Recurs îndreptat împotriva considerentelor hotărârii. Condiţia încadrării criticilor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: înlăturarea considerentelor
- situaţie de fapt
- motive de nelegalitate
C.proc.civ., art. 461, art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8
Chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe temeiul art. 461 alin. (2) Cod procedură civilă, şi în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispoziţiile art. 488 alin.(1) Cod procedură civilă în privinţa motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva considerentelor să conţină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.488 alin. (1) Cod procedură civilă.
Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie prin care se tinde la reaprecierea probelor administrate şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel prin considerentele a căror înlăturare se preconizează.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 911 din 20 aprilie 2021
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Ţăranului Român, solicitând să se constate inexistenţa dreptului de autor al pârâtului asupra operei imagine alb-negru reprezentând doi ţărani, executată de fotograful B., cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 2212 din 5.12.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis acţiunea și a constatat inexistenţa dreptului de autor al pârâtului asupra operei fotografice a fotografului B., reprezentând doi ţărani imagine alb-negru.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 59 din 15.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva considerentelor deciziei nr. 59/2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul.
Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea considerentelor care îl prejudiciază, înlocuirea acestora cu considerentele instanţei de recurs şi menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.
A arătat că este prejudiciat de următoarele considerente: „în cauză este incontestabil că, în prezent, proprietatea asupra suportului material aparţine apelantului Muzeul Ţăranului Român, care afirmă pertinent că l-a achiziţionat de la fiica lui B.; în tot cazul, prezumţia nu poate fi decât de achiziţie licită, iar posesia generează o prezumţie de proprietate. (...) Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei (...). Curtea apreciază (...), pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaţionale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a susţinut contrarietatea considerentelor instanţei de apel, impunându-se înlăturarea acelora potrivit cărora „titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.
Prin decizia recurată, s-a reţinut că toate actele de utilizare care fac obiectul autorizării titularului dreptului de autor, atât timp cât protecţia prin drept de autor este în fiinţă, devin libere din momentul încetării protecţiei.
Considerentele expuse sunt temeinice şi legale, în acord cu dispoziţiile din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923, potrivit cărora, din momentul încetării protecţiei, opera fotografică este căzută în domeniul public şi nu mai formează obiectul unui drept privat, de natură a conferi exclusivitatea utilizării titularului dreptului de autor, ci poate fi folosită de orice persoană interesată (prin reproducere, comunicare publică etc.).
Pe de altă parte, însă, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente contradictorii celor expuse anterior: „Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”.
Or, legislaţia referitoare la drepturile de autor nu recunoaşte, în niciun fel, în beneficiul pretinsului titular al dreptului de proprietate privată asupra suportului material, drepturi patrimoniale de autor peste termenul de protecţie, prin urmare nici dreptul de a conferi un drept de folosire asupra operei, chiar neexclusiv.
A recunoaşte titularului dreptului de proprietate asupra suportului material posibilitatea de a conferi drept de folosire asupra operei contravine pe de o parte, primelor considerente ale instanţei, arătate anterior, iar, pe de altă parte, însuşi spiritului şi literei legii care dă dreptul oricărei persoane interesate de a folosi opera fotografică care nu se mai bucură de protecţie.
Menţinerea considerentelor instanţei de apel potrivit cărora „titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei” ar contrazice însuşi scopul instituirii unui termen de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor; menţinerea acestor considerente conduce la crearea unor situaţii precum cea supusă atenţiei în prezenta speţă, respectiv încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor întemeiat pe o cauză ilicită: obţinerea în mod fraudulos a unor sume de bani.
Astfel cum s-a arătat în cuprinsul actelor de procedură formulate în prezenta cauză, la data de 14.09.2010, între Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în calitate de cedent (în pofida faptului că nu era titularul dreptului de autor şi nici titular al dreptului de proprietate asupra suportului material), şi societatea C. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat în mod fraudulos contractul de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor nr. 2968 asupra imaginii alb-negru reprezentând doi ţărani. Durata acestuia a fost succesiv prelungită, în baza aceleiaşi intenţii frauduloase a părţilor. Scopul încheierii acestui contract, deşi diferit pentru părţi, a avut la bază o intenţie frauduloasă: în timp ce Muzeul Naţional al Ţăranului Român a urmărit încasarea fără drept a diverse sume de bani, C. S.R.L., prin cei doi asociaţi, a urmărit interzicerea utilizării operei fotografice de către terţi şi crearea contextului pentru formularea unor plângeri penale împotriva sa şi a tuturor societăţilor în care este asociat.
Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul – reclamant a susţinut că se impune înlăturarea din cuprinsul deciziei a următoarelor considerente: „în cauză este incontestabil că, în prezent, proprietatea asupra suportului material aparţine apelantului Muzeul Ţăranului Român, care afirmă pertinent că l-a achiziţionat de la fiica lui B.; în tot cazul, prezumţia nu poate fi decât de achiziţie licită, iar posesia generează o prezumţie de proprietate. (...) pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaţionale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 919 alin. 1 şi 3 Cod civil.
Prezumţia de posesie relativă instituită de art. 919 Cod civil, în beneficiul celui care stăpâneşte bunul, nu este aplicabilă în speţă, iar afirmaţia, chiar „pertinentă”, a achiziţiei suportului material nu poate constitui, în temeiul dispoziţiilor procesual civile, mijloc de probă.
Proba contrară menţionată de dispoziţiile legale menţionate nu îi incumbă, având în vedere că nu poate face proba unui fapt negativ – faptul nedeţinerii posesiei şi a dreptului de proprietate, Muzeul Naţional al Ţăranului Român fiind obligat să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv dovada achiziţiei şi dovada posesiei.
Prin urmare, având în vedere că proprietarul iniţial al suportului material este cunoscut în mod incontestabil, iar Muzeul Naţional al Ţăranului Român nu a putut proba faptul pozitiv al pretinsei cumpărări de la moştenitori, nu se poate aprecia că intimatul-pârât beneficiază de prezumţia de posesie şi, în consecinţă, nici de cea de proprietate.
În continuare, instanţa de apel a reţinut „pe de o parte, că cesiunea respectivă nu a fost încheiată în scop ilicit (Muzeul având, probabil, la data respectivă reprezentarea că este titularul unui drept de autor), iar pe de altă parte, că această cesiune se aseamănă prin efectele sale pur obligaţionale (inter partes) cu o vânzare a lucrului altuia (cf. art. 1683 C.civ.)”.
Reglementarea vânzării lucrului altuia prin art. 1683 Cod civil presupune că vânzătorul nu este adevăratul proprietar al bunului şi, cu toate acestea, să îşi asume obligaţia transmiterii proprietăţii către cumpărător, iar obligaţia să fie posibilă, adică bunul ce face obiectul contractului să poată fi procurat şi pus la dispoziţia cumpărătorului.
Or, în speţă, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi-a arogat calitatea de titular al dreptului de autor şi, din această calitate, a încheiat contractul de cesiune, cu scopul obţinerii frauduloase a diverse sume de bani, dar obligaţia asumată era imposibil de executat, de vreme ce protecţia dreptului de autor încetase încă din 1971 (ad impossibilium, nulla obligatio).
Prin urmare, cesiunea nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur obligaţionale cu o vânzare a lucrului altuia şi nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în scop licit.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. 3 Cod procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă are ca finalitate înlăturarea din cuprinsul deciziei recurate a următorului considerent: „Desigur, titularul dreptului de proprietate privată asupra suportului poate conferi în mod licit un drept de folosire asupra operei”, ca fiind contradictoriu cu dezlegarea potrivit căreia opera fotografică este căzută în domeniul public şi nu mai formează obiectul unui drept privat, astfel încât toate actele de utilizare asupra acestei opere nu mai formează obiect al autorizării vreunui titular al dreptului de autor.
Critica formulată nu este fondată.
Contrarietatea între considerentele deciziei ar subzista doar dacă instanţa de apel ar fi constatat concomitent că protecţia prin dreptul de autor asupra operei vizate de litigiul de faţă – fotografia reprezentând doi ţărani din munţii Vrancei, al cărei autor este B. – a încetat ca urmare a expirării duratei legale, dar că dreptul de autor asupra operei continuă să existe în patrimoniul unei anumite persoane, fizice sau juridice (eventual, al pârâtului Muzeul Ţăranului Român).
Or, nu aceasta este situaţia din speţă, considerentul citat din decizia recurată nefiind expus în contextul drepturilor patrimoniale exclusive asupra operei fotografice, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.
Considerentul criticat nu are în vedere nici prerogativele dreptului de proprietate asupra suportului material al operei (clişeul fotografic), chiar dacă se raportează la titularul unui asemenea drept real.
Raportul între dreptul de autor asupra operei fotografice şi dreptul de proprietate asupra suportului a fost analizat în considerentele ce au precedat celui criticat prin motivele de recurs, instanţa de apel arătând în mod explicit că cele două categorii de drepturi sunt diferite şi, totodată, că pârâtul Muzeul Ţăranului Român deţine doar dreptul de proprietate asupra suportului, nu şi drepturile patrimoniale de autor, acestea din urmă neaparţinând vreunei persoane, din moment ce a expirat durata protecţiei legale.
Considerentul la care se referă recurentul vizează situaţia concretă a cesiunii drepturilor patrimoniale de autor încheiate cu un terţ de o persoană care nu este titularul drepturilor cedate, respectiv de către pârâtul din cauză, în acest fel explicându-se referirea la titularul dreptului de proprietate asupra suportului material al operei fotografice.
Actul juridic respectiv nu a format în mod efectiv obiectul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, existenţa sa justificând doar interesul promovării acţiunii în constatare de faţă, acesta fiind motivul pentru care instanţa de apel a socotit necesar să răspundă susţinerilor divergente ale părţilor pe acest aspect.
Astfel, rezultă din decizia recurată că, faţă de împrejurarea că drepturile patrimoniale de autor nu aparţineau pârâtului, la momentul cesiunii – de altfel, nici vreunei alte persoane -, dreptul dobândit de cesionar nu este opozabil terţilor, în sensul ca utilizarea de către terţi a operei fotografice să fie autorizată sau interzisă de către cesionar.
Instanţa de apel a considerat că efectele juridice ale unei asemenea cesiuni sunt asemănătoare cu cele ale unei vânzări a lucrului altuia, reglementată de art. 1683 Cod civil, însă, indiferent de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor născute din contract, efectele se produc inter partes, convenţia neputând fi opusă terţilor.
Înalta Curte reţine, aşadar, că paragraful vizat de motivul de recurs se referă la efectele cesiunii doar pentru a se sublinia fără echivoc în acest context că în niciun caz cedentul, chiar titular al dreptului de proprietate asupra clişeului fotografic, nu a transmis un drept privativ, care conferă exclusivitatea utilizării operei fotografice înseşi, în condiţiile în care dreptul de autor s-a stins prin efectul legii.
Drept urmare, Înalta Curte constatând absenţa unei contrarietăţi între considerentele deciziei, a înlăturat motivul de recurs cu acest obiect.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.8 Cod procedură civilă, se constată că acestea vizează, pe de o parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 919 alin. 1 şi 3 Cod civil, iar, pe de altă parte, analogia greşită cu instituţia juridică reglementată prin art. 1683 Cod civil, cu finalitatea înlăturării din decizia recurată a considerentelor expuse pe aceste aspecte.
Critica referitoare la modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 919 alin. 1 şi 3 Cod civil nu poate fi primită, în condiţiile în care tinde la reaprecierea situaţiei de fapt.
Potrivit alin. 1, „Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor”, iar art. 919 alin. 3 prevede că „Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară”.
Recurentul – reclamant a susţinut că aplicarea prezumţiei de proprietate depinde de dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a achiziţiei efective a bunului şi a posesiei, ce revenea în cauză pârâtului şi care nu a fost făcută.
Se constată că, prin atare susţineri, recurentul urmăreşte, în realitate, reaprecierea de către această instanţă de recurs a situaţiei de fapt referitoare la achiziţionarea de către pârât a suportului material şi la deţinerea acestuia în calitate de posesor, reţinută de către instanţa de apel prin considerentele a căror înlăturare se preconizează şi pe baza căreia s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtului asupra clişeului fotografic.
Or, chiar dacă este admisibilă calea de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, pe temeiul art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, şi în ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, atare îndreptățire nu echivalează cu o derogare de la dispoziţiile art. 488 alin.1 Cod procedură civilă în privinţa motivelor de casare, fiind necesar ca recursul împotriva considerentelor să conţină doar critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.488 alin. 1 Cod procedură civilă.
Drept urmare, pe acest temei, este inadmisibilă critica de netemeinicie a deciziei prin care se tinde la reaprecierea probelor administrate şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea redată în decizia recurată.
În ceea ce priveşte analogia cu vânzarea bunului altuia, recurentul a criticat modul în care instanţa de apel s-a raportat la art. 1683 Cod civil, susţinând că cesiunea drepturilor patrimoniale de autor din prezenta cauză nu poate fi considerată ca asemănându-se prin efectele sale pur obligaţionale cu o vânzare a lucrului altuia.
În acest sens, recurentul a arătat că obligaţia asumată de pârât era imposibil de executat, bunul ce face obiectul contractului neputând fi procurat şi pus la dispoziţia cumpărătorului, iar cesiunea nici nu poate fi considerată ca fiind încheiată în scop licit, pârâtul urmărind prin încheierea contractului obţinerea frauduloasă de bani.
Înalta Curte constată că, astfel formulată, critica nu poate fi primită.
S-a arătat deja, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, că instanţa de apel a expus considerente referitoare la efectele cesiunii drepturilor patrimoniale de autor încheiate cu un terţ de către pârâtul Muzeul Ţăranului Român, pentru a răspunde susţinerilor părţilor, chiar dacă obiectul cererii de chemare în judecată nu a vizat această cesiune. Rezultă, însă, în mod neechivoc din cuprinsul deciziei că cesionarul nu a dobândit un drept exclusiv asupra operei, opozabil ca atare terţilor, aşadar, nici reclamantului din prezenta cauză.
Prin urmare, considerentele referitoare la efectele inter partes ale cesiunii îi sunt favorabile recurentului – reclamant, chiar prin analogie cu vânzarea bunului altuia, recurentul neavând niciun interes în a supune controlului judiciar ierarhic legalitatea acestora.
Această concluzie este întărită de faptul că analiza motivelor de recurs ar presupune compararea efectelor cesiunii din cauză cu cele ale vânzării bunului altuia şi, deci, chiar interpretarea art. 1683 Cod civil, care reglementează instituţia vânzării bunului altei persoane.
Pe cale de consecinţă, în cazul în care s-ar stabili, astfel cum preconizează recurentul, că obligaţia asumată de cedent, anume transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, nu poate fi executată, s-ar putea ajunge la efectul prevăzut de art. 1683 alin. 4 Cod civil, potrivit căruia, dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune – interese.
Or, este evident că aceste aspecte vizează desocotirea dintre părţile contractante, care nu are legătură cu reclamantul, terţ faţă de contract, din perspectiva acestuia fiind suficient faptul că indiferent de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor născute din contract, efectele se produc inter partes, convenţia neputând fi opusă terţilor.
Drept urmare, Înalta Curte a înlăturat cea din urmă critică formulată ca fiind lipsită de interes şi, faţă de toate considerentele expuse prin prezenta decizie, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă.