Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 2P din 28 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, secţia pentru procurori în materie disciplinară a admis acţiunea exercitată de Inspecţia Judiciară şi a hotărât sancţionarea pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de 6 luni.
Pentru a pronunţa această hotărâre, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut ca fiind dovedite cele prezentate în rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare iar probele administrate au relevat faptul că pârâta A. a săvârşit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 303/2004, cu intenţie directă, iar acţiunile reţinute în sarcina acesteia au avut un caracter repetitiv de nerespectare a dispoziţiilor legale, pe o perioadă lungă de timp, cu consecinţe negative atât asupra mai multor procurori şi grefieri, cât şi a climatului socio-profesional din cadrul unităţii de parchet.
II. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii menţionate la pct. I, a declarat recurs pârâta A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, se susţine prin cererea de recurs că instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea, în mod nelegal, şi pe declaraţii luate în cursul cercetării disciplinare unor persoane care nu au avut - şi nu puteau să aibă în mod legal - calitatea de martor. Chiar dacă această calitate a fost menţionată de inspectorii judiciari în unele procese-verbale de ascultare întocmite în cursul cercetării disciplinare, ea nu este prevăzută nici de legea nr. 317/2004, nici de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare care se referă explicit la "persoane ascultate". Subliniază că prevederile C. proc. civ. se aplică doar procedurii în faţa instanţei disciplinare şi că declaraţiile unor persoane pot constitui probe doar dacă sunt părţi ori martori. Din acest punct de vedere, face referire la declaraţiile persoanelor audiate de secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii şi concluzionează că nu s-au confirmat "acuzele" ce i-au fost aduse cu privire la pretinsul comportament care ar constitui manifestare sancţionabilă disciplinar în temeiul art. 99 lit. a) sau în temeiul art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004. Apreciază, astfel că, nu există niciun argument care să conducă la ideea că standardul de probe pentru admiterea unei acţiuni disciplinare trebuie să fie mai redus decât cel pentru o sancţiune penală sau chiar contravenţională.
Recurenta arată că instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea pe o aplicare greşită a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 atunci când a stabilit semnificaţia mesajelor postarea pe contul personal de B. deoarece contul de pe reţeaua de socializare a fost accesibil doar cercului său de prieteni şi unor colegi, pe care nu i-a autorizat să facă publice mesajele sau să le comunice altor persoane, deci mesajele respective nu erau destinate publicului larg. Afirmă că, cei care aveau acces la contul său de B. îi cunoşteau calităţile şi defectele sale. Deci, nu se putea reţine intenţia (cu atât mai mult intenţia directă) de a aduce atingere onoarei sale, prestigiului profesiei de magistrat, prestigiului justiţiei în ansamblu. Iar cum abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu are ca latură subiectivă decât intenţia, pentru postările în contul său de B. a fost sancţionată nelegal.
Instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea pe înscrisuri care conţin date şi informaţii primite de la persoane care nu îşi asumă, pentru furnizarea acestora, nici o responsabilitate legală (fals în declaraţii, mărturie mincinoasă, inducere în eroare a organelor judiciare). Pentru ca datele şi informaţiile din aceste înscrisuri să constituie probe era şi este necesar să fie prezentate prin mijloace de probă legale, în speţă prin declaraţii de martor date în faţa secţiei pentru procurori.
De asemenea, instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat. Pentru a reţine săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din legea nr. 303/2004, secţia pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a menţionat că a fi încălcat inclusiv textul alineatului al doilea din art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, text citat ca fraza a doua din acel articol şi având următorul conţinut:
"Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor." De aceea, arată că prin Hotărârea nr. 328 din 24.08.2005 Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Conţinutul art. 18 din acest Cod a fost acela citat în ultimul alineat al hotărârii criticate. Numai că, ulterior, prin Decizia nr. 2215/2019 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal (publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 25.02.2020 - adică anterior exercitării acţiunii disciplinare), a fost anulat alineatul al doilea al articolului 18 din Codul deontologic.
Apreciază că, sancţiunea aplicată este disproporţionată în raport cu conduita sa generală, cu circumstanţele faptelor şi cu rezultatele profesionale.
Precizează că, faptele ce i s-au imputat au fost săvârşite pe fondul unei stări psihice mai labile generate de moartea tatălui, de reducerea sensibilă a volumului efectiv de activitate prin încheierea mandatului în funcţia de procuror şef adjunct şi de răcirea relaţiilor de prietenie cu cele două martore, procuror C. şi D., astfel cum a rezultat din declaraţiile martorilor procuror C. şi D., precum şi din afirmaţiile mele necontestate de Inspecţia Judiciară
În final, arată că, din punct de vedere profesional, activitatea sa a fost foarte bună, a fost apreciată corespunzător, nu au existat greşeli. Pentru că este la prima abatere disciplinară, în baza principiului aplicării graduale a sancţiunilor - principiu respectat constant de instanţa disciplinară - se impunea aplicarea unei sancţiuni mult mai uşoare.
III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară
Prin întâmpinare, Inspecţia Judiciară afirmă că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
Se arată că susţinerile formulate cu privire la faptul că instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea, în mod nelegal, şi pe declaraţii luate în cursul cercetării disciplinare unor persoane care nu au avut şi nu puteau să aibă calitatea de martor, întrucât această calitate nu este prevăzută de Legea nr. 317/2004 şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, care se referă la "persoane ascultate", iar C. proc. civ. se aplică doar procedurii în faţa instanţei disciplinare, sunt neîntemeiate.
Arată că, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanţa disciplinară a analizat toate probele administrate în cursul cercetării disciplinare şi al judecăţii, reţinând că acestea conduc la concluzia săvârşirii de către procurorul cercetat a abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe.
În ceea ce priveşte postările de pe reţeaua de socializare, recurenta a adoptat o altă poziţie în cadrul procedurii disciplinare, arătând că acestea au caracter general, reprezintă puncte de vedere, cu ghilimele, la anumite probleme controversate dezbătute cu colegii de liceu, unele fiind preluate de pe alte pagini, altele prezentate ca pamflete.
Mai precizează intimata că, înscrisurile la care se face referire recurenta sunt procese-verbale de ascultare a unor persoane care au calitatea de magistraţi, inclusiv a unora care deţin şi funcţii de conducere, întocmite de inspectorii care au consemnat declaraţiile persoanelor respective, semnate atât de inspectori, cât şi de cei ascultaţi, respectiv puncte de vedere exprimate de magistraţi cu funcţii de conducere, semnate de către aceştia şi procese-verbale ale Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, semnate de procurorii care au calitatea de membrii ai acestui Colegiu. Potrivit art. 273 din C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.
În cursul cercetării disciplinare şi al judecăţii în faţa secţiei pentru procurori în materie disciplinară, recurenta nu a contestat înscrisurile respective, iar instanţa, reţinând vinovăţia acesteia sub aspectul celor două abateri disciplinare, a avut în vedere întregul probatoriu, compus din înscrisuri şi declaraţii de martori.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat, respectiv art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor ("judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor"), anulat prin Decizia nr. 2215/2019 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 25.02.2020) arată că, la data săvârşirii faptelor reţinute de instanţa disciplinară ca realizând elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, textul art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor era în vigoare, iar secţia pentru procurori în materie disciplinară, analizând această abatere disciplinară, a avut în vedere nu doar încălcarea standardelor de conduită reglementate de art. 18 alin. (2) din Codul deontologic, ci şi încălcarea dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 303/2004, respectiv ale art. 17 şi 18 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Referitor la sancţiunea aplicată, arată că aceasta nu este disproporţionată în raport de conduita recurentei şi cu circumstanţele faptelor. Mai susţine intimata, prin întâmpinare, că, instanţa disciplinară a aplicat o sancţiune proporţională cu gravitatea abaterilor ţinând cont de împrejurările reliefate de probele administrate.
Prin urmare, apreciază că motivele de recurs sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
IV. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A.
Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care se reiterează susţinerile din cererea de recurs.
V. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând hotărâre atacată, prin prisma criticilor din recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel, relativ la existenţa faptelor reţinute în sarcina recurentei, se reţine că instanţa de disciplină a făcut o apreciere corectă şi completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca şi a celui rezultat în faza cercetării prealabile.
Înalta Curte constată că instanţa de disciplină a reţinut în mod corect că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În privinţa criticilor din recurs referitoare la faptul că declaraţiile date în cursul cercetării disciplinare nu pot constitui probe, întrucât persoanele audiate nu au depus jurământul prevăzut de art. 85 şi art. 319 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.
Sub acest aspect, se reţine că dispoziţiile art. 319 din C. proc. civ. referitoare la depunerea jurământului nu sunt aplicabile în faza administrativă a verificărilor prealabile şi cercetării disciplinare desfăşurate în faţa Inspecţiei Judiciare. Totodată, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la incidenţa normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în faza verificărilor prealabile şi cercetării disciplinare, întrucât dispoziţiile respective sunt referitoare la procedura administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum se prevede expres în cuprinsul alin. (1) al aceluiaşi articol.
În acelaşi context, instanţa de recurs constată că sunt pertinente apărărilor formulate prin întâmpinare de intimata Inspecţia Judiciară, rezultând, din cuprinsul dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1027/2012, că în cazul ascultării altor persoane, inspectorul judiciar sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari procedează la consemnarea declaraţiei într-un proces-verbal care se semnează, pe fiecare pagină, de persoana ascultată şi de inspectorul judiciar care a consemnat declaraţia.
Prin urmare, procesul-verbal de ascultare, întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Regulamentul anterior citat, constituie o probă admisibilă în cadrul procedurii disciplinare.
Totodată, trebuie subliniat faptul că în faţa secţiei pentru procurori recurenta pârâtă a avut posibilitatea de a propune orice probă admisibilă, inclusiv cea testimonială, fiind încuviinţată, de altfel, în limitele pe care instanţa disciplinară le-a avut în vedere, inclusiv proba testimonială solicitată de recurentă. Nu în ultimul rând, se impune sublinierea faptului că instanţa disciplinară nu a avut în vedere exclusiv conţinutul proceselor-verbale de ascultare, hotărârea fiind pronunţată în urma analizării în ansamblu a probatoriului administrat în cauză.
În acelaşi context al criticii circumscrise modalităţii de administrare a probei testimoniale de către instanţa disciplinară, recurenta pârâtă susţine că a fost încălcată regula de interpretare exprimată de adagiul latin " testis unus testis nullus".
Sub acest aspect, Înalta Curte porneşte de la regula general valabilă în materia aprecierii probelor, aceea potrivit căreia probele nu au o valoare dinainte stabilită, reiterată şi în actuala reglementare procesual civilă prin dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.
Neexistând nicio dispoziţie de ordin legal care să impună pluralitatea martorilor audiaţi ca fiind o condiţie pentru probaţiunea astfel înfăptuită, Înalta Curte face trimitere la dispoziţiile art. 324, C. proc. civ., care prevăd că, în aprecierea declaraţiilor martorilor instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.
Referitor la cele relatate în concret de martorii audiaţi în faţa secţiei pentru procurori, recurenta pârâtă a susţinut, în prezenta cale de atac, că nu a făcut afirmaţiile ce au fost circumscrise elementului material al abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, critica sa la adresa hotărârii instanţei disciplinare nereprezentând altceva decât o simplă negaţie, lipsită de aptitudinea de a înlătura valoarea probatorie ce rezultă din declaraţiile martorilor, în absenţa oricărui alt argument de natură a reliefa lipsa de credibilitate a martorilor audiaţi, eroarea în care s-au aflat aceştia cu privire la cele relatate etc.
Aşa cum s-a arătat mai sus, valoarea probatorie a declaraţiilor de martori decurge din evaluarea realizată de judecător în concret asupra veridicităţii şi verosimilităţii aspectelor relatate de martori, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor subiective şi obiective ale cauzei, astfel că dacă judecătorului îi incumbă obligaţia de a înlătura numai motivat proba testimonială administrată în cauză(ca de altfel orice alt mijloc de probă), în egală măsură partea interesată să conteste valoarea probatorie a declaraţiei unuia sau mai multor martori are obligaţia de a "motiva" critica sa, simplul dezacord cu privire la cele relatate de martor nefiind suficient pentru înlăturarea din ansamblul materialului probator a declaraţiilor în discuţie.
În continuare, recurenta pârâtă susţine că instanţa disciplinară a făcut o aplicare greşită a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, atunci când a stabilit semnificaţia mesajelor postarea pe contul personal al reţelei "B.", arătând recurenta pârâtă că şi dacă prin conţinutul lor unele dintre mesajele analizate ar putea fi interpretate ca ciudate, că ar putea să îi afecteze imaginea publică şi să afecteze prestigiul justiţiei, atunci când secţia pentru procurori a stabilit ce fapte ar constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 ar fi trebuit să constate, prioritar, că mesajele respective nu erau destinate publicului larg.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că postarea de informaţii pe o reţea de socializare îndeplineşte exigenţa juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, această reţea este destinată accesului publicului larg şi, pe de altă parte, opiniile doamnei procuror au fost publicate cu intenţia de a fi aduse la cunoştinţa persoanelor care accesau pagina sa din reţeaua "B.".
În acord cu instanţa disciplinară, se reţine că "B." este o reţea de socializare (informaţională) publică (aşa cum a fost statuat în Decizia nr. 4546 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), având caracteristicile unui spaţiu public virtual.
Prin urmare, în ceea ce priveşte susţinerea conform căreia publicarea pe o reţea de socializare de informaţii este destinată unui cerc restrâns de prieteni, nefiind o postare publică, nu poate fi primită. Conduita pârâtei, materializată în expunerea, în spaţiul public virtual, prin publicarea pe reţeaua de socializare B., a unor postări în cuprinsul căreia s-a exprimat de o manieră neprincipială, inadecvată statutului de magistrat, contravine obligaţiei de rezervă impusă magistraţilor.
O altă critică a recurentei pârâte este dezvoltată în jurul afirmaţiei potrivit căriea instanţa disciplinară şi-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat.
Fiind în afara discuţiei faptul că, pentru a reţine săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, secţia pentru procurori din cadrul C.S.M. a reţinut încălcarea, de către recurenta pârâtă, a obligaţiei prevăzute de art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, în acord cu care relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună credinţă iar judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor, Înalta Curte constată că fapta ce constituie elementul material al abaterii disciplinare reţinută în sarcina recurentei pârâte, prin referirea la Codul deontologic, subzistă, în materialitatea sa indiferent de împrejurarea anulării dispoziţiilor art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, este lipsită de relevanţă, din perspectiva obligaţiilor ce incumbă magistratului, anularea dispoziţiilor art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, pentru că un astfel de eveniment nu înlătură obligaţia magistraţilor de a urma o conduită bazată pe bună-credinţă în cadrul colectivelor din care fac parte şi de a se abţine de la o conduită ce ar avea ca scop ştirbirea probităţii profesionale sau morale a colegilor lor.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, în raport cu împrejurările, gravitatea concretă şi consecinţele faptei săvârşite şi conform caracterului gradual al aplicării sancţiunii disciplinare, se reţine că instanţa de disciplină cu temei a apreciat că este justificată aplicarea unei sancţiuni care să îi atragă atenţia magistratului asupra gravităţii faptei şi să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar, aplicând corect criteriile de individualizare în funcţie de împrejurările concrete în care a fost săvârşită abaterea, de gravitatea şi urmările acesteia, precum şi în considerarea circumstanţelor personale şi profesionale ale magistratului.
În acord cu aprecierea instanţei de disciplină, Înalta Curte reţine că este justificată aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 6 luni", considerată a avea potenţialul adecvat de sancţionare a deficienţelor reţinute şi de a o determina pe recurenta-pârâtă să conştientizeze conduita culpabilă şi să adopte remediile necesare.
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurente, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 2P din 28 ianuarie 2021, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.