Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.5. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, formulată de inculpatul A..
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin cererea formulată la data de 21.02.2020, în temeiul art. 92 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, inculpatul A., prin apărători aleşi, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi (7) C. proc. pen. şi ale art. 232 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, care nu prevăd posibilitatea avocatului părţilor şi subiecţilor procesuali principali de a asista la efectuarea procedeului probatoriu al comisiei rogatorii în cursul urmăririi penale, motiv pentru care dispoziţiile legale enunţate se află în coliziune cu garanţiile aferente dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituţia României, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), acestea fiind vătămătoare pentru dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului (art. 24 din Constituţia României şi art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), creând neconcordanţe între legea internă şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 20 din Constituţia României), totodată prin conţinutul lor aceste norme prezentându-se drept neclare, impredictibile şi incerte (art. 1 alin. (5) din Constituţia României).
S-a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată în cadrul dosarului nr. x/2019 având ca obiect verificarea legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, după trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului A. prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 13.11.2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.
Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3)Î din lege, care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea normei legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care este inserată se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea dispoziţiei legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă;
- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, dacă evaluarea primelor trei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, ultima cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
În continuare, s-a arătat că o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale), fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziţii de lege (mutatis mutandis deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curţii Constituţionale).
Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii. Astfel, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, judecătorul de cameră preliminară a constatat că excepţia a fost ridicată de către una dintre părţile din proces, autorul excepţiei având calitatea de inculpat în cauză, aceasta vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv art. 200 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţii care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Ca atare, s-a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior aceste texte de lege.
Însă, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Examinând excepţia invocată de inculpatul A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită.
În acest context a arătat că, în doctrină, s-a reţinut că "această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi respectiv remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate."
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituţional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiţia prealabilă a interesului născut şi actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.
În contextul celor arătate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. pen. şi ale art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu poate avea niciun fel de înrâurire în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză, aflată în procedura camerei preliminare.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul A., în cadrul cererilor şi excepţiilor formulate în camera preliminară, a invocat, printre altele, excepţia nelegalităţii unor comisii rogatorii dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, respectiv cele care au format obiectul ordonanţelor din data de 19.04.2018 şi din data de 15.06.2018, aceasta din urmă aflată în sinergie cu cea dispusă prin ordonanţa din data de 24.10.2017, în privinţa cărora a apreciat că nu au fost respectate prevederile art. 200 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. pen. şi ale art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 92 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.. În esenţă, s-a susţinut că în cazul niciuneia dintre aceste comisii rogatorii nu au fost încunoştiinţaţi inculpaţii sau apărătorii acestora, în condiţiile în care apărătorul inculpatului A. a solicitat să fie încunoştiinţat cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, inculpatul fiind privat de dreptul de a asista prin intermediul apărătorilor aleşi la audierile din 11 iulie 2018 (SUA), respectiv din 15 iunie, 19 iunie, 5 iulie, 9 august şi 20 august 2018 (Austria). Prin urmare a solicitat să se constate nulitatea relativă a ordonanţelor procurorului din 19.04.2018 şi 15.06.2018, procedând la excluderea probelor obţinute în mod nelegal în baza acestora, respectiv a declaraţiilor martorilor B. din 15.06.2018, C. din 19.06.2018, D. din 5.07.2018, Werner Zitz din 9.08.2018, E. din 20.08.2018 şi F. din 11.07.2018.
Analizând solicitarea inculpatului A., judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea nr. 232 din 15 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 282 C. proc. pen. privind constatarea nulităţii relative.
Astfel, s-a reţinut că din analiza documentelor ataşate de autorităţile austriece (aflate în vol. 154 dup) rezultă că persoanele, a căror audiere s-a solicitat prin comisie rogatorie, nu au dorit să dea declaraţii: B., C., D., Werner Zitz şi E. .
Prin urmare, în condiţiile în care martorii menţionaţi au refuzat să dea declaraţii, nu rezultă în ce măsură inculpatul A. a fost vătămat.
Deopotrivă, s-a apreciat că inculpatul A. nu a făcut dovada producerii unei vătămări procesuale nici în cazul audierii martorului F., prin comisie rogatorie, iar simpla invocare a nulităţii relative fără a dovedi vătămarea adusă este insuficientă pentru excluderea probei testimoniale.
În acest sens, s-a arătat că ulterior dispunerii, prin ordonanţa din data de 19.04.2018, a audierii martorului F., prin comisie rogatorie, la data de 23 mai 2018, organele de urmărire penală, constatând că apărătorii inculpaţilor nu au avut posibilitatea să participe în condiţii de contradictorialitate, cu posibilitatea de a adresa întrebări, la audierea martorului F. efectuată în 18 martie 2016, au procedat la audierea acestuia, prin mijloace de comunicare la distanţă (dată fiind starea de sănătate a martorului care nu-i permitea să se deplaseze la sediul organului judiciar), în prezenţa apărătorilor inculpaţilor. Astfel, inculpatul, prin intermediul apărătorului ales, a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorului, şi a uzat de acest drept, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu ocazia audierii martorului F. .
S-a mai reţinut că, în jurisprudenţa CEDO, s-a statuat că drepturile apărării au fost încălcate într-un mod incompatibil cu garanţiile cuprinse în art. 6 din Convenţie atunci când acuzatul nu a avut posibilitatea examinării martorilor în niciun stadiu al procedurii, situaţie care nu este incidentă în cauză.
S-a subliniat că inculpatul a avut posibilitatea, de care a şi uzat, de a adresa întrebări martorului cu ocazia audierii acestuia din data de 23 mai 2018. Faptul că ulterior, martorul a mai fost audiat prin comisie rogatorie, fără ca apărătorul inculpatului să fie prezent nu atrage, în mod automat, sancţiunea procesuală a nulităţii relative, în condiţiile în care vătămarea produsă trebuie să fie precizată în mod concret de inculpat şi nu prin invocarea cu caracter general a nerespectării dreptului la apărare al inculpatului.
S-a reliefat că, în esenţă, apărarea nu a indicat, în concret, existenţa vreunei vătămări a drepturilor procesuale ale inculpatului.
În fine, verificând proba contestată, la nivelul formal permis de art. 342 C. proc. pen., s-a constatat că, raportat la particularităţile acuzaţiilor aduse inculpatului, conţinutul declaraţiei martorului F. din 11 iulie 2018 nu pare a fi furnizat organelor de anchetă elemente determinante pentru formularea acuzaţiilor, martorul referindu-se la inculpatul A. într-un singur paragraf al declaraţiei şi acesta fără legătură cu faptele reţinute prin rechizitoriu. De altfel, situaţia de fapt expusă în rechizitoriu a fost stabilită pe baza mijloacelor de probă expuse în Capitolul V, în enumerarea acestora neregăsindu-se declaraţia martorului mai sus menţionată, ci declaraţia din data de 18.03.2016 .
Prin urmare, nu s-a identificat o vătămare efectivă a drepturilor inculpatului, de o amploare care să reclame cu necesitate desfiinţarea actului procedural al ascultării şi excluderea probei astfel obţinute.
În raport de considerentele expuse în încheierea de cameră preliminară prin care s-au soluţionat cererile şi excepţiile inculpatului, contrar susţinerilor apărării din prezenta cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional vizând "existenţa unei legături cu soluţionarea cauzei", cerută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului A. nu s-a bazat pe mijloacele de probă obţinute pe calea comisiilor rogatorii constând în declaraţiile martorilor F. din 11.07.2018, B. din 15.06.2018, C. din 19.06.2018, D. din 5.07.2018, Werner Zitz din 9.08.2018 şi E. din 20.08.2018, declaraţii care nici nu sunt enumerate în cadrul mijloacelor de probă expuse în Capitolul V al rechizitoriului.
De asemenea, excepţia invocată de inculpat a fost analizată, pe fondul acesteia, respectiv prin cenzurarea solicitărilor apărării prin prisma condiţiilor de existenţă a nulităţii relative şi nu din perspectiva omisiunii reglementării posibilităţii avocatului părţilor de a asista la efectuarea procedeului probatoriu al comisiei rogatorii în cursul urmăririi penale, chestiune ce face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Aşadar, judecătorul de cameră preliminară nu poate primi susţinerea inculpatului în sensul că neconstituţionalitatea prevederilor legale menţionate de acesta influenţează de o manieră determinantă soluţia care va fi dată în procedura camerei preliminare.
Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi alin. (7) din C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.5., în termen procedural, a formulat recurs inculpatul A..
Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 23 iulie 2020, sub nr. x/2020, fiind stabilit termen la data de 19 octombrie 2020, termen la care instanţa a acordat cuvântul asupra recursului, concluziile apărătorului ales a recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul formulat în raport de dispoziţiile legale incidente şi de motivele invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
Verificand din această perspectivă solicitarea formulată de inculpatul A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constatată, în acord cu instanţa de fond, că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepţia a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi (7) C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, fără ca textul criticat să fie declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, indiferent dacă este vorba de o procedură de filtru, sau de soluţionarea fondului cauzei.
Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabileşte doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu soluţia instanţei supreme, analizând îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în speţa dedusă judecăţii, constatată că în mod judicios a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, din perspectiva cerinţelor ca excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, se realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, aşa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei, respectiv a dispoziţiei legale şi a textului constituţional.
Instanţa supremă mai reţine că, în speţă, se tinde însă la completarea textului de lege criticat, [art. 200 alin. (6) şi (7) C. proc. pen. - care conţine reguli vizând efectuarea audierii martorului prin intermediul comisiei rogatorii, respectiv a dispoziţiilor art. 232 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 - care reglementează data şi locul comisiei rogatorii], în sensul de a se reglementa, expres posibilitatea ca părţile ori subiecţii procesuali principali să participe la acest procedeu probatoriu.
Or, instanţa de contencios constituţional nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Constituţia României şi raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Aşadar, faţă de aceste considerente, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme, constată că în mod judicios a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind dispoziţiile art. 200 alin. (6) şi (7) C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.5.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (6) şi alin. (7) din C. proc. pen. şi art. 232 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.5.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2020.