Şedinţa publică din data de 13 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 26.01.2017, reclamanţii A., B., C., D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj, solicitând:
a) emiterea unor ordine de salarizare în conformitate cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2016, începând cu data de 01.08.2016, pentru valoarea sectorială de 405, la care se adaugă majorarea de 10%;
b) plata drepturilor salariale rezultate din diferenţa dintre legal stabilite, conform pct. a), şi drepturile plătite efectiv, începând cu data de 01.08.2016;
c) obligarea pârâţilor la plata dobânzii civile legale penalizatoare aplicate la sumele de la pct. b) de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului;
d) actualizarea sumelor de la pct. b) şi c) cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1809 din 18 mai 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj şi a respins, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
- a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Sălaj şi Ministerul Justiţiei;
- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de salarizare în conformitate cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 01.08.2016 pentru valoarea sectorială de 405, la care să se adauge majorarea de 10%;
- a obligat pârâţii Tribunalul Sălaj şi Ministerul Justiţiei să depună demersurile necesare pentru a asigura plata către reclamanţi a drepturilor salariale rezultate din diferenţa dintre drepturile astfel stabilite şi drepturile efectiv plătite, începând cu data de 01.08.2016, a dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale cuvenite şi neachitate, de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi a actualizării acestor creanţe cu indicele preţurilor de consum.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, criticile recurentului au vizat greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin prisma faptului că la data de 1.08.2016 nu existau în plată indemnizaţii calculate la valoarea de referinţă sectorială solicitată de reclamanţi.
Mai mult decât atât, urmare a pronunţării deciziei nr. 23/2016 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a deciziei CCR nr. 794/2016, atât Ministerul Justiţiei, prin O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, cât şi ceilalţi ordonatori principali de credite (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii) au folosit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 1.10.2016.
De asemenea, pârâtul a emis ordine ulterioare (O.M.J. nr. 1475/C/2017 şi O.M.J. nr. 219/C/2017), pe baza cărora reclamanţii au primit indemnizaţii majorate cu valoarea de referinţă solicitată, urmând a fi calculate şi plătite şi diferenţele datorate, astfel că, din această perspectivă, acţiunea a rămas fără obiect.
Prin notele scrise depuse în dosarul instanţei de recurs la data de 12.02.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin O.M.J. nr. 2066/C/24.05.2018, s-a prevăzut că "în perioada 9.04.2015-30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lună, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, respectiv 463,5 RON, pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017."
4. Apărările formulate de intimaţi
Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.
Întrucât cauza de faţă are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamanţi, în stabilirea interesului procesual al susţinerii recursului trebuie avute în vedere şi modificările survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinţei recurate.
Înalta Curte reţine că prin ordine succesive - O.M.J. nr. 4680/C/2016, O.M.J. nr. 1475/C/2017, O.M.J. nr. 219/C/2017 şi O.M.J. nr. 2066/C/2018, recurentul-pârât a recalculat cuantumul indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor cuvenite reclamanţilor, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.
În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susţinerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin sentinţa de fond, cu efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamanţilor.
Cum interesul de a acţiona al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului şi va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului invocată din oficiu.
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1809 din 18 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2020.