Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 394 din 13.02.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1172 din 26 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că nu se poate reţine contrarietatea de hotărâri, câtă vreme nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., lipsa identităţii de obiect făcând de prisos analizarea celorlalte condiţii impuse lege; în cauză, nu se identifică ipoteza reglementată de dispoziţiile legale menţionate, ce au drept scop salvgardarea efectului negativ al puterii de lucru judecat, în sensul interzicerii reluării unei judecăţi definitive cu privire la acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi întemeiate pe aceeaşi cauză.
Împotriva deciziei anterior menţionate, a declarat recurs revizuentul, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac formulate hotărârea recurată este criticată doar din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., arătându-se, în esenţă, următoarele:
Există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei recurentului-revizuent, constatată de două instanţe penale prin două hotărâri succesive, statuarea instanţelor penale cu privire la acest aspect impunându-se instanţei civile cu autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte relaţia penal-civil, instanţa de revizuire a interpretat greşit efectele autorităţii de lucru judecat, din perspectiva art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., hotărârea instanţei penale având autoritate de lucru judecat cu privire la faptă şi persoană; în concret, în speţă, există autoritate de lucru judecat cu privire a accident şi persoana care l-a produs
Concluzionează recurentul că instanţa de revizuire a apreciat greşit că nu sunt întrunite condiţiile revizuirii, respectiv identitatea de obiect între cele două hotărâri; chiar dacă cele două proceduri au obiecte şi finalităţi diferite, în realitate ceea ce se critică este doar soluţia asupra vinovăţiei recurentului, aspect faţă de care s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală.
Examinând decizia recurată, în raport cu actele dosarului, cu critica formulată de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor următoare.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.
Ceea ce invocă autorul recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, deoarece răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat chestiuni litigioase dintre părţi.
Contrar susţinerilor recurentului, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. în care instanţa de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 394 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din12 aprilie 2021.