Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 133 din 25 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, a respins, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamanta Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 20 septembrie 2017, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2017, cât şi recursul declarat de pârâtul A. împotriva Hotărârii nr. 11P din 20 septembrie 2017 şi încheierilor de şedinţă din 14 iunie 2017, 5 iulie 2017 şi 13 septembrie 2017, pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în acelaşi dosar.
Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului.
În susţinerea cererii de revizuire s-a arătat că instanţa de contencios constituţional a soluţionat excepţia invocată prin Decizia nr. 441/2020 şi a constatat că a devenit inadmisibilă în condiţiile în care se constatase neconstituţionalitatea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 printr-o decizie anterioară (381/2018). Aşadar, prezenta cerere de revizuire are un alt temei, anume Decizia nr. 441/2020, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, 15 octombrie 2020, născându-se dreptul de a formula o nouă cerere de revizuire.
Totodată, a învederat că, în mod eronat, instanţa de recurs s-a limitat doar la motivarea respingerii recursului în raport cu fiecare aspect de nelegalitate invocat, precum şi la recunoaşterea formală a aptitudinii secţiei pentru procurori de a analiza cauza sub aspectul temeiniciei şi de a respinge probele, fără să efectueze ea însăşi în vreun fel o analiză concreta a pertinenţei, concludenţei şi utilităţii fiecărui mijloc de probă administrat sau propus de revizuent în apărare, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt şi pronunţarea unei hotărâri temeinice.
Ulterior, revizuentul a invocat excepţia nulităţii absolute a deciziei recurate, în baza art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., conform notelor de şedinţă depuse la dosar.
În temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., analizând cererea de revizuire şi excepţia nulităţii absolute invocate, subsumată motivului de revizuire invocat, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
În cauză, cererea de revizuire este formulată în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., conform cărora:
"Art. 509. - Obiectul şi motivele revizuirii
(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...)
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii."
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privinţa temeiniciei soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii.
Prin Decizia nr. 441/2020, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, excepţie ridicată de A..
Însă, instanţa constată că, prin Decizia nr. 381/2018, invocată de revizuent, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de B. în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, şi a constatat că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară.
Faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 381/2018 a fost pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în alt dosar decât dosarul de recurs al revizuentului A. nu reprezintă un fine de neprimire, o cauză de inadmisibilitate a cererii de revizuire formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., întrucât revizuentul a invocat în faţa instanţei de recurs aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate care a fost admisă prin decizia respectivă.
Sub acest aspect, este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a reţinut admisibilitatea cererii de revizuire în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca devenită inadmisibilă, întrucât anterior fusese admisă aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate invocate într-o altă cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că "pot forma obiect al revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive care au fost pronunţate în cauze în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate admisă sau în cele în care aceasta a fost ridicată până la publicarea deciziei Curţii de admitere şi a fost, în consecinţă, respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1.02.2016)". [Decizia Curţii Constituţionale nr. 163/2017, pct. 33]
Prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la caracterul devolutiv al recursului reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analizând motivele invocate în susţinerea cererii de revizuire, instanţa reţine că, pentru argumentele arătate în cele ce succed, nu pot fi primite criticile revizuentului în sensul că instanţa de recurs nu a analizat criticile de netemeinicie expuse cu privire la hotărârea instanţei disciplinare.
Astfel, contrar susţinerilor revizuentului, se constată că instanţa de recurs a analizat hotărârea instanţei disciplinare, inclusiv din perspectiva temeiniciei, fiind dovedită de considerentele prin care s-a răspuns criticilor recurentului A. referitoare la încuviinţarea, administrarea sau evaluarea probelor cauzei, precum şi a celor referitoare la întrunirea condiţiilor de atragere a răspunderii disciplinare atât din perspectiva situaţiei de fapt, cât şi sub aspectul dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte abaterile disciplinare imputate magistratului şi individualizării sancţiunii disciplinare.
În realitate, se constată că, prin criticile formulate, revizuentul îşi expune dezacordul cu privire la soluţia şi motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei disciplinare, ceea ce, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (revizuirea) să nu presupună o nouă judecată a cauzei.
În sensul celor expuse, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (...). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/21.12.2010)".
Referitor la excepţia nulităţii absolute a deciziei atacate, potrivit art. 405 din C. proc. civ., se constată că nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.
Acest text de lege consacră principiul conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât, în materia nulităţii hotărârilor, nu sunt incidente dispoziţiile art. 176 şi 178 din C. proc. civ. invocate de revizuent.
Normele referitoare la "nulitatea actelor de procedură" cuprinse în Capitolul III al Titlului IV - " Actele de procedură" din Cartea I - " Dispoziţii generale" din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu specificul mijloacelor de invocare a nulităţii hotărârii judecătoreşti reglementate de art. 405 - Titlul I "Procedura în faţa primei instanţe" al Cărţii a II-a " Procedura contencioasă" a aceluiaşi act normativ.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care, sub denumirea generică "Legalitatea căii de atac", statuează că obiectul căilor de atac îl constituie hotărârea judecătorească.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nici acest motiv de revizuire nu poate fi reţinut.
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 133 din 25 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 25 ianuarie 2021.
GGC - GV