Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Prin încheierea din 25 februarie 2021 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2016 au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
Examinând cererile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că acestea sunt inadmisibile.
Astfel, din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a constatat că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, 187/06.03.2012 şi 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale).
În acest context instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. formulată de recurenţii inculpaţi A. şi B. întruneşte doar trei din cele patru condiţii prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia - respectiv invocarea de către o parte din proces, în faţa unei instanţe de judecată, a neconstituţionalităţii unui text de lege aflat în vigoare, care nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale - nefiind îndeplinită condiţia referitoare la existenţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.
Înalta Curte a constatat că, raportat la cadrul procesual în care a fost invocată excepţia, textul de lege criticat are aplicabilitate în speţă, însă condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză nu este îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Astfel, criticile aduse de recurenţii inculpaţi A. şi B. dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă, nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul lor propriu-zis in abstracto.
Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, nu au fost relevate aspecte concrete de neconstituţionalitate, derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionalitate, solicitându-se, în esenţă, modificarea acestor dispoziţii.
O asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În acest context, s-a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, întrucât acest aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
Înalta Curte a subliniat că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorii excepţiei nu tind la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la modificarea dispoziţiilor criticate.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
II. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători P2-2021, la data de 23 martie 2021, sub nr. x/2021, primind termen de soluţionare la data de 19 aprilie 2021, termen la care recurentul personal a solicitat instanţei să ia act de faptul că îşi retrage recursul declarat.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, având în vedere, pe de o parte cererea recurentului condamnat în sensul retragerii căii de atac formulate, aceasta reprezentând manifestarea sa unilaterală de voinţă, iar pe de altă parte, că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul disponibilităţii, astfel că partea care a exercitat o cale de atac, fie ordinară, fie extraordinară, poate să şi-o retragă până la închiderea dezbaterilor, va lua act de declaraţia de retragere a recursului formulat de condamnatul A. împotriva încheierii din 25 februarie 2021 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de retragerea recursului formulat de condamnatul A. împotriva încheierii din 25 februarie 2021 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2021.
GGC - GV