Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 28 martie 2019, cu nr. x/2019, reclamanta C.N.C.F "C.F.R." S.A. Bucureşti -Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea intimatului la plata sumei de 4565,23 RON, reprezentând prejudiciu produs societăţii prin desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 61 alin. (1) lit. a), art. 248 alin. (1) lit. e), art. 254 şi art. 256 din Codul Muncii (Legea nr. 53/2003), precum şi pe Contractul Colectiv de Muncă nr. 146/24.04.2017 aplicabil: art. 53 alin. (2) Anexa 10 CCM pct. 81, Anexa 11 Lista II-Lista de dotare cu echipament individual de protecţie adecvate sarcinilor de muncă, pe meserii/funcţii 2 - meseriaş cale, lucrări de artă.
Prin sentinţa civilă nr. 1212 din 24 septembrie 2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia Civilă - Complet specializat Conflicte de Muncă şi de Asigurări Sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Caraş-Severin, invocată din oficiu de către instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de către reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti -Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu intimatul A. în favoarea Tribunalului Timiş.
Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 23 octombrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 1554/PI din 22 noiembrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti -Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu intimatul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului se încadrează în materia conflictelor de muncă, aşa cum rezultă din obiectul acţiunii.
Competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusivă şi revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de muncă, aşa cum statuează dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competenţă determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de muncă.
Instanţa a mai reţinut că, din aceste norme legale imperative, rezultă că se stabileşte competenţa teritorială în funcţie de domiciliul, reşedinţa, sediul sau locul de muncă pe care reclamanta le are la data introducerii acţiunii, fiind fără relevanţă unde are sediul sucursala prin care a fost formulată acţiunea.
Se mai arată şi că art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conţine vreun indiciu al intenţiei legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfăşurat raportul de muncă, iar, art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor ca şi celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii.
Totodată, se mai arată că, în situaţia în care legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de sediile secundare, ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei de la art. 269 alin. (2) Codul muncii, aşa cum s-a reţinut în decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I.
Reţinând faptul că art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să stabilească instanţa competentă atunci când în faţa acesteia se pune problema competenţei sale, Tribunalul Timiş, luând în considerare natura de ordine publică a necompetenţei sale teritoriale, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în circumscripţia căruia se află sediul reclamantei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti la 07 ianuarie 2020, sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 2584 din 30 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta C.N.C.F. "C.F.R. S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, cu sediul în Timişoara, str. x, jud. Timiş, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, Tribunalul este învestit să se pronunţe asupra unei cereri ce se soluţionează potrivit jurisdicţiei muncii, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării instanţei.
În continuare, instanţa a indicat dispoziţiile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia, Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, potrivit căruia, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, potrivit căruia, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Reţinând faptul că, în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei, Tribunalul Bucureşti arată că, prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se stabileşte în raport de domiciliul sau locul de muncă ale reclamantului.
Tribunalul Bucureşti reţine că, în speţă, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, prezintă relevanţă faptul că reclamanta C.N.C.F. - C.F.R. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE TIMIŞOARA are sediul indicat în cererea de chemare în judecată ca fiind în Timişoara şi a formulat prezenta acţiune în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. C.F.R. S.A., dar cu atribuţii exercitate în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Caraş-Severin.
Luând în considerare dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în care legiuitorul a stabilit că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, Tribunalul Bucureşti a reţinut că legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.
Totodată, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.
Constatând că, în cauză, competenţa teritorială este de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative şi se determină prin raportare la instanţa care a fost învestită să judece procesul în primă instanţă, în speţă, Tribunalul Timiş, pentru motivele de fapt şi de drept anterior expuse, coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a reţinut că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Timiş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 iulie 2020, sub acelaşi număr de dosar.
Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."
Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".
Potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara - Divizia Linii, secţia L1 Caransebeş, districtul 14 Caransebeş, care, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Caraş-Severin ataşat dosarului Tribunalului Timiş, şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara.
Cu toate că, în susţinerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, instanţa de conflict a invocat dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.
Aşadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.
Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.