Şedinţa publică din data de 13 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea formulată la data de 12.05.2014, sub nr. x/014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei:
- anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1025/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale ale reclamantului,
- stabilirea, în mod corect, în favoarea sa a unei indemnizaţii de încadrare brută lunară de 6073 RON, spor condiţii de muncă grele 911 de RON, spor risc şi suprasolicitare 1040 RON, începând cu data de 01.03.2014,
- plata diferenţei dintre aceste sume şi cele încasate începând cu data de 3 1.01.2014 şi dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 3004/07.11.2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că reclamantul nu a înţeles să conteste modul tehnic de stabilire a drepturilor sale salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul aplicării corecte a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din legea nr. 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situaţie de pretinsă discriminare faţă de alte persoane având aceeaşi vechime în funcţie şi în muncă.
Prin decizia nr. 3314/23.11.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că motivarea hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-a formulat prin cererea dedusă judecăţii au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei şi determină imposibilitatea instanţei de recurs de a exercita controlul judiciar, atrăgând casarea sentinţei atacate.
2. Hotărârea instanţei de fond
Rejudecând cauza, prin sentinţa nr. 2015 din 30 mai 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că se impune anularea hotărârii pentru neconcordanţa referitoare la data pentru care a fost amânată pronunţarea, întrucât în partea introductivă a sentinţei se menţionează faptul că pronunţarea a fost amânată pentru data de 30 iunie 2017, iar instanţa s-a pronunţat la data de 30 mai 2017.
Hotărârea recurată este şi nemotivată, judecătorul reţinând că s-a negat încadrarea menţionată în ordinul contestat, fără însă a explica motivul pentru care indemnizaţia reclamantului este mai mică decât cea care ar rezulta din calculul matematic realizat pe baza prevederilor legale.
A mai apreciat recurentul că soluţia pronunţată este rezultatul unei aplicări greşite a normelor de drept material, modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare fiind profund discriminatoriu, câtă vreme judecătorii cu acelaşi grad profesional şi cu aceeaşi vechime în funcţie ar trebui să aibă acelaşi salariu.
4. Apărările formulate de intimat
Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:…semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."
Aceste dispoziţii se corelează cu dispoziţiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanţelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că:
"Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă…, precum şi semnătura."
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condiţiile de formă aplicabile acţiunilor introductive, incidente în privinţa oricăror cereri adresate instanţelor, arată că:
"Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă."
Potrivit art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":
"(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege."
Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanţei de judecată, chiar şi în ipoteza depunerii cererilor prin mijloace de comunicare la distanţă, potrivit art. 148 alin. (2) şi art. 149 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, semnătura părţii trebuie să fie olografă, neputând fi dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs prin fax, la data de 9.08.2017, fiind înregistrată la instanţa de fond la data de 10.08.2017, recursul poartă semnătura recurentului A., însă, datorită modalităţii de depunere, aceasta se regăseşte în forma imprimată.
Întrucât la dosarul cauzei nu se regăsea un exemplar original al recursului care să cuprindă semnătura olografă a recurentului-reclamant, faţă de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 196 şi art. 148 C. proc. civ. anterior citate, prin citaţia emisă la data de 21.01.2020 acestuia i-a fost comunicată obligaţia de a depune un astfel de exemplar al cererii de recurs.
Citaţia purtând această menţiune a fost comunicată recurentului atât prin poştă cât şi prin fax, la datele de 29.01.2020, respectiv 21.01.2020, însă până la termenul din data de 13.02.2020 recurentul-reclamant nu a înaintat un exemplar original al cererii de recurs purtând semnătura olografă.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată ca nu sunt întrunite condiţiile de formă ale recursului prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părţii, care trebuie aplicată în original pe actele procesuale depuse la instanţele de judecată, nefiind suficientă o copie imprimată a acesteia.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul promovat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 2015 din 30 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2020.