciziei atacate.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât mijlocul procesual de care trebuia să uzeze în vederea recuperării prejudiciului era cel stabilit de dispoziţiile art. 657 alin. (3) Cod procedură civilă, în sensul formulării unei contestaţii la executare prin care să se solicite reducerea onorariului executorului judecătoresc, astfel cum a procedat şi debitoarea.
Instanţa de apel a reţinut că hotărârea judecătorească prin care a fost modificată încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare nu este aplicabilă executorului judecătoresc, potrivit principiului relativităţii hotărârii judecătoreşti consacrat de art. 429-435 Cod procedură civilă, acesta fiind un terţ interesat care are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri judecătoreşti favorabile sau de a înlătura faţă de el efectele unei judecăţi care îl prejudiciază, cum este cazul de faţă, şi este îi este opozabilă doar până la limita la care produce efecte asupra patrimoniului său.
Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 720 alin. (4) şi (5) Cod procedură civilă, cu privire la obligativitatea conformării impuse executorului judecătoresc, nu operează şi faţă de acesta, ci doar în raporturile dintre creditor şi debitor.
Recurenta a învederat că instanţa de apel a făcut referire, în motivare, la art. 719 alin. (5) Cod procedură civilă, care nu are legătură cu cauza pentru că se referă la suspendarea distribuirii preţului în cazul în care bunurile urmărite sunt supuse degradării, pieirii, alterării sau deprecierii.
De asemenea, a arătat că în mod greşit s-a reţinut că, fiind decăzută din dreptul de a mai formula contestaţie la executare, nu mai poate formula nici acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză; cu toate acestea, instanţa a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză pe considerentul absenţei cauzei legitime a măririi patrimoniului şi absenţa altui mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.
S-a mai reţinut în decizia recurată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 451 alin.(2) Cod procedură civilă, motivat de faptul că, deşi creditorul este obligat să recurgă la serviciile unui executor judecătoresc pentru demararea executării silite, acesta are libertatea de a alege executorul judecătoresc căruia i se adresează, însă este inadmisibil ca debitorul să fie afectat de alegerea de către creditor a unui executor judecătoresc mai oneros.
Recurenta a arătat că textele de lege pe care instanţa de apel s-a întemeiat în argumentarea soluţiei pronunţate, respectiv art. 657 alin.(3), art. 429 - 435, art. 451 alin.(2) și art. 720 alin.(4) şi (5) Cod procedură civilă, reprezintă doar interpretări unilaterale, care adaugă la lege, fiind încălcat principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
Conform principiilor generale care guverneză executarea silită, legiuitorul a stabilit că debitorul trebuie să suporte cheltuielile de executare silită, potrivit art. 670 alin.(2) Cod procedură civilă, ca o sancţiune aplicată pentru neexecutarea de bunăvoie a obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu, şi chiar dacă creditorul avansează o parte din cheltuielile de executare, sarcina suportării acestora nu se transferă creditorului.
Or, instanţa de apel nu a arătat care este motivul pentru care a înlăturat principiul stabilit de legiuitor, potrivit căruia se sancţionează neexecutarea de bunăvoie a hotărârilor judecătoreşti şi, fără a face referire la textul de lege indicat de reclamantă, nu a motivat de ce s-a creat o situaţie avantajoasă debitorului culpabil şi executorului judecătoresc, în defavoarea reclamantei-creditoare.
S-a mai învederat că textele de lege avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei au fost greşit aplicate, întrucât în materia executării silite există norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, pe care executorii judecătoreşti trebuie să le respecte; în acest sens, Curtea de Apel Timişoara a reţinut fără temei legal că, la stabilirea onorariului, executorul judecătoresc nu îndeplineşte un serviciu public, fără a indica un text de lege care să susţină acest raţionament.
Instanţa de apel a mai arătat că reducerea onorariului putea fi făcută doar pe calea contestaţiei la executare, însă reclamanta nu a solicitat reducerea onorariului, pentru că acest aspect a făcut anterior obiectul verificării instanţei, ci, prin acţiunea introductivă, a solicitat reglementarea situaţiei create ca urmare a reducerii onorariului.
Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 670 alin. (6) Cod procedură civilă, încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, iar argumentele instanţei de apel, în sensul că titlul executoriu nu este aplicabil executorului judecătoresc pentru că este terţ faţă de hotărârea de modificare a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, nu pot fi luate în considerare, atât timp cât textul legal prevede expres contrariul. Astfel, sunt incidente dispoziţiile art. 720 Cod procedură civilă, ignorate de instanţa de apel, care stabilesc efectele soluţionării contestaţiei, alin.(4) şi (5) ale acestui articol prevăzând expres că hotărârea definitivă este comunicată, din oficiu, executorului, care are obligaţia să se conformeze.
Executorii judecătoreşti realizează un serviciu public şi nu sunt terţi faţă de actele pe care ei înşişi le întocmesc în dosarele de executare silită, iar onorariul executorului judecătoresc se stabileşte în mod unilateral, fără a exista un contract care să cuprindă acordul creditorului cu privire la valoarea prestaţiilor executorului judecătoresc.
Controlul activităţii executorului judecătoresc şi a modului de stabilire a onorariului se face de către instanţa de executare, neavând importanţă partea care sesizează instanţa de executare prin formularea cererii de diminuare a onorariului, relevant fiind titlul executoriu şi valoarea înscrisă în acesta; instanţa de apel nu a indicat niciun text de lege derogatoriu de la dispoziţiile art. 670 şi art. 720 Cod procedură civilă, apreciind greşit că patrimoniul executorului nu trebuie afectat, întrucât nu a fost parte în proces.
În opinia recurentei, executorul judecătoresc nu înregistrează niciun prejudiciu patrimonial întrucât munca sa a fost cuantificată legal de instanţă, potrivit criteriilor stabilite de legiuitor şi muncii efectiv depuse, fiind injust ca reclamanta, în calitate de creditor, care nu are nicio culpă în desfăşurarea executării silite, să suporte un onorariu extrem de oneros şi constatat a fi nelegal stabilit, în condiţiile în care niciun text de lege nu impune obligativitatea suportării acestui onorariu de către creditor.
Recurenta a învederat că nu pot fi reţinute în cauză dispoziţiile art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, deoarece situaţia executorului judecătoresc nu este comparabilă cu cea a avocatului, care este un liber profesionist, iar instanţa nu poate interveni în cadrul relaţiilor dintre avocat şi clientul său.
În ceea ce priveşte argumentul expus în considerentele hotărârii atacate potrivit căruia creditorul are libertatea de a alege un executor mai puţin oneros, recurenta a considerat că acesta contravine dispoziţiilor art. 652 Cod procedură civilă, care stabilesc competenţa executorilor judecătoreşti; prin urmare, legiuitorul nu a lăsat creditorului posibilitatea de a alege.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a expus considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, prin referirea la dispoziţiile art. 719 alin. (5) Cod procedură civilă, care nu au legătură cu prezenta cauză.
A învederat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art.670 alin.(2) Cod procedură civilă, care stabilesc obligaţia debitorului de a suporta cheltuielile de executare silită, şi a susţinut doar poziţia executorului, apreciind că patrimoniul acestuia nu poate fi afectat, fără a analiza şi interesul reclamantei în promovarea unei asemenea acţiuni.
Recurenta a mai arătat că, întrucât debitorul este cel care suportă cheltuielile de executare, creditoarea nu are niciun interes în modificarea acestor cheltuieli stabilite de executor; până la momentul la care i se solicită să suporte această reducere, interesul creditoarei nu este născut sau actual, ci dreptul reclamantei-creditoare se naşte în momentul în care constată o însărăcire a patrimoniului său prin suportarea diferenţei dintre onorariul legal şi cel stabilit de executorul judecătoresc, concomitent cu îmbogăţirea executorului.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 369/2018, pronunţată de Tribunalul Arad, prin care a fost modificat titlul executoriu constând în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, inclusiv onorariul executorului judecătoresc, motivând că această hotărâre nu îi este opozabilă executorului judecătoresc.
Conchizând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și văzând dispozițiile art. 499 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtului BEJ B. la plata sumei de 288.820,65 lei reprezentând onorariu încasat, deşi instanţa de executare a dispus reducererea onorariului la suma de 10.000 lei.
În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 08.06.2017, a înregistrat la BEJ B. o cerere de executare silită împotriva debitoarei SC E. SA, în vederea recuperării sumei de 35.829.629,16 lei, în baza titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr. 211/2016, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/108/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 832 din 10.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi sentinţa civilă nr. 341 din 25.04.2016, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. y/108/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 822/A din 09.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, fiind format dosarul de executare silită nr. x/2017.
Prin încheierea din data de 13.06.2017, au fost stabilite cheltuielile de executare în sumă de 298.820,65 lei, cheltuieli care au fost reţinute de BEJ B., astfel cum rezultă din încheierea din data de 20.06.2017.
Debitoarea SC E. SA a formulat contestaţie la executare la data de 28.06.2017, solicitând, printre altele, reducerea cheltuielilor de executare în dosarul de executare nr. x/2017.
Prin încheierea civilă nr. 4886 din 18.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad, în dosarul nr. x/55/2016, au fost reduse cheltuielile de executare, de la suma stabilită iniţial, la suma de 182.648,17 lei.
În raport de soluţia primei instanţe, debitoarea E. SA a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea sentinţei atacate în sensul diminuării onorariului executorului la minimul prevăzut de lege, anularea actelor de executare silită şi încetarea executării silite, precum şi întoarcerea executării pentru sumele reţinute/executate de BEJ B. în dosarul execuţional nr. x/2017.
Prin decizia civilă nr. 369 din 05.04.2018, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/55/2017, a fost admis apelul declarat de apelanta-contestatoare E. SA împotriva încheierii civile nr. 4886 din 18.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad, şi a fost schimbată, în parte, hotărârea atacată, în sensul că au fost reduse cheltuielile de executare silită (reprezentate de onorariul executorului judecătoresc) de la 182.648,17 lei, la suma de 10.000 lei; prin aceeaşi decizie, instanţa a dispus şi întoarcerea executării cu privire la cheltuielile de executare încasate peste suma de 10.000 lei.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 şi ale art. 723 Cod procedură civilă.
La judecata în primă instanță reclamanta a precizat că fundamentul juridic al cererii îl reprezintă plata nedatorată.
Cu prilejul dezbaterilor, prima instanţă a pus în discuţie natura juridică a cererii de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantă, apreciind că a fost învestită cu o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză, iar nu cu o acţiune în restituirea plăţii nedatorate.
În acest sens a reținut în sentinţă că: “prin refuzul executorului de a restitui diferenţa, care s-a stabilit definitiv că nu i se cuvenea, s-a produs în patrimoniul reclamantei o însărăcire, cu îmbogăţirea corespunzătoare a patrimoniului pârâtului, fară ca pentru aceasta să existe o justă cauză; în drept, instanţa observă prevederile art. 1345 Cod civil, potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat să restituie, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei îmbogăţiri”. A conchis Tribunalul Arad că “(...) raportul juridic dintre părţi este acela specific instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu al plăţii nedatorate, în cauză nefiind vorba de o plată efectuată din eroare de către reclamantă în favoarea executorului”.
Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată nu constituie obiectul criticilor de recurs.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în considerarea caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reținând existența unui mecanism specific executării silite, prevăzut de art. 657 alin.(3) Cod procedură civilă, respectiv contestația la executare împotriva încheierii executorului judecătoresc.
Criticile nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și dispozițiile coroborate ale art.670 alin.(4) și 657 Cod procedură civilă.
Astfel, art.670 alin.(4) Cod procedură civilă dispune în sensul că: “Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni”.
Textul legal enunțat prevede, așadar, o cale de atac specifică ce poate fi exercitată în faza executării silite în scopul cenzurării cuantumului cheltuielilor de executare, și anume contestația la executare, care poate fi exercitată de partea interesată, în condițiile legii.
Recurenta-reclamantă a susținut că nu justifica interesul de a formula contestație la executare întrucât, în speță, onorariul executorului judecătoresc fusese redus prin decizia civilă nr. 369 din 05.04.2018, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/55/2017, la suma de 10.000 lei; de asemenea, recurenta a arătat că această hotărâre i se opune executorului judecătoresc în temeiul dispozițiilor art. 720 alin.(4) și (5) Cod procedură civilă.
Înalta Curte constată că dispozițiile art.670 alin.(4) Cod procedură civilă nu prevăd o limitare a persoanelor care pot exercita acest tip de acțiune civilă, prin urmare, nu se poate aprecia că recurenta-creditoare nu s-ar situa în sfera persoanelor care ar putea să justifice un interes în cenzurarea cheltuielilor de executare constând în onorariul executorului judecătoresc.
Este real că, potrivit art. 670 alin.(2) Cod procedură civilă, ca regulă, debitorul este cel care suportă cheltuielile ocazionate de executarea silită, însă textul legal menționat cuprinse o serie de excepții de la această regulă. Recurenta-reclamantă susține în mod eronat că singura ipoteză în care creditorul va suporta cheltuielile de executare este aceea în care se renunță la executare, deoarece art. 670 alin.(2) Cod procedură civilă face trimitere și la alte cazuri în care prin lege se derogă de la norma generală.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 670 alin.(1) Cod procedură civilă: “partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor”.
Din coroborarea dispozițiilor cuprinse în alineatele (1) și (2) ale art. 670 Cod procedură civilă rezultă că declanșarea executării silite implică avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, precum și că există situații de excepție în care debitorul nu va suporta (în tot sau în parte) cheltuielile de executare.
Or, într-o asemenea situație, cheltuielile de executare nu vor rămâne în sarcina executorului judecătoresc, ci în sarcina creditorului care a declanșat executarea silită, având în vedere că, potrivit art. 39 alin.(1) din Legea nr.188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la plata unui onorariu, onorariu care trebuie să se încadreze în limitele onorariilor minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că recurenta-creditoare justifica un interes în a solicita cenzurarea cuantumului cheltuielilor de executare, în măsura în care aprecia că este nejustificat, pentru a evita riscul suportării în tot sau în parte a onorariului executorului judecătoresc. Pe cale de consecință, nu sunt fondate susținerile prin care recurenta a arătat că până la momentul la care i s-a solicitat să suporte această reducere, interesul său nu era născut sau actual, respectiv că dreptul său s-a născut în momentul în care “a constatat o însărăcire a patrimoniului său prin suportarea diferenţei de onorariu, concomitent cu îmbogăţirea executorului judecătoresc”.
Pentru considerentele expuse și văzând dispozițiile art. 657 alin. (3) Cod procedură civilă, conform cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile executorului judecătoresc se dau fără citarea părților, se comunică acestora, sunt executorii de drept și pot fi atacate numai cu contestație la executare, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 1348 Cod civil, conform cărora cererea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.
Cu referire la reducerea prin hotărârea judecătorească a onorariului executorului judecătoresc, la cererea debitoarei (la suma de 10.000 lei), Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat, art.670 alin.(4) Cod procedură civilă dispune în sensul că dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 451 alin. (2) și (3) Cod procedură civilă prevede că: “(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3). ”
Aplicarea în mod corespunzător a prevederilor menționate cu prilejul soluționării contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art.670 alin.(4) Cod procedură civilă permite reducerea onorariului executorului judecătoresc, fără ca această măsură să aducă atingere raporturilor dintre creditor și executorul judecătoresc.
În acest sens Înalta Curte menționează că, potrivit art. 435 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată în contestația la executare formulată de debitoare, prin care s-a solicitat cenzurarea cuantumului cheltuielilor de executare este obligatorie și produce efecte între părțile din dosarul nr. x/55/2017, fiind opozabilă executorului judecătoresc.
În ceea ce privește considerentele instanței de apel referitoare la dreptul de opțiune al creditorului în alegerea executorului judecătoresc și criticile formulate sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși există limitări determinate de normele care reglementează competența executorilor judecătorești, creditorul este cel care alege executorul judecătoresc; onorariul cuvenit acestuia este reglementat legal sub forma unor limite minime și maxime.
Din această perspectivă, alegerea făcută de creditor are implicații asupra costurilor procedurii executării silite, implicații pe care debitorul le poate surmonta uzând de dispozițiile art. 670 alin.(4) Cod procedură civilă.
Este real că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, însă, văzând și dispozițiile art. 39 din același act normativ, acesta este un argument suplimentar care justifică plata diferenței onorariului executorului judecătoresc de către creditor, atunci când numai debitorul a solicitat și a obținut reducerea cuantumului cheltuielilor de executare.
Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă susține în mod eronat că instanța de apel a făcut în speță o interpretare unilaterală, care adaugă la lege, a dispozițiilor art. 720 alin. (4) și (5) și ale art. 429 - 435 Cod procedură civilă.
În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional, acesta fiind un participant, conform dispozițiilor art. 644 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, astfel că o hotărâre judecătorească pronunțată în urma tranșării unui litigiu în care acesta nu a fost parte, nu poate produce efecte juridice asupra patrimoniului acestuia.
Dispoziţiile art. 429-435 din Codul de procedură civilă reglementează efectele hotărârii judecătorești, iar cele ale art. 720 alin.4 și 5 Cod procedură civilă dispun în sensul că: “Hotărârea de admitere sau de respingere a contestației, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu și de îndată, și executorului judecătoresc. (5) Dacă contestația este admisă, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță.”
Criticile recurentei-reclamante privitoare la interpretarea și aplicarea în speță a acestor dispoziții nu pot fi primite, și aceasta deoarece în virtutea art. 435 Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Împrejurarea că, potrivit art. 720 alin.(4) și (5) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească de admitere sau de respingere a contestației, rămasă definitivă, se comunică executorului judecătoresc, care, în ipoteza în care contestația a fost admisă, trebuie să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță, este o consecință a faptului că executorul judecătoresc nu este parte în contestația la executare, însă trebuie să aibă cunoștință de măsurile dispuse de instanță cu privire la actele de executare silită, măsuri pe care este obligat să le aducă la îndeplinire în calitatea sa de participant la executarea silită.
Dar, așa cum s-a arătat, în lipsa formulării unei contestații la executare prin care să solicite reducerea cheltuielilor de executare constând în onorariul executorului judecătoresc, creditoarea nu se poate prevala de efectul obligatoriu al hotărârii judecătorești prin care debitoarea a fost obligată să plătească cu titlu de cheltuieli de executare o sumă mai mică decât cea stabilită prin încheierea executorului judecăroresc.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate atât criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă, prin care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a expus considerente contradictorii și străine de natura pricinii, prin referirea la dispozițiile art. 719 alin.(5) Cod de procedură civilă, Înalta Curte reține că, în forma actuală, acest text legal reglementează suspendarea distribuirii prețului obținut din valorificarea unor bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii.
Acest text legal a fost evocat de curtea de apel cu referire la o opinie doctrinară publicată în anul 2012; aceasta viza cheltuielile de executare în reglementarea noului Cod de procedură civilă care, în forma examinată de autorul articolului, prevedea la art. 719 alin.(5) că, dacă contestația este admisă, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță; în prezent, această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul alineatului 5 al art. 720 din Codul de procedură civilă, care este incident în cauză.
Prin urmare, decizia care face obiectul controlului judiciar nu cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii, ci face referire la un text legal renumerotat cu prilejul republicării Codului de procedură civilă,
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, prin care recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 369/2018, pronunţată de Tribunalul Arad, prin care a fost modificat titlul executoriu constând în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, inclusiv onorariul executorului judecătoresc, motivând că această hotărâre nu este opozabilă executorului judecătoresc, Înalta Curte reține că este nefondat.
Astfel, aşa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional, acesta având statutul de participant; prin urmare, o hotărâre judecătorească pronunțată în urma tranșării unui litigiu în care acesta nu a fost parte nu poate produce efecte juridice asupra patrimoniului acestuia.
Dispoziţiile art. 429-435 din Codul de procedură civilă reglementează efectele procesuale ale hotărârii judecătoreşti, respectiv dezinvestirea instanţei, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie şi valoarea probantă de înscris autentic.
Obligativitatea hotărârii judecătoreşti operează inter partes şi este relativă, în vreme ce opozabilitatea operează erga omnes şi are caracter general.
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Pentru considerentele expuse, constatând că dispozițiile art. 657 alin.(3), art. 429 - 435, art. 451 alin.(2) și art. 720 alin.(4) şi (5) Cod procedură civilă au fost corect interpretate și aplicate în speță, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.