Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 aprilie 2021, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a disp. art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; a dispoziţiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă de specialitate din oficiu; a disp. art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală; a disp. art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecaţii până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate; a disp. art. 287 din C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, cererile petentului sunt informe, lipsite de claritate, repetitive, şicanatorii, iar din evaluarea conţinutului cererilor formulate, oral ori în scris, instanţa nu poate decela, în mod real, obiectul judecăţilor, interesul individual legitim ori cauza acestora sau scopul urmărit, lacunele de formă făcând imposibil un astfel de demers.
S-a mai reţinut că enumerarea multor texte de lege şi indicarea în mod repetitiv, în numeroase dosare distincte şi/sau succesive, a unor cereri cu acelaşi conţinut, în mod evident lipsite de precizie şi claritate, în condiţiile respingerii unor cereri formulate în aceeaşi manieră într-o multitudine de cauze anterioare nu poate conduce la investirea, în mod legal, a instanţei.
În concluzie, secţia penală, a Înaltei Curţi a considerat că cererile formulate nu au nicio legătură cu instituţiile evocate şi imposibilitatea determinării obiectului cererilor, determină imposibilitatea determinării procedurii aplicabile. Mai mult, formularea unor căi de atac succesive şi haotice împotriva unor hotărâri prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile repetitive anterioare ale aceluiaşi petent, în opinia secţiei Penale a Înaltei Curţi nu poate genera legitimitatea demersurilor ulterioare.
Împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, petentul A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 24 mai 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi cele ale recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
I. Examinând cererea petentului A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că potrivit art. 475 din C. proc. pen. "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor, va putea solicita secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizată."
De asemenea, conform art. 476 din C. proc. pen. "Sesizarea secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Cererea părţilor trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezentarea dezlegărilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate."
Coroborând dispoziţiile legale mai sus menţionate, Completul de 5 judecători reţine că obiectul sesizării îl constituie o chestiune/problemă de drept ce trebuie să întrunească o serie de condiţii:
a) să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs;
b) judecata cauzei să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei curţi de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
c) lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată;
d) să fie nouă, asupra ei să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.
Făcând aplicarea dispoziţiilor legale în materie în speţa de faţă, se observă că petentul A. solicită interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257-264 din C. proc. pen. şi art. 153-173 din C. proc. civ., dispoziţii care se referă la citarea şi comunicarea actelor procedurale, însă nu indică în cererea sa problema de drept determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei sale. De asemenea, se reţine că o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nefiind necesară. Sub acest aspect, sunt relevante unele considerente ale Deciziei nr. 2/2018, prin care s-a statuat că, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, sesizarea, conform art. 475 C. proc. pen., trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
Pentru a putea face obiectul sesizării instanţei supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalităţi diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situaţiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare sau a devenit caduc.
Mai mult, nu este suficientă formularea unei simple întrebări privitoare la interpretarea un text de lege, ci este obligatoriu a se indica in concreto ce neclarităţi împiedică aplicarea acestuia.
II. Procedând la analiza cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."
De asemenea, Completul de 5 judecători reţine că potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."
După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.
Analizând cererea formulată de recurent, Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerinţele menţionate mai sus, iar prin maniera de formulare a solicitărilor sale, respectiv, interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257-264 din C. proc. pen. şi art. 153-173 din C. proc. civ., dispoziţii care se referă la citarea şi comunicarea actelor procedurale, petentul tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenţei sale.
Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
III. Examinând recursul formulat de petentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, reţine că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de petentul A., ce privesc dispoziţiile art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor; a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; a dispoziţiilor referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă de specialitate din oficiu; a disp. art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală; a disp. art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecaţii până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate; a disp. art. 287 din C. proc. pen., au fost invocate în cauza penală ce are ca obiect cererea privind strămutarea dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Braşov.
Astfel, se constată că textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituţii procesual penale, care nu au aplicabilitate şi nici relevanţă în soluţionarea cererii de strămutare, astfel cum este prevăzută expres de dispoziţiile art. 72 - art. 75 din C. proc. pen.
În consecinţă, având în vedere că dispoziţiile legale, pretins a fi neconstituţionale, nu se circumscriu instituţiei strămutării, Completul de 5 judecători al instanţei supreme constată că excepţiile invocate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, cerinţă obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, va respinge cererea formulată de recurentul petent de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile; va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2020, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Respinge cererea formulată de recurentul petent A., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
II. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
III. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2021.
GGC - GV