Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
1. Acţiunea disciplinară
Prin Rezoluţia nr. 2.230/B/08.07.2019, înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară exercitată a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, a admis sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare şi parţial a sesizării procurorului-şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de procurorii A. şi B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004").
2. Încheierea prin care secţia pentru procurori în materie disciplinară a dispus suspendarea judecării acţiunii disciplinare
Prin încheierea din 11 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a suspendat, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei privind acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară faţă de A. şi B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, până la soluţionarea în mod definitiv a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de investigare a infracţiunilor din justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa disciplinară a reţinut considerentele arătate în continuare.
În debutul considerentelor, instanţa disciplinară a citat dispoziţiile art. 46 alin. (3) şi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, şi dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ.
Acţiunea disciplinară a fost exercitată pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Inspecţia Judiciară reţinând că afirmaţiile procurorului A. "Dacă începi urmărirea faţă de astea două judecătoare, îi trimite C. în judecată pe ăia trei, o să mai intre frica ...", respectiv ale procurorului B. (...) "Se mai liniştesc, dai Sută la sută", urmată de "Măi, şi dacă nu se liniştesc, măcar dacă tot o fac să le dăm motive să aibă boală, nu aşa că ei consideră ...", afirmaţii ce ar fi fost făcute în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia şedinţei de analiză a soluţiilor din 19 ianuarie 2019, în prezenţa altor procurori şi într-un loc accesibil şi altor persoane.
Exercitarea acţiunii disciplinare derivă din publicarea unei înregistrări audio, la 4 ianuarie 2019, cuprinzând un presupus dialog purtat între procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea.
În cadrul cercetării disciplinare efectuate au fost formulate apărări de către procurorii cercetaţi şi în sensul că "înregistrarea dată publicităţii ar fi colaţionată, că discuţia nu ar fi integrală", solicitând a se stabilii autenticitatea înregistrării, modul în care aceasta a fost obţinută şi realizată. Inspecţia Judiciară a respins proba menţionată reţinând că pe considerentul că Inspecţia nu este organ judiciar, iar în faza de cercetare disciplinară nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 172 raportat la art. 100 din C. proc. pen.
Instanţa disciplinară a constatat că pârâţii procurori au calitate de suspecţi în Dosarul nr. l/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar, din conţinutul Ordonanţei nr. 1/P/2019 din 27 noiembrie 2019 a secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, rezultă că mijlocul material de probă, constând în înregistrarea discuţiei dintre procurorii Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea din 19 ianuarie 2018, susţine activitatea infracţională a procurorilor din cadrul acestei structuri, inclusiv a lui A. şi B., cu privire la acţiunile de abuz în serviciu, şantaj şi instigare la şantaj la care plănuiau a fi supuşi magistraţii judecători din cadrul instanţelor bihorene, în susţinerea acestor fapte reţinându-se aceleaşi pasaje din presupusa conversaţie purtată de cei doi procurori, astfel că această conduită face obiectul ambelor proceduri. Totodată, secţia pentru procurori în materie disciplinară a mai reţinut că înregistrarea audio publicată în luna ianuarie 2019, a cărei autenticitate a fost contestată de pârâţii procurori pe parcursul cercetării disciplinare, conţinând un presupus dialog între aceştia, reprezintă factorul declanşator al celor două proceduri, disciplinară şi penală, probatoriile necesar a fi administrate în cele două proceduri putând influenţa reciproc finalitatea judiciară. Pe de altă parte, s-a reţinut că între faptele ce fac obiectul ambelor proceduri, disciplinară şi penală, există o legătură directă, de conexitate, ce poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a fi dată în Dosarul nr. x/2019. Mai mult, instanţa disciplinară a avut în vedere şi principiul "non bis in idem" şi a apreciat că, întrucât nu poate fi estimată durata soluţionării dosarului penal sau eventual a unei date la care se poate pune în discuţie o eventuală punere în mişcare a acţiunii penale, care să genereze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în dosarul disciplinar nu se pot administra nici un fel de probe, situaţie în care se impune suspendarea judecăţii cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. până la soluţionarea, în mod definitiv, a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2019 al secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
3. Recursul declarat de Inspecţia Judiciară
Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 din prezenta decizie, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, pentru criticile expuse rezumativ în continuare.
Având în vedere dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă judecătorească în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007, nr. 632/2016.
Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre o acţiune disciplinară, dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecăţii nu sunt compatibile cu caracterul special, urgent al procedurii disciplinare reglementat prin norme speciale, şi anume prin Legea nr. 317/2004.
Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 şi art. 28 - 36 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.
Deşi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede completarea procedurii disciplinare cu dispoziţiile C. proc. civ., aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că situaţiile care nu sunt reglementate prin dispoziţiile speciale aplicabile în această materie, se judecă prin aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. Numai o altfel de interpretare exclude posibilitatea ca, într-o cauză, să fie aplicabile concomitent două dispoziţii legale cu privire la aceeaşi materie.
Încheierea atacată este rezultatul unei interpretări contrare, ceea ce a condus la suspendarea acţiunii disciplinare pentru un motiv care nu este aplicabil procedurii disciplinare.
Suspendarea acţiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat este expres şi limitativ prevăzută de legea specială într-un singur caz, şi anume cel prevăzut în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În speţa de faţă nu este incident acest caz de suspendare a acţiunii disciplinare, întrucât: (i) faptele care atrag răspunderi de naturi diferite, de natură penală şi disciplinară, în această speţă, nu sunt similare; (ii) în cauza penală menţionată, nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de pârât.
Dispoziţiile art. 412 C. proc. civ., care reglementează suspendarea de drept în procesul civil, nu prevăd ipoteza în care, concomitent, se desfăşoară un proces penal cu privire la fapte comise în aceleaşi circumstanţe.
Art. 413 C. proc. civ. reglementează trei cazuri de suspendare facultativă, la alin. (1) pct. 2 arătându-se că "instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel".
Din interpretarea acestor dispoziţii, prin raportare la sintagma "dacă legea nu prevede altfel" din art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că, pentru situaţia în care există o cauză penală în care sunt cercetate aceleaşi fapte care constituie obiectul acţiunii disciplinare, iar legiuitorul a prevăzut o dispoziţie specială, se aplică dispoziţia specială din acea materie.
În susţinerea acestei interpretări, se menţionează şi faptul că legiuitorul a stabilit termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară, respectiv prin dispoziţiile art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004. Aceste dispoziţii legale vin în sprijinul susţinerii că, în cazul acţiunii disciplinare exercitate împotriva unui judecător sau procuror, legiuitorul a prevăzut că procedura se desfăşoară cu celeritate şi nu poate fi prelungită în mod nejustificat sau arbitrar, ci numai din motive întemeiate, respectiv numai atunci când s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.
În speţa de faţă, nu este incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza întâi C. proc. civ., întrucât legea dispune altfel, respectiv suspendarea unei cauze disciplinare exclusiv în ipoteza în care aceleaşi fapte fac obiectul unei acţiuni penale.
4. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul declarat de Inspecţia Judiciară, în raport cu lucrările cauzei şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele arătate în continuare.
La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa anterioară a completurilor de 5 judecători reprezentată de Decizia nr. 25 din 4 februarie 2019, Decizia nr. 95 din 15 aprilie 2019 şi Decizia nr. 76 din 15 iunie 2020, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu procedura disciplinară în cadrul căreia sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
În esenţă, problema de drept în raport de care, cu prioritate, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate vizează compatibilitatea din perspectiva dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 317/2004, care reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare exercitate împotriva judecătorilor şi procurorilor.
Recurenta susţine cu just temei faptul că, atunci când exercită prin secţiile sale rolul de instanţă disciplinară în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004. Sub acest aspect, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, s-a reţinut că, atunci când îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanţă extrajudiciară, iar nu o instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nr. 266/2017 pct. 66; nr. 271/2017 pct. 45; nr. 293/2017 pct. 19; nr. 5/2018 pct. 49 şi nr. 148/2018 pct. 19).
Astfel fiind, dispoziţiile C. proc. civ. nu sunt aplicabile în mod automat şi în integralitatea lor în procedura administrativ-jurisdicţională care se desfăşoară în faţa secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, ci, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, vin în completarea dispoziţiilor ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare cuprinse în Legea nr. 317/2004, numai "în măsura în care nu sunt incompatibile" cu această procedură.
Or, în circumstanţele cauzei de faţă, astfel cum au fost expuse în încheierea atacată, în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate şi din perspectiva răspunderii penale sunt incidente dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".
În consecinţă, contrar raţionamentului care a stat la baza pronunţării încheierii atacate, se reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.
Un argument în acest sens îl reprezintă chiar prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că, "dacă legea nu prevede altfel", instanţa poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".
Or, aşa cum s-a arătat anterior, legea specială prevede altfel, prin dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, citate anterior.
În condiţiile în care s-a reţinut faptul că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, aplicabile în cadrul procedurii disciplinare, este superfluă examinarea, în acest moment, a criticilor referitoare la lipsa de identitate între faptele ce formează obiectul analizei sub aspectul răspunderii disciplinare şi cele supuse analizei din perspectiva răspunderii disciplinare.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară, va casa încheierea atacată şi va trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 11 decembrie 2019, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2019.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 septembrie 2020.
Opinia concurentă a doamnelor judecător D. şi E.
Considerăm că recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 11 decembrie 2019, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2018 trebuia admis, dar pentru alte motive decât cele reţinute în majoritate în decizie.
Prin încheierea menţionată anterior s-a dispus suspendarea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară faţă de procurorii A. şi B., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.
A. În esenţă, în cadrul recursului se susţine, în primul rând, nelegalitatea acestei încheieri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru motivul că în speţă nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, şi anume art. 46 alin. (3) din legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, şi că interpretarea cuprinsă în încheiere ar fi incompatibilă cu normele speciale ce reglementează modalitatea privind desfăşurarea procedurii disciplinare, în special caracterul urgent al acesteia.
Sunt nefondate aceste susţineri.
1. Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, "cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".
Această dispoziţie legală este aplicabilă în mod corespunzător şi în procedura disciplinară ce se desfăşoară în faza administrativ-jurisdicţională în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, conform normei de trimitere de la art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Totodată, art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".
În cauză, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care consacră un caz de suspendare facultativă a judecăţii.
Este neîntemeiată susţinerea recurentei Inspecţia Judiciară că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o normă derogatorie, care ar înlătura de la aplicare norma generală prevăzută în art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.
Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
Soluţia legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se referă doar la situaţia în care "s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă", fiind consacrat un caz de suspendare de drept a judecăţii disciplinare - dispoziţia este imperativă ("se suspendă"), astfel că instanţa disciplinară nu are un drept de apreciere, suspendarea fiind obligatorie.
C. proc. civ. nu prevede norme diferite în situaţia anterior menţionată.
În schimb, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la o altă situaţie, şi anume "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea", fiind reglementat de această dată un caz de suspendare facultativă a judecăţii, lăsată la aprecierea instanţei disciplinare, care va analiza dacă suspendarea judecăţii, cu consecinţa temporizării soluţionării acţiunii disciplinare, este sau nu de natură să afecteze interesul justiţiei.
În plus, în sprijinul acestei concluzii, sunt şi prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 să deroge de la cele ale art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., se impunea să facă o menţiune expresă în acest sens, cu respectarea tehnicii legislative.
Ca urmare, faţă de împrejurarea că în art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este utilizată sintagma "dacă legea nu prevede altfel", se constată că, în cuprinsul legii speciale - Legea nr. 317/2004 - nu se regăsesc dispoziţii exprese care să interzică suspendarea facultativă a judecăţii, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală, ci numai dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 referitoare la suspendarea de drept.
Astfel, prin încheierea atacată nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu reprezintă o normă specială derogatorie de la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ci reglementează o altă situaţie juridică, şi anume suspendarea obligatorie.
2. Dispoziţiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.
Sub acest aspect, recurenta Inspecţia Judiciară a invocat termenele scurte fixate de legiuitor pentru finalizarea cercetării disciplinare.
Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 şi în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012, procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor cuprinde trei etape: (i) etapa administrativă, desfăşurată de Inspecţia Judiciară, care cuprinde două faze: faza verificărilor prealabile (art. 45 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secţiunea 1 a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecţie) şi faza cercetării disciplinare (art. 46 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secţiunea a 2-a a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecţie); (ii) etapa administrativ-jurisdicţională, care constă în soluţionarea de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, a acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară (art. 49 din Legea nr. 317/2004); (iii) etapa judiciară, care constă în soluţionarea de către Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (art. 51 din Legea nr. 317/2004).
Termenele invocate în motivarea recursului sunt reglementate de art. 45 şi 46 din Legea nr. 317/2004 şi sunt aplicabile doar pentru faza administrativă, iar nu şi în procedura disciplinară administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Ca urmare, argumentele privind celeritatea soluţionării acţiunii disciplinare nu pot fi reţinute din perspectiva incompatibilităţii în general a suspendării facultative a judecăţii, însă pot fi avute în vedere de instanţa disciplinară la aprecierea oportunităţii măsurii suspendării.
B. În cadrul recursului se susţine, în al doilea rând, că în prezenta speţă faptele reţinute în cele două proceduri, disciplinară, respectiv penală, nu sunt identice şi nici măcar similare, în situaţia dosarului penal latura obiectivă a infracţiunilor constând în acţiuni calificate prin scop, iar în cazul acţiunii disciplinare elementul material constând în discuţiile dintre procurori ce au ajuns la cunoştinţa publicului, urmarea acestui fapt fiind atingerea adusă onoarei profesionale şi prestigiului justiţiei.
Aceste susţineri de fapt ale recurentei urmează a fi analizate din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. care se referă la posibilitatea suspendării cauzei "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".
Aşa cum s-a reţinut în încheierea atacată, abaterea pentru care a fost exercitată acţiunea disciplinară împotriva pârâţilor A. şi B. este cea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reţinându-se de către Inspecţia Judiciară că afirmaţiile făcute de aceştia în exercitarea atribuţiilor de serviciu ("dacă începi urmărirea penală faţă de astea două judecătoare, îi trimite C. în judecată pe ăia trei, o să mai intre frica ...", respectiv "se mai liniştesc, da, sută la sută" şi "dacă nu se liniştesc, măcar tot o fac să le dăm motive să aibă boală, nu aşa că ei consideră ...") cu ocazia şedinţei de analiză a soluţiilor din data de 19 ianuarie 2018, în prezenţa altor procurori şi într-un loc accesibil publicului, reprezintă manifestări ce aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.
În cadrul cercetării disciplinare au fost formulate apărări referitor la înregistrarea dată publicităţii, solicitând a se stabili autenticitatea înregistrării.
De asemenea, s-a reţinut că pârâţii procurori A. şi B. au calitatea de suspecţi în Dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Astfel, prin Ordonanţa nr. 1/P/2019 din data de 27 noiembrie 2019 a secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, printre altele s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A. sub aspectul comiterii a cinci infracţiuni de instigare la şantaj şi a infracţiunii de abuz în serviciu, şi faţă de B. sub aspectul comiterii a două infracţiuni de şantaj şi a două infracţiuni de abuz în serviciu.
Din conţinutul ordonanţei rezultă că mijlocul material de probă (înregistrarea din 19 ianuarie 2018) a fost folosit pentru a demonstra activitatea infracţională a procurorilor, prin reţinerea aceloraşi pasaje.
Ca atare, ceea ce au în comun cercetarea disciplinară şi urmărirea penală, raportat la procurorii în speţă, este mijlocul material de probă, constând în înregistrarea din 19 ianuarie 2018, cu referire directă la aceleaşi pasaje din înregistrare.
Din perspectiva aplicării art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se pune problema dacă infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în cadrul cercetării disciplinare.
Or, având în vedere că abaterea pentru care a fost exercitată acţiunea disciplinară împotriva pârâţilor A. şi B. este cea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 reţinându-se de către Inspecţia Judiciară că afirmaţiile făcute de aceştia în exercitarea atribuţiilor de serviciu cu ocazia şedinţei de analiză a soluţiilor din data de 19 ianuarie 2018, în prezenţa altor procurori şi într-un loc accesibil publicului, reprezintă manifestări ce aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, infracţiunile de şantaj şi abuz în serviciu pentru care s-a început urmărirea penală nu ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în cadrul cercetării disciplinare, întrucât pretinsa faptă ilicită, raportat la valoarea socială ocrotită, nu este aceeaşi.
În aceste condiţii nu se pune problema nici a incidenţei principiului "non bis in idem", reţinut în încheierea atacată.
Faptul că în cadrul ambelor proceduri este administrat acelaşi mijloc material de probă, constând în înregistrarea discuţiei dintre procurorii Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea din 19 ianuarie 2018, chiar dacă autenticitatea ei este contestată şi se pretinde administrarea unor probe suplimentare, nu este suficient pentru a se dispune suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.
În consecinţă, am apreciat că recursul trebuia admis, dar nu pentru că nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, şi anume art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ci pentru că, raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei, nu sunt întrunite condiţiile suspendării facultative reglementate de această normă de drept din C. proc. civ.
GGC - ED