Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 9 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea persoană solicitată A..
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, contestatoarea persoană solicitată a susţinut că dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) şi (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată, vizând măsura arestării dispusă de instanţele române în procedura de executare a mandatului european de arestare contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20 şi art. 53 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, autoarea excepţiei a arătat că dispoziţiile legale menţionate sunt lipsite de claritate, previzibilitate şi predictibilitate, apreciind, în esenţă, că noţiunea de arestare din cuprinsul legii speciale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este neclară, deoarece nu face diferenţa între arestarea preventivă şi arestul la domiciliu. Astfel, instanţele de judecată ar fi obligate să ia măsura arestării, fără a avea posibilitatea de a dispune o altă măsură, spre exemplu cea prevăzută de art. 202 pct. 4 lit. d) din C. proc. pen. (arestul la domiciliu). A apreciat că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "arest" contravine principiului legalităţii incriminării prevăzute de art. 1 C. pen., art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.
În continuare, s-a reţinut că pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Analizând condiţiile enumerate anterior, Înalta Curte a constatat că excepţia este invocată de contestatoarea persoană solicitată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, referitoare la măsura arestării ce se poate dispune în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (5) lit. a) şi 104 alin. (8), (9), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, fără ca textele criticate să fie declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia legăturii dintre excepţia invocată cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a constatat că aceasta nu este îndeplinită în speţă.
În acest context, s-a arătat că dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 (a căror neconstituţionalitate a fost invocată) prevăd că, după prinderea persoanei solicitate şi sesizarea de către parchet, judecătorul sesizat apreciază propunerea procurorului şi, prin încheiere motivată, poate dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile.
Însă, în această cauză a fost depăşit momentul procesual la care se referă prevederile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004, fiind pronunţată deja sentinţa definitivă prevăzută de art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, prin care s-a dispus executarea mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate în condiţiile art. 113 alin. (1) din aceeaşi lege.
De asemenea, s-a apreciat că nu au legătură cu soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 104 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 care vizează tot un moment procesual dinaintea pronunţării sentinţei definitive de predare a persoanei solicitate, respectiv un moment anterior în care judecătorul poate aprecia necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, până la care poate dispune prin încheiere motivată arestarea persoanei solicitate.
În ceea ce priveşte prevederile art. 104 alin. (9), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, instanţa a considerat că se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci contestatoarea tinde la completarea şi modificarea dispoziţiilor menţionate din legea specială.
Aşadar, excepţia invocată tinde la modificarea sau completarea normei legale, atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Împotriva încheierii din data de 09 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, în termen procedural a formulat recurs persoana solicitată A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, la data de 30 septembrie 2020, în cauză fiind stabilit prim termen la data de 14 decembrie 2020.
La termenul din data de 14 decembrie 2020, constatând că procedura de citare cu recurenta persoană solicitată A. nu este legal îndeplinită, instanţa supremă a acordat termen la data de 25 ianuarie.
La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2021 au avut loc dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale apărătorului desemnat din oficiu al recurentei fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând încheierea atacată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată următoarele:
Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe stipulate expres de textul de lege menţionat:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
În dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a fost reglementată o condiţie a relevanţei şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, implicând constatarea dacă aceasta are sau nu legătură cu soluţionarea cauzei.
Analiza pertinenţei excepţiei nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, deci să justifice un interes.
În acelaşi sens, condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată în abstract şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci impune o analiză riguroasă. Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte influenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, întrucât textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea dosarului aflat pe rolul instanţei de judecată.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, prin raportare la speţa dedusă controlului, se constată că excepţia a fost invocată de persoana solicitată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, respectiv dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) şi (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată vizând măsura arestării dispusă de instanţele române în procedura de executare a mandatului european de arestare.
În speţă, persoana solicitată a arătat că dispoziţiile legale menţionate sunt lipsite de claritate, previzibilitate şi predictibilitate, apreciind, în esenţă, că noţiunea de arestare din cuprinsul legii speciale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este neclară, deoarece nu face diferenţa între arestarea preventivă şi arestul la domiciliu.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu privire la solicitarea de a fi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale antemenţionate constată că instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat în mod corect atunci când, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, printr-o încheiere motivată, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că nu au fost îndeplinite cumulativ cerinţele alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi text de lege.
Raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate ţine de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele situaţii ce exced chiar competenţei de a se pronunţa, inclusiv pentru Curtea Constituţională.
Sub aceste aspecte, se constată că deşi prezenta excepţie, a fost invocată de către persoana solicitată, în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin raportare la o serie de texte constituţionale, iar textul criticat este în vigoare şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, faţă de soluţia adoptată cu privire la admisibilitatea apelurilor formulate, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în mod justificat, a fost respinsă ca inadmisibilă.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că secţia penală a instanţei supreme, în mod justificat, a reţinut că dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 prevăd că, după prinderea persoanei solicitate şi sesizarea de către parchet, judecătorul sesizat apreciază propunerea procurorului şi, prin încheiere motivată, poate dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, însă această etapă a fost depăşită în cauza în care a fost invocată excepţia, fiind pronunţată deja sentinţa definitivă prevăzută de art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, prin care s-a dispus executarea mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate în condiţiile art. 113 alin. (1) din aceeaşi lege.
De asemenea, în mod judicios instanţa de fond a apreciat că nu au legătură cu soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 104 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, iar în ceea ce priveşte prevederile art. 104 alin. (9), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 302/2004, că se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci contestatoarea tinde la completarea şi modificarea dispoziţiilor menţionate din legea specială.
Instanţa de control judiciar, în contextul cauzei, constată că prin excepţia invocată se tinde, practic, la modificarea sau completarea normei legale. Or, această situaţie, în mod evident, nu are legătură cu soluţionarea acestei speţe, ci implică un proces de legiferare, ce excede competenţelor Curţii Constituţionale.
Totodată, se constată că prin modul în care excepţia a fost formulată, persoana solicitată A. tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca fiind neconstituţionale, ceea ce este inadmisibil şi ar conduce la transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv.
Totodată, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa procedurile supuse controlului.
Prin urmare, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă doar în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspecte care sunt de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
Aşadar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) şi (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A. împotriva încheierii din data de 9 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta persoană solicitată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană solicitată A., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A. împotriva încheierii din data de 9 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană solicitată A., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2021.
GGC - GV