Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta C.N. a solicitat anularea hotărârii nr. 11679/11156 din 7 aprilie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În motivarea acțiunii, a arătat că neindicarea de către martori, a localității de unde s-a refugiat, este o omisiune a sa, fiind o persoană în vârstă de 91 de ani, dar nici Comisia nu i-a solicitat acest lucru, iar nașterea sa la Odesa, care nu era teritoriu românesc, a fost o întâmplare, părinții săi aflându-se acolo în concediu, la acea dată.
A mai arătat că a locuit în Chișinău - Basarabia, și că în această localitate și-a făcut studiile, fiind absolventă a conservatorului, aici s-a căsătorit și de aici s-a refugiat în România, în orașul Timișoara, împreună cu soțul și fiul său, actualmente decedați.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1638 din 1 septembrie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și, constatând că reclamanta se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, cu acordarea drepturilor corespunzătoare, pe perioada februarie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta a dovedit cu declarațiile martorilor, autentificate de notar public, la 17 mai 2004, că s-a refugiat din Chișinău - Basarabia, în orașul Timișoara - România, în februarie 1944.
A precizat, totodată, că la stabilirea datei de la care se vor acorda drepturile, s-a avut în vedere faptul că nu este imputabil pârâtei, neindicarea localității de unde s-a refugiat reclamanta.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta, susținând în esență, că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de persoană refugiată și nici data refugiului, pentru a putea beneficia de drepturile acordate de Legea nr. 189/2000.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta s-a născut la Odesa, dar a locuit împreună cu familia, la Chișinău - Basarabia.
Astfel, din copia carnetului de student la Conservatorul municipal de muzică și artă dramatică din Chișinău, rezultă că este de naționalitate română și de religie ortodoxă, iar din copia certificatului de căsătorie reiese că s-a căsătorit la 28 iulie 1934, în localitatea Chișinău.
Din declarațiile martorilor V.V. și B.N., autentificate la 17 mai 2004, rezultă că reclamanta C.N., născută la Odesa, s-a refugiat din orașul Chișinău - Basarabia, în orașul Timișoara, în luna februarie 1944, dată de la care nu a mai părăsit teritoriul României.
Așadar, reclamanta a făcut dovada refugiului său din motive etnice, astfel că în mod corect prima instanță, reținând că aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, în temeiul art. 7 alin. (4) din O.G. nr. 105/1999, modificată și completată, i-a admis acțiunea și a obligat pârâta, să-i acorde drepturile legale, pentru perioada februarie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței, apreciind, în ce privește stabilirea acestei date, că nu este imputabil pârâtei, neindicarea localității de unde s-a refugiat reclamanta.
În consecință, față de cele ce preced, se constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1638 din 1 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2004.