Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC P. SA București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională Vamală), Vama Constanța și R. SA Constanța, anularea actelor constatatoare nr. 87 - 115, precum și suspendarea, de urgență, a executării acestora, în temeiul cărora este obligată la plata sumei totale de 57.181.259.708 lei, reprezentând T.V.A. și comision vamal.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1325 din 4 noiembrie 1999, a respins ca neîntemeiată, acțiunea.
În motivarea soluției, instanța a reținut că reclamanta a importat țiței, în regim de importator, pentru procesare în România. Operațiunile temporare trebuiau încheiate în perioada 20 decembrie 1994 - 31 decembrie 1994, când expirau termenele de valabilitate acordate de autoritatea vamală.
A mai reținut că reclamanta avea obligația, înainte de expirarea acestor termene, să încheie operațiunile temporare, prin depunerea unor declarații vamale de export sau import, prin care să justifice că marfa rezultată din procesare, a fost exportată sau importată definitiv, obligație pe care, însă, nu a satisfăcut-o. Ca urmare, la expirarea termenelor acordate, Vama Constanța a încheiat, din oficiu, operațiunile temporare, întocmind actele de constatare, pentru încasarea drepturilor de import.
Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta.
În motivarea recursului a învederat că, în noiembrie 1996, reprezentanți ai Controlului Financiar de Stat Constanța și ai Direcției Regionale Vamale Constanța - Brigada de supraveghere și control vamal Constanța, au procedat la verificarea realității și legalității tuturor actelor de control ce fac obiectul litigiului, întocmind procesul-verbal de control nr. 994 din 15 noiembrie 1994.
Prin actul de control s-a stabilit că reclamanta datora, exclusiv cu titlu de comision vamal, suma totală de 73.881.026 lei, Vămii Constanța, sumă ce a fost achitată integral, la data de 16 decembrie 1996, cu O.P. nr. 793. Totodată, s-a constatat că petrolul importat este exceptat de la plata taxelor vamale, iar pentru T.V.A., proprietarul mărfii, S.N.P. P. SA a beneficiat de amânarea la plată, în baza certificatului eliberat de Ministerul Finanțelor.
Recurenta a susținut că datorează exclusiv comision vamal, care, însă, a fost deja achitat organului vamal, neputând fi obligată să efectueze a doua oară, această plată.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 286 din 28 ianuarie 2003, a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Instanța de recurs a reținut, pe de o parte, că cea mai mare parte a actelor constatatoare a fost anulată și că, procedându-se la efectuarea unor compensări, a rămas în final, la dispoziția reclamantei, o sumă de cca. un miliard și jumătate. De asemenea, nu este contestată plata făcută de reclamantă, cu O.P. nr. 793/1996, aferentă cantității de marfă reținută de aceasta, pentru consumul intern.
Pe de altă parte, intimata Autoritatea Națională a Vămilor a susținut, în întâmpinarea formulată în cauză, că, întrucât nu s-au completat toate rubricile din declarațiile vamale de export, nu poate fi demonstrată legătura dintre exportul efectuat (exportul produselor obținute din rafinarea materiei prime importate) și importul temporar anterior.
A mai reținut că, de altfel, o rezervă asemănătoare se regăsește și în sentința atacată, instanța de fond constatând că „o parte din declarațiile vamale de export sunt anterioare importurilor temporare”, fără, însă, a motiva și exemplifica această susținere, prin vreo probă.
A apreciat că în atare împrejurare, pentru clarificarea pe deplin a situației de fapt, se impune efectuarea unei expertize contabile, în cadrul căreia să se examineze toate aspectele legate de desocotirea dintre părți, elucidându-se și chestiunea controversată privind corespondența dintre importurile ce fac obiectul acestui litigiu și proveniența produselor de rafinare care au fost exportate.
Rejudecând cauza, după casare, după ce în cauză s-a administrat proba cu expertiza contabilă, prin sentința civilă nr. 924 din 3 mai 2004, instanța de trimitere a admis în parte acțiunea, a anulat actele constatatoare nr. 88, nr. 89, nr. 90, nr. 91 din 7 februarie 1995 și nr. 75 din 5 martie 2001 și a exonerat reclamanta, de plata sumei de 244.365.452 lei, datorie vamală.
În motivare, instanța a reținut, în esență, că reclamanta a procedat la închiderea declarațiilor vamale de import, pe baza celor de export, conform reglementărilor guvernamentale date în acest sens, în perioada 1993 - 1995, de care pârâta Autoritatea Națională a Vămilor era obligată să țină seama.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, în nume propriu și în numele Biroului Vamal Constanța.
Criticile formulate de recurenții-pârâți vizează atât încheierea de ședință de la 19 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. 986/2003 al instanței de fond, prin care aceasta a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, cât și decizia prin care s-a soluționat fondul pricinii.
Recurenții-pârâți au susținut nelegalitatea încheierii de la 19 iunie 2003, arătând că cea mai mare parte din datoria vamală, reținută pin actele constatatoare, reprezintă T.V.A., venit care este administrat de Ministerul Finanțelor Publice.
În ce privește fondul cauzei, recurenții au apreciat că actele constatatoare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, având în vedere că reclamanta nu a prezentat declarațiile vamale de import sau export, care să justifice că marfa rezultată după procesarea țițeiului, a fost exportată sau importată definitiv.
Au precizat că declarațiile vamale de export prezentate nu respectau prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 703/1993, cu privire la completarea rubricilor „37” și „40”, astfel încât orice legătură dintre exportul efectuat de reclamantă și importul temporar anterior nu poate fi demonstrată.
În fine, au susținut că instanța și-a întemeiat soluția, numai pe concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, fără să coroboreze expertiza, cu celelalte probe aflate la dosar.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, probele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
În ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, se reține că soluția este corectă, întrucât în cauză nu se solicită anularea unui act administrativ emis de Ministerul Finanțelor Publice și acesta nici nu este creditor al vreunei obligații bugetare pe care reclamanta o contestă în cauză.
În acest sens, este de observat că acțiunea reclamantei vizează exclusiv sume datorate cu titlu de comision vamal, nu și cu titlu de T.V.A., așa cum greșit susțin recurenții-pârâți.
De altfel, din adresa nr. 25617 din 30 mai 2002, rezultă că „T.V.A. a fost amânată la plată, în baza certificatului nr. 68607/1994, depus la dosarul cauzei, acest venit fiind urmărit, în baza actelor constatatoare, de către Administrația financiară în a cărei rază își are sediul, reclamanta.
Totodată, prin decizia de casare s-a reținut că, în cauză, interesează exclusiv situația comisionului vamal.
În plus, prin raportul de expertiză se constată că reclamanta nu are datorii la bugetul de stat, reprezentând T.V.A.
De reținut că, prin nota contabilă nr. 33 din 6 martie 2001, a Biroului Vamal Constanța, s-au înlocuit actele constatatoare sau au fost anulate din oficiu, astfel încât susținerea recurenților-pârâți privind respectarea dispozițiilor legale la încheierea acestora, nu poate fi primită.
Referitor la motivul de casare, ce pune sub semnul întrebării, legătura dintre exportul efectuat de reclamantă și importul temporar anterior, mai precis corespondența dintre importurile ce fac obiectul litigiului de față și proveniența produselor de rafinare exportate, acest aspect a fost lămurit de experți, pe baza documentelor contabile și vamale.
Astfel, așa cum corect a reținut instanța de fond, reclamanta a întocmit, pentru fiecare vamă, bilanțuri cu cantitățile de țiței importat și cu cantitățile de produse rafinate exportate prin aceste vămi, situație ce conduce, în urma comparării cantităților importate, cu acelea exportate, la închiderea declarațiilor vamale de import.
De remarcat, că expertiza efectuată în cauză și-a însușit în totalitate metodologia și concluziile din situațiile financiar-contabile întocmite cu privire la datoria vamală, pe care inspectorii Direcției Financiare de Stat și controlorii vamali au constata-o la importurile din perioada iunie - decembrie 1994, în urma cărora a rezultat că reclamanta datorează un comision vamal pentru Vama Constanța, în sumă totală de 192.869.267 lei, sumă care a fost achitată cu O.P. nr. 793 din 16 decembrie 1996.
La întocmirea raportului de expertiză s-au avut în vedere Precizările nr. 32830 din 29 decembrie 1994, ale Direcției Generale a Vămilor, care impun neîntocmirea unor noi declarații vamale și lichidarea operațiunilor temporare, prin înscrierea valorică pe declarația inițială de import, a procentelor de țiței - produs de rafinare și a corespondențelor valorice rezultate din „situații care vor cuprinde elemente reflectate în minute de punctaj valoric”.
Rezultă că precizările menționate, avute în vedere de experți, stabilesc o procedură specială de închidere a importului, care exclude necesitatea completării unor rubrici, astfel că afirmațiile recurenților-pârâți cu privire la necompletarea rubricilor „37” și „40” din declarațiile vamale de export, nu pot fi reținute.
În ce privește ultimul motiv de casare, se constată că instanța de fond, la pronunțarea soluției, a avut în vedere toate probele administrate în cauză, respectiv atât înscrisurile depuse de părți, cât și concluziile din raportul de expertiză, această din urmă probă fiind administrată ca urmare a îndrumărilor date de instanța de recurs, pentru clarificarea situației de fapt.
În consecință, față de considerentele arătate, se constată că atât încheierea prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât și sentința prin care s-a soluționat fondul cauzei, sunt legale și temeinice, astfel că motivele de casare fiind nefondate, recursul urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, în nume propriu și în numele Biroului Vamal Constanța, împotriva sentinței civile nr. 924 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.