Şedinţa publică din data de 19 februarie 2021
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 27/PI din data de 05 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în baza art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 85 din Legea 302/2004, admite sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de către Curtea de Judecată a Şerifului din Lothian şi a graniţelor cu Edinburgh, la data de 24.12.2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate A..
În baza art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 85 din Legea 302/2004 a dispus executarea mandatului european de arestare emis de către Curtea de Judecată a Şerifului din Lothian şi a graniţelor cu Edinburgh, la data de 24.12.2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate A. şi predarea acesteia către organele judiciare din Marea Britanie.
În baza art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa organelor judiciare din Marea Britanie.
În baza art. 104 alin. (5) şi art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a constatat că persoana solicitată nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 104 alin. (9) şi 10 din Legea nr. 302/2004 modificată, a menţinut starea de arest a persoanei solicitate A. dispusă prin mandatul de arestare nr. x/ME din 24.01.2021, pe o perioadă de 30 (treizeci) zile începând cu data de 05.02.2021 până în data de 06.03.2021, inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Marea Britanie.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, potrivit art. 85 din Legea 302/2004, dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi în cazurile în care între România statul solicitat, respectiv solicitant, este aplicabilă o convenţie care conţine dispoziţii similare Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Conform art. 216 alin. (2) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru Statele membre.
Între Marea Britanie şi Uniunea Europeană a fost semnat un acord comercial şi de cooperare publicat în data de 31.12.2020 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 444/1463 (ediţia în limba română), cooperarea judiciară în materie penală fiind reglementată de Partea a III-a a acordului, iar, conform Titlului VII, există un mecanism de cooperare bazat pe mandatul de arestare, iar dispoziţiile sunt similare cu cele ale Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare.
Pe cale de consecinţă, deşi Marea Britanie nu mai este Stat Membru al Uniunii Europene, în baza dispoziţiilor menţionate anterior, cererea autorităţilor britanice este admisibilă după data de 01.01.2021, existând o continuitate a procedurilor în materie de cooperare judiciară în materie penală-predare.
Instanţa de fond a apreciat că nu există niciun motiv de refuz al executării mandatului european, faptele pentru care este solicitată persoana urmărită sunt pedepsite şi de legea penală română, respectiv, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 C. pen., infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 210 C. pen., infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 din Legea 656/2002 şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări, iar termenul de prescripţie răspunderii penale nu este împlinit.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că persoana urmărită a arătat că nu este de acord cu predarea sa către autorităţile din Marea Britanie întrucât nu a avut cunoştinţă de termenele la care trebuia să se prezinte în faţa autorităţilor. De asemenea, apărătorul persoanei urmărite a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru executarea mandatului european de arestare întrucât nu există dovezi că persoana urmărită nu s-a prezentat la termenele stabilite de autorităţile britanice.
Curtea a constatat că intimatul este urmărit de autorităţile britanice pentru mai multe acuzaţii, respectiv patru infracţiuni care, astfel cum rezultă din analiza anterioară, sunt prevăzute şi de legea română ca infracţiuni, astfel că emiterea mandatului european de arestare este legală şi nu există vreun motiv de neexecutare sub acest aspect. Împrejurarea că, suplimentar, în faţa autorităţilor britanice persoana urmărită nu ar fi respectat anumite termene stabilite de a se prezenta, iar persoana urmărită a susţinut că nu cunoştea aceste termene, nu afectează legalitatea mandatului european de arestare care a fost emis pentru urmărirea persoanei sub aspectul comiterii a patru presupuse infracţiuni bifate în mod expres la pct. e I din formularul mandatului european de arestare şi pentru care nici nu e nevoie de verificarea condiţiei dublei incriminări.
Totodată, prima instanţă a constatat că în cauză nu există niciun motiv de refuz al executării mandatului european invocat de apărător.
Împotriva acestei sentinţe, persoana solicitată A. a formulat contestaţie.
În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei formulate şi respingerea solicitării de punere în executare a mandatului european de arestare.
A arătat că mandatul european de arestare a fost emis înainte de data de 31.12.2020, astfel că după intrarea în vigoare a Acordului încheiat între Marea Britanie şi Uniunea Europeană, respectiv după data de 31 decembrie 2020, trebuia emis un nou mandat de arestare.
Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, urmând a o admite pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că potrivit art. 85 din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile referitoare la cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre se aplică şi în cazurile în care între România statul solicitat, respectiv solicitant, este aplicabilă o convenţie care conţine dispoziţii similare Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Conform art. 216 alin. (2) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru Statele membre.
Între Marea Britanie şi Uniunea Europeană a fost semnat un acord comercial şi de cooperare publicat în data de 31.12.2020 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 444/1463 (ediţia în limba română), cooperarea judiciară în materie penală fiind reglementată de Partea a III-a a acordului, iar, conform Titlului VII, există un mecanism de cooperare bazat pe mandatul de arestare, iar dispoziţiile sunt similare cu cele ale Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare.
Pe cale de consecinţă, deşi Marea Britanie nu mai este stat membru al Uniunii Europene, în baza dispoziţiilor menţionate anterior, cererea autorităţilor britanice este admisibilă după data de 01.01.2021, existând o continuitate a procedurilor în materie de cooperare judiciară în materie penală-predare.
Potrivit dispoziţiilor art. 112 din Acordul încheiat între Marea Britanie şi Uniunea Europeană, în situaţia în care mandatul european de arestare a fost emis înaintea datei de 31.12.2020, iar persoana solicitată a fost arestată în baza respectivului mandat european de arestare, procedura de predare continuă în baza Deciziei cadru 2002/584, respectiv în baza mandatului european de arestare deja emis.
Evaluând cauza în aceste coordonate teoretice, Înalta Curte consideră că sunt neîntemeiate criticile formulate de contestatorul persoană solicitată potrivit cărora după intrarea în vigoare a Acordului încheiat între Marea Britanie şi Uniunea Europeană, respectiv după data de 31 decembrie 2020, trebuia emis un nou mandat de arestare.
Cu privire la fondul contestaţiei, Înalta Curte reţine că potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
În cauză, predarea şi arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existenţa mandatului european de arestare emis la data de 24.12.2020 de Curtea de judecată a şerifului din Lothian şi a graniţelor cu Edinburgh în dosarul cu nr. EO/48/20
Înalta Curte constată că, faptele pentru care se solicită predarea, constituie infracţiuni şi potrivit legii române, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 C. pen., infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 210 C. pen., infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 din Legea 656/2002 şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, iar termenul de prescripţie răspunderii penale nu este împlinit.
Prin urmare, cunoscând o dublă incriminare, faptele persoanei solicitate dau drept la predare, iar pe fondul ei, cererea este întemeiată.
Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, în următoarele cazuri:
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.
Analizând dispoziţiile legale sus menţionate, Înalta Curte constată că nu există niciunul dintre cazurile de refuz al predării persoanei solicitate şi apreciază că nu sunt întrunite nici cerinţele de refuz facultativ al predării, potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi anume atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
Analizând cererea distinctă formulată de persoana solicitată de dispunere a unei măsuri preventive mai puţin intruzive, Înalta Curte o constată neîntemeiată.
Potrivit art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.
Totodată, potrivit art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004:
"După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile C. proc. pen. cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător."
Din interpretarea sistematică a acestor texte de lege rezultă că, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, instanţa dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură.
Dispoziţiile art. 104 alin. (9)-(11) din Legea nr. 302/2004, sub aspectul posibilităţii înlocuirii măsurii arestării cu o altă măsură mai blândă, în condiţiile prevăzute de art. 211-222 din C. proc. pen., sunt aplicabile doar în cursul judecăţii, iar nu şi după rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, hotărâre prin care se dispune, în mod obligatoriu, arestarea persoanei solicitate în vederea predării, măsură provizorie care se menţine până la predarea efectivă a persoanei solicitate.
În ceea ce priveşte solicitarea reprezentantului Ministerului Public în sensul admiterii contestaţiei formulate de persoana solicitată, numai sub aspectul deducerii perioadei în care aceasta a fost reţinută, respectiv arestată provizoriu, Înalta Curte apreciază că această solicitare este fondată.
Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 113 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora "în toate cazurile, în momentul predării, autorităţile române comunică autorităţilor statului emitent care asigură preluarea persoanei predate durata arestului efectuat de către aceasta în executarea mandatului european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura privativă de libertate care se va aplica" Înalta Curte constată că se impune deducerea perioadei executate prin reţinere din data de 23.01.2021 şi arestul preventiv de la 24.01.2021 la zi.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 27/PI din data de 05 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală, numai în ceea ce priveşte deducerea perioadei executate prin reţinere şi arest preventiv.
Va desfiinţa sentinţa penală sub aspectul arătat.
Va reţine cauza spre rejudecare şi în fond:
În baza art. 113 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 va dispune deducerea perioadei executate prin reţinere din data de 23.01.2021 şi arestul preventiv de la 24.01.2021 la zi.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 27/PI din data de 05 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală, numai în ceea ce priveşte deducerea perioadei executate prin reţinere şi arest preventiv.
Desfiinţează sentinţa penală sub aspectul arătat.
Reţine cauza spre rejudecare şi în fond:
În baza art. 113 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 dispune deducerea perioadei executate prin reţinere din data de 23.01.2021 şi arestul preventiv de la 24.01.2021 la zi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea prezentei contestaţii rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2021.