Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară şi, cu majoritate, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), a aplicat doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea sancţiunea disciplinară constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi raportat la art. 991 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În motivarea hotărârii, instanţa disciplinară a reţinut situaţia de fapt expusă în continuare.
Pârâta judecător a fost învestită prin repartizare aleatorie cu dosarul nr. x/2018, cauza fiind soluţionată la primul termen de judecată, prin sentinţa civilă nr. 25 din 30 ianuarie 2019 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Sentinţa nr. 25/2019"), prin care a dispus admiterea acţiunii în anulare formulate de reclamantul B., anularea Ordinului Prefectului Judeţului Vrancea nr. 293/2018 şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenţie accesorie formulată de C..
În motivarea Sentinţei nr. 25/2019, s-au reţinut, în esenţă, următoarele: (i) prin Ordinul nr. 293/10.10.2018, Prefectul Judeţul Vrancea a constatat încetat de drept, înainte de expirarea duratei normale, mandatul primarului Comunei Reghiu - B.. În drept, la emiterea ordinului au fost avute în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 raportat la art. 69 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 şi Sentinţa penală nr. 524/2017 a Judecătoriei Focşani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 770 A/27 iunie 2017, prin care reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2531 C. pen. vechi (1969), cu suspendarea condiţionată a executării, pe durata termenului de încercare de 4 ani, precum şi cu suspendarea, pe aceeaşi durată, a executării pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii electorale; (ii) potrivit art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, calitatea de primar încetează de drept prin condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; (iii) coroborând textul de lege precizat cu situaţia de fapt, reclamantului nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, întrucât nu a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, astfel cum prevede în mod expres legiuitorul, pedeapsa aplicată fiind suspendată împreună cu pedeapsa accesorie pe durata termenului de încercare; (iv) faţă de aceste considerente, în mod nelegal a fost emis Ordinul Prefectului Judeţului Vrancea nr. 293/2018, care a produs în mod evident o vătămare reclamantului, aşa încât, în raport cu art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, va fi admisă cererea şi anulat actul contestat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intervenientul accesoriu C., iar, prin Decizia nr. 304/19.03.2019, s-a luat act de renunţarea la calea de atac formulată. Reclamantul din dosarul nr. x/2018 se află în continuarea mandatului de primar al Comunei Reghiu.
În raport cu situaţia de fapt, instanţa disciplinară a reţinut că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pentru considerentele expuse rezumativ în continuare.
Din punctul de vedere al laturii obiective, în raport cu situaţia de fapt, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 şi Decizia nr. 18/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept"), în considerentele căreia s-a reţinut că: (i) legea se referă doar la tipul de pedeapsă aplicată (privativă de libertate) fără să distingă în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei aplicate; (ii) faptul că un primar este condamnat la o pedeapsă cu suspendare înseamnă că acesta nu va executa pedeapsa în regim de detenţie, iar, la împlinirea termenului de încercare, va înceta obligaţia de executare a pedepsei şi va avea loc reabilitarea condamnatului; (iii) suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, ci are ca efect neexecutarea pedepsei privative de libertate pe durata termenului de încercare; (iv) legiuitorul a dispus foarte clar că mandatul va înceta atunci când primarul este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, iar nu în cazul în care o şi execută în regim de detenţie.
Totodată, prin Decizia nr. 544/2016, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, reţinând şi rezolvarea de principiu dată prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În dosarul în discuţie, potrivit art. 521 alin. (3) şi art. 425 lit. b) din C. proc. civ., pârâta judecător trebuia să analizeze legalitatea emiterii ordinului contestat din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cauza respectivă, pârâtul Prefectul judeţului Vrancea şi intervenientul accesoriu C. au invocat în apărare aplicarea Deciziei nr. 18/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum rezultă din întâmpinarea şi cererea de intervenţie accesorie depuse la dosar. Aceleaşi apărări au fost reiterate şi cu ocazia concluziilor pe fond, aspect consemnat şi în practicaua Sentinţei civile nr. 25/2019.
Or, pârâta judecător a ignorat apărările formulate în cauză şi a pronunţat o hotărâre judecătorească cu nerespectarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., care statuează obligativitatea aplicării deciziilor date de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în dezlegarea problemelor de drept, precum şi cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în condiţiile în care, în motivarea Sentinţei nr. 25/2019, nu se face nicio referire la apărările formulate de pârât şi de intervenientul accesoriu şi nici nu sunt prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate apărările referitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În apărările formulate în procedura disciplinară, pârâta judecător a susţinut că, la pronunţarea Sentinţei nr. 25/2019, chiar dacă nu a redat în considerente, a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lucky Dev împotriva Suediei, pct. 56) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-617/10, Åklagaren împotriva Hans Åkerberg Fransson), referitoare la Articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, intitulat "Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori". De asemenea, pârâta a susţinut că motivele pentru care nu a menţionat în considerentele sentinţei practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca răspuns la decizia Înaltei Curţi invocată de pârât şi de intervenient au fost reprezentate de: urgenţa pronunţării soluţiei din cauza organizării şedinţei de bilanţ imediat după terminarea şedinţei de judecată; urgenţa redactării sentinţei, ca urmare a declarării recursului; volumul mare de muncă.
Totodată, pârâta judecător a precizat că, în opinia sa, Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este contrară practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionate.
Instanţa disciplinară a reţinut că această apărare a pârâtei judecător tinde să completeze motivarea sentinţei civile pe care a pronunţat-o, împrejurare care nu este posibilă deoarece raţionamentul juridic ce a condus la adoptarea soluţiei pronunţate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul considerentelor.
Referitor la apărarea pârâtei judecător în sensul că la nivelul instanţei nu au mai existat speţe similare care să fi fixat o practică în materie nu este în măsură a înlătura culpa acesteia, întrucât, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vrancea a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, care a fost respinsă prin Decizia nr. 229/2017, în considerentele căreia s-a făcut referire la Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că pârâta trebuia să aibă cunoştinţă despre practica existentă la nivelul instanţei cu referire la problema de drept.
Referitor la latura subiectivă, s-a reţinut că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând producerea unei vătămări, astfel că reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.
Pentru a se constata săvârşirea acestei abateri disciplinare, este necesară în primul rând existenţa unei încălcări cu rea-credinţă a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.
La stabilirea vinovăţiei în săvârşirea unei fapte ilicite trebuie să se ţină seama şi de elemente de ordin subiectiv ce ţin de circumstanţele concrete care decurg din împrejurările în care a fost comisă fapta.
În cauză, chiar din declaraţiile pârâtei judecător rezultă că, la data pronunţării Sentinţei nr. 25/2019, cunoştea Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care, cu ştiinţă, a ignorat-o, acceptând vătămarea intereselor părţilor din cauza cu a cărei soluţionare a fost învestită, deşi decizia fusese invocată în dosar, în întâmpinare, în cererea de intervenţie accesorie şi cu ocazia concluziilor pe fond, aspect consemnat şi în practicaua sentinţei.
Aspectele invocate de pârâta judecător în apărare nu sunt de natură a o exonera de răspunderea disciplinară în condiţiile în care judecătorul este obligat, prin natura funcţiei, să cunoască şi să respecte regulile procedurale referitoare la activitatea de judecată, trebuind să dea dovadă de competenţă profesională, pentru asigurarea respectării şi aplicării legii, iar pe de altă parte, este obligat să cunoască şi să-şi asume efectele încălcării normelor procedurale, atâta vreme cât acestea sunt prevăzute în mod expres, clar şi fără echivoc în dispoziţiile legale generale.
Referitor la consecinţele produse, s-a reţinut că s-a produs o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor, întrucât, ca urmare a soluţiei pronunţate de pârâta judecător, reclamantul a fost menţinut în funcţia de primar, deşi Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat tocmai în sens contrar interpretării date de judecătorul cauzei.
La individualizarea sancţiunii, au fost avute în vedere împrejurările, gravitatea concretă şi consecinţele faptei săvârşite, precum şi dispoziţiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară reţinând că se justifică aplicarea faţă de pârâtă a unei sancţiuni care să îi atragă atenţia asupra consecinţelor grave ale faptei săvârşite, respectiv a sancţiunii prevăzute de art. 100 lit. d)1) din Legea nr. 303/2004, constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie".
2. Recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei disciplinare
Împotriva hotărârii menţionate la pct. 1 a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, în principal, în rejudecare, respingerea acţiunii disciplinare, iar, în subsidiar, să se constate că fapta pentru care s-a exercitat acţiunea disciplinară constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 şi să fie reindividualizată sancţiunea disciplinară aplicată, potrivit art. 100 din Legea nr. 303/2004.
Din perspectiva legalităţii, se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât fapta reţinută în sarcina recurentei nu este incriminată ca abatere disciplinară, existând cel puţin o incertitudine cu privire la legalitatea incriminării, incompatibilă cu principiul legalităţii incriminării. Sub acest aspect, se arată că art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 incriminează numai fapta de nerespectare a deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Astfel, nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată la art. 519 - 521 C. proc. civ. nu este incriminată ca abatere disciplinară.
Omisiunea legiuitorului de insera în conţinutul abaterii disciplinare de la art. 99 lit. ş) şi hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reflectă intenţia de a exclude din sfera răspunderii disciplinare nerespectarea de către judecători a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.. Sub acest aspect, se arată că propunerea legislativă PL-x nr. 418/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 (care va deveni Legea nr. 242/2018) a conţinut propunerea de modificare a art. 99 lit. ş) în sensul cuprinderii în conţinutul abaterii şi a faptei de nerespectare a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, propunere care nu a fost menţinută în forma finală a legii, ceea ce reflectă intenţia clară a legiuitorului de a sancţiona numai nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Având în vedere principiul legalităţii incriminării, constituie o încălcare a principiului independenţei judecătorului extinderea acestor cazuri prin analogie sau prin similaritate, în condiţiile în care abaterile disciplinare pot fi stabilite numai prin lege, iar nu şi pe cale de interpretare.
Subsumat aceleiaşi critici se arată că, prin faptele circumscrise abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş), legiuitorul a înţeles, pe de o parte, să le excludă din conţinutul abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, iar, pe de altă parte, să le evalueze gradul abstract de gravitate ca fiind mai redus decât în cazul celor circumscrise abaterii de la art. 99 lit. t) teza întâi din lege. Această concluzie rezultă din faptul că, pentru abaterea de la art. 99 lit. t) teza întâi, cea mai uşoară sancţiune aplicabilă este "retrogradarea în grad profesional", în timp ce, pentru abaterea de la art. 99 lit. ş), cea mai uşoară sancţiune aplicabilă este "avertismentul".
În acelaşi sens, se arată că, dacă nerespectarea efectelor obligatorii ale unor hotărâri judecătoreşti sau ale Curţii Constituţionale ar fi intrat în mod natural în conţinutul obiectiv al abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, nu s-ar mai fi justificat prevederea distinctă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) din lege.
Din acest punct de vedere, reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material aprecierea implicită a instanţei disciplinare în sensul că abaterea prevăzută la art. 99 lit. t) teza întâi reprezintă normă cu caracter general în ceea ce priveşte situaţia încălcării normelor de procedură sau de drept material, în timp ce abaterea prevăzută la art. 99 lit. ş) este o normă specială, care prevede, pentru existenţa laturii obiective, încălcarea unor norme specifice. Având în vedere că abaterea constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă, prin regimul ei de sancţionare, constituie una dintre cele mai grave abateri disciplinare ce poate fi săvârşită de un magistrat, aceasta nu poate constitui norma generală în care să se încadreze orice faptă care nu are o incriminare distinctă mai uşoară.
Este inechitabil ca, în timp ce nerespectarea unei decizii în interesul legii să poată fi sancţionată cu "avertisment", deşi fapta este incriminată în mod expres ca abatere disciplinară, nerespectarea unei hotărâri prealabile să fie sancţionată cel puţin cu "retrogradarea în grad profesional", deşi aceasta nu este prevăzută în mod expres ca abatere disciplinară.
A doua critică din recurs vizează greşita încadrare juridică a faptei imputate.
Sub aspectul laturii subiective, se apreciază că încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 521 alin. (3) şi art. 425 lit. b) C. proc. civ. s-ar putea circumscrie cel mult gravei neglijenţe.
În susţinere, se arată că recurenta a avut un raţionament logico-juridic propriu, care, chiar dacă nu este corect, exclude reaua-credinţă sub forma intenţiei directe de a vătăma interesele procesuale ale părţilor.
În realitate, superficialitatea cu care s-a făcut pronunţarea în dosarul nr. x/2018 se datorează unor împrejurări de fapt, care, deşi nu înlătură răspunderea disciplinară, constituie elemente de circumstanţiere a formei de vinovăţie.
Instanţa de disciplină a reţinut existenţa relei-credinţe în încălcarea normelor de procedură plecând exclusiv de la apărările formulate de judecător în cadrul cercetării disciplinare. Aceasta a arătat, într-adevăr, că nu a respectat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât ar contraveni deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă nicio altă probă din dosar nu dovedeşte dincolo de orice îndoială că modul de soluţionare a cauzei se datorează relei-credinţe şi intenţiei directe de a crea prejudicii părţilor din dosar.
De asemenea, la aprecierea gravităţii faptelor instanţa disciplinară nu a ţinut seama de circumstanţele persoanele ale judecătorului, respectiv vechimea de peste 29 de ani, faptul că nu a mai fost niciodată sancţionat disciplinar, a avut numai calificativul "Foarte bine" şi a ocupat în anumite momente şi funcţii de conducere.
3. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară
Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii instanţei disciplinare.
Se argumentează că "reaua-credinţă" presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.
Pârâta judecător a avut cunoştinţă de Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar Inspecţia judiciară a probat reaua-credinţă, aceasta rezultând fără echivoc din conduita manifestată de magistrat pe parcursul instrumentării cauzei, dar şi în cadrul procedurii disciplinare.
Potrivit declaraţiilor pe care le-a dat, pârâta, la data pronunţării Sentinţei nr. 25/2019, cunoştea Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care cu ştiinţă a ignorat-o, acceptând vătămarea intereselor părţilor din cauza cu a cărei soluţionare a fost învestită, fiind astfel dovedit, fără nici un dubiu, că a refuzat, cu ştiinţă, să aplice o decizia respectivă, împrejurare care atribuie faptei o gravitate ridicată.
Susţinerea din recurs referitoare la lipsa incriminării faptei de nerespectare a hotărârilor prealabile nu poate fundamenta modificarea încadrării juridice a abaterii săvârşite, având în vedere că unul dintre elementele materiale ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 îl constituie încălcarea normelor de drept procesual sau conţinute în legile speciale din materia ce constituie obiectul cauzei instrumentate de judecător. Sub acest aspect, se susţine că proiectele legislative nu pot constitui obiect al prezentului recurs, iar o analiză referitoare la încadrarea abaterii şi sancţiunile corelative din această perspectivă nu este pertinentă.
Aspectele invocate de pârâta judecător în apărare referitoare la urgenţa pronunţării soluţiei pe motiv că era programată şedinţa de bilanţ la care participa ministrul justiţiei ori practica neunitară de la nivelul secţiei cu referire la Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constituiau motive pentru amânarea pronunţării, instituţie la care orice judecător riguros şi diligent ar fi apelat în asemenea circumstanţe. Nici argumentul urgenţei motivării pentru că partea ar fi declarat recurs nu este de natură a o exonera pe pârâtă de obligaţia redactării unor considerente care să susţină soluţia adoptată.
Nu trebuie omisă urmarea directă a soluţiei pronunţate de pârâta judecător în dosarul nr. x/2018, constând în menţinerea unei persoane în funcţia de primar, contrar celor statuate prin Decizia nr. 18/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
4. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
În dosarul nr. x/2020, la termenul de judecată din 5 octombrie 2020, recurenta A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.
Prin Încheierea din 5 octombrie 2020, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând hotărârea instanţei disciplinare, atât din perspectiva legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, prin prisma criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pentru considerentele arătate în continuare.
Cu titlu prealabil, sub aspectul situaţiei de fapt deduse judecăţii, se constată că circumstanţele cauzei, astfel cum au fost reţinute în hotărârea atacată, nu sunt contestate de recurentă şi nu fac obiectul criticilor din recurs.
În cauză, probatoriul administrat relevă faptul că, în soluţionarea cauzei cu care a fost învestită, pârâta nu a respectat rezolvarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deşi această obligaţie îi era impusă de art. 521 alin. (3) teza întâi din C. proc. civ., conform căruia "dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României".
Întrucât hotărârea prealabilă în discuţie era publicată în Monitorul Oficial al României la data la care pârâta a pronunţat Sentinţa nr. 25/2019, conform dispoziţiilor menţionate, judecătorului îi revenea obligaţia de a respecta dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Totodată, în circumstanţele de fapt expuse, pârâta nu a expus în considerentele Sentinţei nr. 25/2019 motivele pentru care a pronunţat o soluţie contrară hotărârii prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru care a înlăturat apărările părţilor întemeiate pe hotărârea prealabilă, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), conform cărora:
"Art. 425 - Conţinutul hotărârii
(1) Hotărârea va cuprinde: [...]
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
În acest context, în acord cu instanţa disciplinară se reţine că situaţia de fapt relevă încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Realizând propria analiză cu privire la condiţiile de angajare a răspunderii disciplinare în contextul factual reţinut în hotărârea atacată, necontestat de către recurentă, Înalta Curte reţine că diferenţa de apreciere faţă de instanţa disciplinară constă în aceea că fapta analizată nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, constând în "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă", ci întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, constând în "exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă", pentru argumentele arătate în continuare.
Conform art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004:
"Art. 99 - Constituie abateri disciplinare:
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Art. 991 - (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
În circumstanţele cauzei, este necontestat că pârâta, pronunţând sentinţa în discuţie, avea cunoştinţă că încalcă dispoziţiile art. 521 alin. (3) teza întâi şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind îndeplinită prima condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Însă, a doua condiţie pentru a se putea reţine exercitarea funcţiei cu rea-credinţă se apreciază a nu fi îndeplinită.
Pe de o parte, aşa cum rezultă din susţinerile pârâtei, nesocotirea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. a fost determinată de convingerea judecătorului că hotărârea prealabilă contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la principiul ne bis in idem. Inspecţia Judiciară şi instanţa disciplinară au considerat că aceste susţineri ale pârâtei demonstrează reaua-credinţă a pârâtei în exercitarea funcţiei. Contrar convingerii împărtăşite de instanţa disciplinară, Înalta Curte constată că probatoriul administrat nu reflectă o atitudine volitivă a pârâtei de a nu respecta hotărârea prealabilă în scopul prevăzut de dispoziţiile citate, şi anume de a urmări sau de a accepta vătămarea vreuneia dintre părţile litigiului în care a pronunţat Sentinţa nr. 25/2019. Sub acest aspect, raţiunile avute în vedere de pârâtă nu sunt relative la vătămarea uneia dintre părţile în litigiu, ci sunt fundamentate pe un raţionament logico-juridic întemeiat pe jurisprudenţă convenţională şi comunitară. Or, pentru a se reţine existenţa unei conduite de rea-credinţă în sensul art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este necesar ca circumstanţele cauzei să reflecte o atitudine psihică orientată spre vătămarea drepturilor ori intereselor legitime ale uneia dintre părţile cauzei. Însă, aşa cum s-a arătat, conduita imputată pârâtei este justificată de raţiuni ce ţin de prevalenţa unei orientări jurisprudenţiale.
Pentru aceste argumente, în circumstanţele cauzei nu se poate reţine că a fost demonstrată dincolo de orice dubiu atitudinea psihică pe deplin conştientă a pârâtei orientată spre vătămarea unora dintre părţile în litigiu, motiv pentru care nu se poate reţine îndeplinirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă în sensul dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte "exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă", în jurisprudenţa în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor s-a reţinut că această abatere, reglementată de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii: (i) în exercitarea funcţiei, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât şi penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuţie, forma de vinovăţie impusă de lege este neglijenţa gravă (culpa lata), în sensul că şi omul cel mai puţin avizat, cu un minim de diligenţă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecinţe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare. (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017).
În ceea ce priveşte prima condiţie, aşa cum s-a reţinut anterior, modul în care pârâta a soluţionat cauza, prin pronunţarea Sentinţei nr. 25/2019, relevă cu evidenţă încălcarea dispoziţiile imperative ale art. 521 alin. (3) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Sub aspectul culpei, circumstanţele cauzei reflectă atitudinea pârâtei de prevedere, dar de neacceptare a rezultatului faptei sale, constând în nerespectarea dispoziţiilor procedurale ca urmare a nerespectării dezlegării de principiu date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi ignorării în totalitate a hotărârii prealabile cu ocazia motivării hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Pe de o parte, neglijenţa gravă reţinută în sarcina pârâtei este reliefată de faptul că modalitatea defectuoasă de exercitare a funcţiei are un caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală.
Caracterul evident, neîndoielnic, al încălcării este demonstrat de faptul că pârâtei i-a fost adusă la cunoştinţă, în mod repetat, în cadrul lucrărilor dosarului, incidenţa în cauză a hotărârii prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe care avea obligaţia de a o respecta, şi anume: prin întâmpinare, prin cererea de intervenţie accesorie, prin apărările formulate în cadrul concluziilor pe fond, care au fost chiar consemnate în practicaua sentinţei în discuţie.
Or, aceste aspecte reflectă o conduită reprobabilă de evidentă ignorare a dispoziţiilor procesuale care impuneau pârâtei obligaţia de respectare a hotărârii prealabile şi de expunere în considerentele hotărârii pe care a pronunţat-o a motivelor care justifică ignorarea hotărârii prealabile.
Pe de altă parte, conduita pârâtei este nejustificată şi în vădită contradicţie cu dispoziţiile onerative ale art. 521 alin. (3) teza întâi din C. proc. civ., prin prisma pronunţări unei soluţii contrare dezlegării de principiu date prin hotărârea prealabilă pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care constituia principala apărare a pârâtului din litigiu, reiterată prin toate mijloacele de apărare uzitate în cauză. Conduita pârâtei este lipsită de orice justificare în contextul în care, în motivarea hotărârii, nu se regăseşte nicio referire la hotărârea prealabilă, judecătorul manifestând o atitudine de ignorare atât a deciziei pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât şi a obligaţiei de a expune argumentele pentru care, la pronunţare soluţiei, nu a ţinut cont de dezlegarea de principiu dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aprecierea gravei-neglijenţe în exercitarea funcţiei se reţine că fapta imputată reflectă o conduită reprobabilă de nerespectare a obligaţiei ce incumbă judecătorului de a respecta dezlegările de principiu date de Înalta Curte prin intermediul unuia dintre cele două mecanisme procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare. În contextul în care unul dintre scopurile fundamentale ale sistemului judiciar este asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, conduitele particulare de nerespectare sau ignorare a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte tocmai pentru asigurarea unei practici judiciare unitare constituie vulnerabilităţi semnificative.
Critica din recurs referitoare la încălcarea principiului legalităţii incriminării, în susţinerea căreia se invocă lipsa incriminării faptei imputate prin raportare la abaterea reglementată de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi primită pentru considerentele reţine în continuare.
Este adevărat că art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în "nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii".
Lipsa unei incriminări distincte şi exprese, ca abatere disciplinară, a nerespectării obligaţiilor impuse de art. 521 alin. (3) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia că o asemenea nerespectare este de plano exclusă din sfera răspunderii disciplinare a judecătorilor.
În cauză, grava neglijenţă în exercitarea funcţiei este conturată de ansamblul circumstanţelor de fapt expuse în considerentele precedente, nefiind fundamentată exclusiv pe fapta de simplă nerespectare a hotărârii prealabile. În aceste condiţii, nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că fapta de nerespectare a hotărârii prealabile nu poate intra în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, întrucât o asemenea faptă şi-ar putea găsi reglementarea numai în ipoteza prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004. Cu alte cuvinte, lipsa unei incriminări distincte a unei anumite deficienţe în exercitarea funcţiei de magistrat nu fundamentează concluzia excluderii definitive a acesteia din sfera răspunderii disciplinare prin raportare la fapte cu care prezintă o anumită similitudine şi care sunt incriminate distinct.
Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că, în jurisprudenţa în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, a fost reţinută săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, în circumstanţele particulare ale fiecărui caz, pentru nerespectarea unor dispoziţii legale care nu beneficiază de o incriminare distinctă, cum sunt, spre exemplu: nerespectarea dispoziţiilor referitoare la taxele judiciare de timbru (Decizia nr. 30/2017); nerespectarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 315 din C. proc. civ. din 1865 (Decizia nr. 69/2017); nerespectarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi (5), art. 234 alin. (1), art. 401 alin. (1) şi (2) şi art. 429 din C. proc. civ. (Decizia nr. 131/2017); nerespectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. (Decizia nr. 229/2017); încălcarea dispoziţiilor art. 147, art. 256 alin. (1), art. 258 şi art. 261 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din 1865 (Decizia nr. 242/2019).
În acest context, se reţine că dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o normă generală aplicabilă în situaţiile în care circumstanţele diferendului disciplinar conturează o conduită de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă ori cu gravă neglijenţă, în timp ce abaterea reglementată de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o normă specială aplicabilă în cele două ipoteze particulare prevăzute în text.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte reţine că modul în care pârâta a înţeles să exercite funcţia de judecător îmbracă forma gravei neglijenţe în sensul dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
În contextul în care s-a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, procedând la individualizarea sancţiunii disciplinare în raport cu prevederile art. 100 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că, întrucât abaterea reţinută prezintă o gravitate sporită prin prisma faptului că a fost constatată grava neglijenţă în exercitarea funcţiei, este justificată aplicarea unei sancţiuni mai severe, care să aibă potenţialul de a-l determina pe magistrat să conştientizeze deficienţa reţinută în sarcina sa şi să-l determine a-şi adapta conduita viitoare în exercitarea funcţiei.
Se apreciază că scopul procedurii de angajare a răspunderii disciplinare poate fi atins prin aplicarea unei sancţiuni mai severe, şi anume sancţiunea prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, constând în suspendarea din funcţie. În raport cu limita maximă de 6 luni prevăzută de textul de lege, se consideră a fi suficientă suspendarea din funcţie pentru o perioadă de 3 luni, în considerarea circumstanţele persoanele ale judecătorului, respectiv vechimea de peste 29 de ani şi faptul că nu a mai fost sancţionat disciplinar.
Pentru toate aceste considerente, va fi admis recursul declarat de recurenta A., va fi casată hotărârea atacată şi, în rejudecare, va fi admisă acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară şi, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, va fi aplicată recurentei sancţiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcţie pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.
Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, admite acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară.
În baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, aplică recurentei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea sancţiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcţie pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2020.
Opinia separată în sensul admiterii recursului declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019; casării hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea.
Considerentele pentru care am apreciat că recursul este fondat sunt următoarele.
Prin Rezoluţia nr. 1875 din 12 iunie 2019 a Inspecţiei Judiciare s-a exercitat acţiunea disciplinară pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 pentru o faptă constând în omisiunea de a face aplicarea Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept şi absenţa din cuprinsul considerentelor Sentinţei nr. 25/30 ianuarie 2019 a apărărilor cuprinse în întâmpinare şi a argumentelor pentru care a înlăturat aceste apărări, anume cele cu privire la aplicabilitatea deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept.
Prin hotărârea nr. 25 J din 13 noiembrie 2019 pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2019 s-a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară şi, în majoritate, s-a aplicat recurentei, în baza art. 100 lit. d)/1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sancţiunea disciplinară constând în retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Secţia pentru judecători în materie disciplinară a apreciat că fapta recurentei, care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 constă din punct de vedere obiectiv în:
- încălcarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin nerespectarea în cadrul soluţionării dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Vrancea a efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, anume cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
- încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care în motivarea Sentinţei civile nr. 25 din 30 ianuarie 2019, prin care s-a soluţionat cauza, nu se face nici o referire la apărările formulate de pârât şi intervenientul accesoriu şi nici nu sunt prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate aceste apărări, şi anume aspectele referitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât fapta constând în nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incriminată ca abatere disciplinară, concluzie care ar rezulta din faptul că legiuitorul a optat pentru reglementarea în mod distinct a în cadrul art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 ca abatere disciplinară doar nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, precum şi pentru un regim juridic sancţionator mai grav al abaterii disciplinare reglementată de art. 99 alin. (1) lit. t) teza I, faţă de cea prevăzută la art. 99 lit. ş).
În prealabil, este de observat că încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a fost reţinută în legătură directă cu încălcarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., recurentei imputându-i-se, sub acest aspect, faptul că nu ar fi analizat apărarea pârâţilor în sensul aplicabilităţii în speţă a Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs în sensul că fapta, constând în nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, nu este incriminată ca abatere disciplinară, sunt de reţinut următoarele.
Într-adevăr, potrivit art. 99 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
În primul rând, este de observat că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea sesizărilor pentru a se pronunţa o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (art. 519 şi urm. C. proc. civ.) fac parte din mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare reglementat în cadrul Titlului III din Cartea a doua a C. proc. civ., alături de deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Pentru ambele tipuri de decizii menţionate anterior se prevede că dezlegarea dată este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, şi anume în cadrul art. 517 alin. (4), respectiv art. 521 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, referitor la deciziile Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Mai este de remarcat faptul că sub aspectul efectelor produse ca urmare a nerespectării fiecăreia dintre aceste decizii, nu se poate face o diferenţă care să justifice o încadrare diferită ca abatere disciplinară a nerespectării acestui tip de decizie în dispoziţiile art. 99 lit. ş), respectiv art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Ca atare, atâta timp cât pentru toate aceste decizii există o dispoziţie legală care prevede faptul că sunt obligatorii, dacă s-ar considera că legiuitorul ar fi înţeles să includă în cadrul abaterilor disciplinare reglementate în cadrul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 simpla nerespectare a dispoziţiilor legale care prevăd obligativitatea acestor decizii, nu rezultă raţiunea legiuitorului pentru care ar fi reglementat ca abatere disciplinară în mod distinct, în cadrul art. 99 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 303/2004, nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Astfel, este întemeiată susţinerea din recurs, conform căreia, printr-o astfel de reglementare distinctă a abaterii disciplinare din cadrul art. 99 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 303/2004 pentru cazul nerespectării doar a deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, iar nu şi a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept, legiuitorul a ales să nu sancţioneze ca abatere disciplinară nerespectarea ultimului tip de decizii.
Această opţiune a legiuitorului este confirmată de faptul că prin propunerea legislativă PL-x nr. 418/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 (viitoarea Lege nr. 242/12.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 868/15.10.2018), s-a propus modificarea art. 99 lit. ş) în sensul includerii în cadrul acestuia, printre altele, şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, propunere care nu a fost votată în Parlament.
Opţiunea legiuitorului de a nu reglementa ca abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept poate fi explicată prin noutatea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, reglementat pentru prima dată prin Noul C. proc. civ., perioada incipientă în care este încurajată conformarea de bună-voie faţă de acesta.
Mai mult, aşa cum corect se susţine în recurs, această opţiune a legiuitorului este sprijinită de faptul că, atâta timp cât sub aspectul efectelor produse ca urmare a nerespectării fiecăreia dintre aceste decizii nu se poate face o diferenţă, nu rezultă raţiunea pentru care nerespectarea unei decizii prevăzute la art. 99 lit. ş) ar putea fi sancţionată inclusiv cu avertisment, în timp ce nerespectarea deciziilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 99 lit. t) prima teză din Legea nr. 303/2004, abatere disciplinară reţinută în speţă în sarcina recurentei, nu ar putea fi sancţionat decât cel puţin cu retrogradarea în grad profesional, sau eventual excluderea din magistratură, conform art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
În consecinţă, ţinând cont că răspunderea disciplinară magistraţilor poate interveni doar pentru acele abateri disciplinare expres şi limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, care nu pot fi extinse prin analogie, că, din interpretarea normelor juridice menţionate anterior, rezultă opţiunea legiuitorului de a nu reglementa ca abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept sau, cel puţin, faptul că legea nu este clară în sensul incriminării ca abatere disciplinară a acestei fapte, am considerat că este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contravenind principiului legalităţii incriminării sancţionarea ca abatere disciplinară a unei astfel de fapte.
Astfel, recursul trebuia admis, casată hotărârea atacată şi, în rejudecare, respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară.
GGC - CL