I. Prin încheierea din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. prin procurator B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că aspectele invocate de petent vizează imposibilitatea formulării unei căi de atac împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care a fost respinsă plângerea împotriva soluţiei de clasare.
În raport de aspectele invocate, Înalta Curte a constatat că, în realitate, prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate nu se urmăreşte, de către petent, armonizarea normelor de drept substanţial penal cu Constituţia, ci completarea acestora cu prevederi noi, ceea ce ar echivala cu o încălcare a separaţiei puterilor în stat, întrucât instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Constituţie şi de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.
În acest context, instanţa a subliniat că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reconfigurării competenţei judecătorului de cameră preliminară şi a procedurii reglementate de art. 341 din C. proc. pen., aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Pe de altă parte, s-a constatat şi că dispoziţia legală considerată neconstituţională a mai fost supusă controlului de constituţionalitate în faţa instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, precum şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind tranşată prin decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014 şi decizii ulterioare, care au preluat considerentele deciziei antemenţionate.
În continuare, instanţa supremă a reţinut că instanţa de contencios constituţional, prin decizia antemenţionată, a mai statuat că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
De asemenea că, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 din C. proc. pen., cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile.
II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, în termen procedural a formulat recurs petentul B., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 24 iulie 2020 sub nr. x/2020, fiind stabilit termen de judecată la data de 19 octombrie 2020.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public formulate la termenul din data de 19 octombrie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat în cauză de recurentul B., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd următoarele:
"Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă este cea reglementată de art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. care prevede că "Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă."
Similar primei instanţe, în raport de aceste dispoziţii legale, se constată că este incontestabil că, în speţă, excepţia a fost invocată de către una dintre părţi, petentul B., în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare.
Totodată, instanţa supremă constată că în mod judicios secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză de către petent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, apreciind că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia ridicată, în cauză acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi are în vedere că admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes.
Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
În acest sens, se constată că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., criticate pentru neconstituţionalitate, sunt cele ce atrag inadmisibilatea căii de atac formulate de B., ce are ca obiect contestaţia formulată de acesta împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea petentului împotriva soluţiei de clasare a procurorului.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine şi că, pe calea excepţiei în discuţie, criticile invocate de recurent vizează imposibilitatea formulării unei căi de atac împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare
Se constată că, în speţă, fiind învestit în procedura de cameră preliminară cu soluţionarea plângerii formulate de petentul B. împotriva ordonanţei de clasare din data de 04 aprilie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, emisă în dosarul nr. x/2017, menţinută prin ordonanţa nr. 35/II/2/2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată.
Cu ocazia contestaţiei formulate împotriva acestei încheieri, petentul a invocat, printre altele, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., prin încheierea ce face obiectul prezentei căi de atac, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi, respingând cererea petentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu această excepţie, motivat de faptul că excepţia nu are legătură cu cauza.
Completul de 5 Judecători din cadrul instanţei supreme aminteşte că instanţelor de judecată le revine, în faza analizării condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, şi competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.
Aşa cum s-a arătat, legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.
Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.
Însă, având în vedere cuprinsul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport de cadrul procesual şi stadiul concret al cauzei în cadrul căreia s-a invocat excepţia, se constată, în acord cu instanţa de fond, că prin excepţia de neconstituţionalitate ridicată petentul nu urmăreşte armonizarea normelor de drept cu Constituţia, ci completarea acestora cu prevederi noi.
În esenţă, petentul solicită reformarea sistemului căilor de atac prin "adăugarea" ori reglementarea uneia neexistente în legea actuală, în considerarea dreptului la un proces echitabil.
De altfel, dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate numeroase decizii în acest sens.
Cu titlu de exemplu, instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 599 din 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat, în paragraful 25 că "Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză"
În acest sens sunt şi Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iulie 2016, Decizia nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2016, Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, şi Decizia nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 21 februarie 2017, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Concluzionând, instanţa de control judiciar constată că în mod judicios instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. invocată de petent nu are legătură cu obiectul cauzei pendinte, deoarece remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de petent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge ca nefondat, recursul formulat de petentul B. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul B. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2020.