Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de revizuire
Prin cererea de revizuire înregistrată la 19 iunie 2019 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1186 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuentul susţinând că decizia a cărei revizuire se cere încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziilor pronunţate de Curtea de Apel Oradea în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013, prin care: au fost anulate deciziile emise de Garda Financiară - Comisariatul General prin care reclamanţii B. şi C. au fost eliberaţi din funcţia de comisar deţinută în cadrul Gărzii Financiare, secţia Satu Mare; s-a dispus obligarea pârâtei ANAF să îi reintegreze pe reclamanţi într-o funcţie publică de execuţie de aceeaşi clasă, categorie şi grad profesional, similară celei deţinute până la 30.10.2013; s-a dispus obligarea pârâtei ANAF la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, reactualizate, începând cu data eliberării din funcţie şi până la reluarea efectivă a raporturilor de serviciu conform art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Având în vedere că Garda Financiară şi ANAF au adoptat aceeaşi procedură pentru eliberarea din funcţie a comisarilor Gărzii Financiare există o contradicţie vădită, pentru aceeaşi pricină şi aceleaşi părţi implicate, între cele două decizii ale Curţii de Apel Oradea, pe de o parte, şi decizia Curţii de Apel Craiova a cărei revizuire se cere, pe de altă parte. Astfel, Curtea de Apel Oradea a constatat definitiv în anul 2016 că nu au fost respectate prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar Curtea de Apel Craiova a constatat definitiv în anul 2019 că au fost respectate prevederile respective.
Aşadar, a susţinut revizuentul că există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
2. Hotărârea de declinare a competenţei
Prin decizia civilă nr. 1715 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 3 septembrie 2019 sub nr. x/2019.
3. Hotărârea pronunţată în revizuire
Prin Decizia nr. 672 din 6 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A., pentru considerentele expuse în continuare.
Invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune, în esenţă, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (a) există hotărâri definitive contradictorii; (b) hotărârile potrivnice să fie pronunţate cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri; ca atare, trebuie reţinută tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, care sunt elementele lucrului judecat; (c) să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri. În ceea ce priveşte principiul autorităţii de lucru judecat, au fost menţionate dispoziţiile art. 1201 din C. civ.
În cauză, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, pentru a se pretinde de către revizuent încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care hotărârile invocate în cererea de revizuire sunt pronunţate în cauze diferite, între părţi diferite, fiind irelevant faptul că ar exista similarităţi cu privire la situaţia de fapt, temeiul de drept sau obiectul cauzelor în care au fost pronunţate hotărârile invocate.
Hotărârile la care a făcut referire revizuentul reprezintă, în realitate, practică judiciară în materie, iar împrejurarea că prin această hotărâre s-a adoptat o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea atacată, nu poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire.
II. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. I.3 a declarat recurs revizuentul A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., formulând criticile arătate în continuare.
Printr-o primă critică, recurentul arată că art. 1201 din C. civ., invocat în considerentele deciziei atacate, a fost abrogat la 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi prin dispoziţiile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011.
Se arată că, în susţinerea revizuirii a fost invocată jurisprudenţa CEDO referitoare la supremaţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale stipulate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ("Convenţie") faţă de orice prevedere internă contrară (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Dumitru Popescu împotriva României, pct. 103-104) şi prevederile art. 1, art. 6 şi art. 14 din Convenţie referitoare la obligaţia de respectare a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil şi interzicerea discriminării. În acelaşi sens, recurentul arată că a invocat şi jurisprudenţa CEDO în cauzele Beian, Amurăriţei, Pilot Service S.A., Driha, Tudor Tudor şi Ştefan şi Stef.
Faţă de considerentele instanţei prin care s-a reţinut că practica judiciară nu poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire, recurentul invocă jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 29 iulie 2008, Mitrea împotriva României, pct. 24-25; Hotărârea din 21 martie 2017, Costache şi alţii împotriva României), în care s-a reţinut că justificarea revizuirii este impusă de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu sau de nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenţie cu privire la existenţa unui proces echitabil şi că puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare.
La nivel naţional cu caracter substanţial şi obligatoriu, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 517 alin. (4) şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 351/2015 privind soluţionarea excepţiei de necontituţionalitate a O.U.G. nr. 82/2013, excepţie ridicată de 6 foşti comisari ai Gărzii Financiare în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiş şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2016. Totodată, raportat la dispoziţiile art. 1, art. 6 şi art. 14 din Convenţie, recurentul susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil şi existenţa unui tratament discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii identice/comparabile/similare, fapt incompatibil cu respectarea drepturilor şi libertăţilor omului stipulate în Convenţie.
Este criticat faptul că instanţa de revizuire nu a făcut nicio referire la jurisprudenţa CEDO, a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată în revizuire.
În susţinerea recursului se invocă dispoziţiile art. 18 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul interpretării şi aplicării unitare a legii, precum şi prevederile art. 20 din Constituţie cu privire la prioritatea reglementărilor internaţionale la care România este parte faţă de orice prevedere contrară din legislaţia internă.
III. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existenţa triplei identităţi: de cauză, de obiect şi de părţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".
Înalta Curte constată că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că, în ceea ce priveşte hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentului, nu există tripla identitate în privinţa părţilor.
Concluzia instanţei de revizuire nu este combătută de susţinerile din recurs, care atestă faptul că hotărârile potenţial potrivnice au fost pronunţate în cauze privind alte părţi, însă cuprind critici cu privire la dezlegarea diferită dată problemei de drept vizând aplicarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine, la rândul său, că, în litigiile soluţionate prin hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentului, nu era îndeplinită tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
Faptul că instanţa de revizuire nu a analizat dezlegarea diferită dată problemei de drept referitoare la aplicarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie excedează cadrul procesual al cererii de revizuire, cale de atac de retractare în cadrul căreia se analizează admisibilitatea cererii şi faptele pe care se întemeiază, nefiind permisă o examinare a legalităţii ori a temeiniciei modului în care instanţele au soluţionat o anumită problemă de drept cu scopul de a stabili care este soluţia corectă.
Cu alte cuvinte, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate, ca un corolar al principiului res judicata specific hotărârilor judecătoreşti definitive, vizate de motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Faptul că, în opinia revizuentului, aceeaşi problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care părţile sunt diferite, nu atrage incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci poate reprezenta eventual o problemă de practică judiciară neunitară în privinţa căreia există alte remedii procesuale.
Este adevărat că, în considerentele deciziei pronunţate în revizuire, s-a făcut referire la art. 1201 din C. civ. din 1864, care a fost abrogat prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Norma de la art. 1201 din C. civ. din 1864, care prevedea că "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate", se regăseşte în substanţialitatea ei în dispoziţiile ar. 431 alin. (1) din C. proc. civ. din 2010, care prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect". Însă, această inadvertenţă din considerentele deciziei atacate nu constituie un motiv de nelegalitate ori de netemeinicie care să atragă casarea hotărârii.
Cu referire la jurisprudenţa CEDO invocată de recurent, se reţine considerentele arătate în continuare.
Este necontestat faptul că "statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale", iar judecătorul naţional are obligaţia "de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (Hotărârea din 26 aprilie 2017 în cauza Dumitru Popescu împotriva României, pct. 103-104).
În circumstanţele prezentei cauze, criticile din recurs, corelative criticilor din revizuire, vizează existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă la nivelul curţilor de apel în ceea ce priveşte dezlegarea dată aceleiaşi probleme de drept.
Cu referire la o asemenea ipoteză, CEDO a reţinut că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, în sine, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate teritorială", iar "rolul unei instanţe supreme este tocmai să soluţioneze aceste contradicţii" (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, pct. 37).
De asemenea, este adevărat că CEDO a reţinut în jurisprudenţa sa încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, în componenta sa referitoare la principiul securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, ca urmare a existenţei unor divergenţe de jurisprudenţă persistente în timp, care nu au fost reglate pe calea mecanismelor de unificare a jurisprudenţei (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României).
Hotărârea CEDO din 23 septembrie 2008 în cauza Amurăriţei împotriva României nu are relevanţa pe care o propune recurentul-revizuent, întrucât are în vedere încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie pentru faptul că "soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], pct. 61)". De asemenea, nu prezintă relevanţă în prezenta speţă nici Hotărârea CEDO din 3 iunie 2008 în cauza Pilot Service S.A. împotriva României, în care a fost analizată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie în ipoteza neexecutării unor decizii definitive ale Curţii Supreme de Justiţie din 2001 şi 2002, respectiv în ipoteza în care este supusă rejudecării o hotărâre judecătorească definitivă, "deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti" (Brumărescu, citată anterior; Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005; Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
În ceea ce priveşte divergenţele de jurisprudenţă, în Hotărârea din 10 mai 2012 în cauza Albu şi alţii împotriva României, CEDO "a reiterat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema hotărârilor judecătoreşti neunitare (...). Acestea se pot rezuma astfel:
i) Curtea nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin convenţie [a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. De asemenea, nu are sarcina, cu excepţia cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanţelor naţionale, chiar şi pronunţate în acţiuni similare în aparenţă, deoarece independenţa instanţelor trebuie respectată (a se vedea Adamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, 24 iunie 2008, pct. 118);
ii) Posibilitatea unor hotărâri judecătoreşti neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea şi în cadrul aceleiaşi instanţe. Acest fapt, în sine, nu poate fi considerat contrar convenţiei (a se vedea Santos Pinto împotriva Portugaliei, nr. 39005/04, 20 mai 2008, pct. 41 şi Tudor Tudor, citată anterior, pct. 29);
iii) Criteriile care ghidează motivarea Curţii privind condiţiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanţe judecătoreşti de ultim grad constituie o încălcare a cerinţei unui proces echitabil consacrată la art. 6 § 1 din convenţie constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există "divergenţe profunde şi persistente" în jurisprudenţa instanţelor interne, dacă legislaţia internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvenţelor, dacă mecanismul a fost aplicat şi, după caz, cu ce efecte [a se vedea Iordan Iordanov şi alţii, citată anterior, pct. 49-50; a se vedea de asemenea Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 34-40; Ştefan şi Ştef împotriva României, nr. 24428/03 şi 26977/03, 27 ianuarie 2009, pct. 33-36; Schwarzkopf şi Taussik, citată anterior, 2 decembrie 2008; Tudor Tudor, citată anterior, pct. 31; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 36];
iv) De asemenea, motivarea Curţii s-a întemeiat întotdeauna pe principiul securităţii juridice, care este implicit în toate articolele convenţiei şi constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept [a se vedea, printre altele, Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 39; Iordan Iordanov şi alţii, citată anterior, pct. 47; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 31];
v) Principiul securităţii juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice şi contribuie la încrederea publicului în instanţe. Pe de altă parte, persistenţa hotărârilor judecătoreşti neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esenţiale ale unui stat de drept [a se vedea Păduraru împotriva României, pct. 98, nr. 63252/00, CEDO 2005-XII (fragmente); Vincic şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44698/06 şi alţii, 1 decembrie 2009, pct. 56; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 38];
vi) Cu toate acestea, cerinţele securităţii juridice şi protecţia încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la consecvenţa jurisprudenţei (a se vedea Unedic împotriva Franţei, nr. 20153/04, 18 decembrie 2008, pct. 74). Evoluţia jurisprudenţei nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei dat fiind că eşecul menţinerii unei abordări dinamice şi progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (a se vedea Atanasovski împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei", nr. 36815/03, 14 ianuarie 2010, pct. 38)".
Raportat la jurisprudenţa CEDO invocată în recurs, se constată că divergenţele de jurisprudenţă la care face referire recurentul-revizuent nu se regăsesc la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci la nivelul curţilor de apel, iar instanţa de la Strasbourg a reţinut că acestea "constituie, în sine, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate teritorială".
Totodată, se constată că, în acord cu jurisprudenţa CEDO citată anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a îndeplinit rolul de a asigura o practică judiciară unitară în privinţa chestiunii reclamate de revizuent, prin unul dintre mecanismele hotărârii prealabile, reglementat de C. proc. civ., fiind pronunţată Decizia nr. 12 din 18 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată chiar de către recurentul.
Raportat la criticile recurentului-revizuent referitoare la nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale ori a deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se cuvine a fi reiterat faptul că, în cadrul motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se analizează legalitatea ori temeinicia hotărârilor potrivnice pentru a stabili care este cea corectă ori pentru a evalua conformitatea acestora cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o asemenea analiză neputând fi realizată nici în calea de atac a recursului împotriva hotărârii date în revizuire, reglementată de rt. 513 alin. (6) din C. proc. civ.
Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 672 din 6 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2020.