Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtului A. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.
2. Soluţia instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 8P din 14 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A..
3. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei disciplinare
Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Inspecţia Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.
4. Întâmpinarea formulată în cauză şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care, în combaterea criticilor din recurs, a arătat că a acţionat cu respectarea art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, că nu este legal ca un procuror să fie obligat să se abţină de la anchetarea unui dosar penal dacă un inculpat formulează plângere penală ori dacă împotriva sa se desfăşoară o anchetă disciplinară. În acest context, intimatul-pârât susţine că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu sunt previzibile, în sensul că nu rezultă explicit din acest text de lege că un procuror aflat în vreuna din situaţiile expuse anterior ar trebui să se abţină de la anchetarea unui dosar penal.
În acest sens, intimatul-pârât solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deoarece exprimarea vagă a legiuitorului permite practic încadrarea oricărei conduite a unui magistrat în acest text de lege.
II. Hotărârea pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale
Prin încheierea din 1 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de intimatul A. în dosarul nr. x/2020 privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
S-a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la legătura dispoziţiilor contestate cu soluţionarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât, în speţă, nu se ridică problema legalităţii ori temeiniciei soluţiei de admitere a cererii de recuzare, prin Încheierea judecătorului de cameră preliminară din 30 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Braşov, prin care s-a constatat în privinţa pârâtului procuror A. incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
Nici chiar eventuala constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate nu este de natură să modifice situaţia de fapt din prezenta cauză disciplinară, întrucât nu produce efecte asupra legalităţii ori temeiniciei încheierii prin care a fost admisă cererea de recuzare a pârâtului procuror în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Braşov.
De asemenea, s-a constatat că nu este îndeplinită nici cerinţa motivării excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, iar autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu indică nici măcar dispoziţiile constituţionale care ar fi încălcate de prevederile criticate.
În concluzie, s-a reţinut că prin cererea de sesizare se tinde să se obţină o explicitare exhaustivă a situaţiilor în care se aplică dispoziţiile textului criticat, ipoteză incompatibilă cu raţiunea instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională analizează conformitatea dispoziţiilor criticate cu normele constituţionale, iar nu aplicarea dispoziţiilor respective.
III. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
A susţinut că nu este incident niciunul dintre motivele de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deoarece excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti, priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare şi are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece i s-a reţinut în sarcină săvârşirea unei abateri disciplinare constând în nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, îndatorire identificată de Inspecţia Judiciară ca fiind prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. De asemenea, această prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată de intimata Inspecţia Judiciară, urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, s-a reţinut că recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este un remediu judiciar, cu o fizionomie juridică proprie, care nu preia niciunul din elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., obiectul acestuia fiind verificarea legalităţii respingerii cererii de sesizare, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
În aplicarea acestei decizii, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că analiza pe care o va face în cauza de faţă nu poate privi încadrarea criticilor promovate de recurent în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci legalitatea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 47/1992.
Analizând recursul promovat de intimatul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Aşa cum s-a reţinut prin încheierea recurată, cerinţele pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale au fost îndeplinite doar în parte, excepţia fiind invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, obiectul acesteia l-au constituit dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., aflate în vigoare, excepţia a fost ridicată de una dintre părţile cauzei, adică de intimatul-pârât din dosarul nr. x/2020, iar dispoziţiile criticate nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
În mod corect prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia legăturii dispoziţiilor legale vizate de excepţia de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei.
Astfel, prin întâmpinarea formulată, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., susţinând că exprimarea vagă a normei legale permite încadrarea oricărei conduite a unui magistrat în acest text de lege.
Recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 8P din 14 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a vizat greşita respingere a acţiunii disciplinare faţă de pârâtul A. care, în opinia Inspecţiei Judiciare, a săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004, care priveşte "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa".
Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., pretins neconstituţionale, prevăd că:
"(1) Judecătorul este incompatibil dacă: (...) f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată".
Or, în condiţiile art. 68 alin. (7) din C. proc. pen., potrivit cărora "Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac", nu mai poate fi pusă în discuţie, în vreun fel, legalitatea soluţiei de admitere a cererii de recuzare prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din 30 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Braşov, ceea ce face indiferentă chiar şi o eventuală decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.
Aşa fiind, între soluţia pronunţată de instanţa de recurs şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu poate fi stabilită legătura pe care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 o prevede.
Totodată, prin încheierea atacată s-a reţinut că, în cauză, nu este îndeplinită nici cerinţa motivării excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi" (în acest sens, Deciziile nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008; nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6- ianuarie 2012 etc.).
Aşadar, simpla susţinere a lipsei de previzibilitate a textului de lege, ca urmare a exprimării vagi, în absenţa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de dispoziţiile constituţionale, nu constituie motivare în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, prima instanţă a reţinut, în mod corect, că autorul excepţiei urmăreşte, în fapt, stabilirea modalităţii de aplicare a dispoziţiilor criticate la diverse situaţii de fapt, ceea ce reprezintă un demers de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.
Astfel cum a reţinut constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 62 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 10 iunie 2020, paragraful 38, interpretarea şi aplicarea legii în concret la o cauză anume ţin de instituţiile îndrituite cu ducerea la îndeplinire a prevederilor legale, precum şi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. Curtea Constituţională s-a pronunţat, în repetate rânduri, cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii. Astfel, prin Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14, Curtea a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
Pentru toate aceste considerente,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul A. împotriva încheierii din 1 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2021.