Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, formulată de apărătorul ales al contestatorului A..
A fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, formulată de apărătorul ales al contestatorului A..
Totodată, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulată de apărătorul ales al contestatorului A. şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, formulată de apărătorul ales al contestatorului.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 11 octombrie 2020, apărătorul ales al contestatorului condamnat A. a depus în cadrul dosarului nr. x/2020, având ca obiect contestaţia în anulare declarată împotriva Deciziei nr. 239/A din data de 11 iulie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, o cerere prin care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată; ale dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată; ale dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; ale dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
În acest sens, a arătat că sunt încălcate prevederile art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) din Constituţia României, republicată şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate în cauza ce a avut ca obiect contestaţia în anulare declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei nr. 239/A din data de 11 iulie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, contestaţie întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., argumentând faptul că a fost judecat în apel de un complet de judecată care nu a fost compus potrivit legii, respectiv a fost constituit în temeiul juridic al Hotărârii nr. 24 din 9 decembrie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte a constatat că art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În continuare, s-a reţinut că, în aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care, excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, deoarece instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, s-a apreciat că aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că excepţiile de neconstituţionalitate invocate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiilor invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă, respectiv asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare.
II. Împotriva încheierii din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 a formulat, în termen procedural, recurs A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, la data de 3 noiembrie 2020 sub nr. x/2020, în cauză fiind stabilit prim termen la data de 14 decembrie 2020.
La termenul din data de 14 decembrie 2020, faţă de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a apărătorului ales al recurentului, cauza fiind amânată pentru termenul din data de 25 ianuarie 2021, când, instanţa a acordat cuvântul în dezbateri. Concluziile apărătorului ales al recurentului şi cele ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentului A. al au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (modificată şi republicată), Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia;
- să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei întrucât criticile aduse privesc modul de interpretare a dispoziţiilor legale a căror constituţionalitate a fost criticată, fapt ce revine prin excelenţă instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
În faţa Înaltei Curţi petentul A. a invocat, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 31 alin. (1) lit. c), art. 52 alin. (1) şi art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.
Art. 29 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
(1) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:
a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează:
c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători.
Art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
În concret, autorul excepţiei susţine că modul de constituire a completurilor de 3 judecători care au soluţionat calea de atac a apelului promovată, dar şi cel care avea de soluţionat, în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate de petent, cauză în care a fost formulată şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate antemenţionate, este nelegal.
Deşi, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se constată că sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, respectiv aceasta a fost ridicată de contestatorul A. în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de acesta şi priveşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o lege în vigoare care nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că nu este îndeplinită cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, trebuie făcută în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes procesual actual de către autorul cererii, iar stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit.
În acord cu instanţa de fond, Completul de 5 judecători din cadrul instanţei supreme constată că, raportat la etapa procesuală în care au fost invocate (etapa analizării întrunirii condiţiilor de exercitare a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare), o posibilă soluţie a instanţei de contencios constituţional cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor invocate nu poate avea vreo înrâurire efectivă asupra soluţiei ce s-ar putea pronunţa în calea de atac exercitată de petent.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, în speţa de faţă, nu este îndeplinită cerinţa potrivit cu care dispoziţiile legale a căror constituţionalitate se contestă să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, motiv pentru care se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 15 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2021.
GGC - GV