Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 3467 din 8 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva Deciziei nr. 1458 din 8 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au în vedere situaţia în care se pronunţă soluţii contradictorii, în una şi aceeaşi cauză, încălcându-se principiul puterii de lucru judecat.
În speţă, este invocat caracterul mai favorabil al unei hotărâri anterioare, pronunţate de o altă instanţă de judecată, însă, potrivit art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., singura soluţie ce o poate da instanţa de judecată în cazul de revizuire indicat este cea a anulării celei de-a doua hotărâri, potrivnică în raport cu prima hotărâre, cea de-a doua hotărâre nerespectând principiul autorităţii de lucru judecat.
În consecinţă, cererea de anulare a ultimei hotărâri este inadmisibilă, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
II. Cererea de recurs
Împotriva Deciziei nr. 3467 din 8 noiembrie 2017 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au declarat recurs revizuenţii, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că instanţa de revizuire nu a ţinut seama de împrejurarea că Decizia nr. 1458 din 8 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce face obiectul revizuirii, este potrivnică Deciziei nr. 2159 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Se susţine, în concret, că, prin această din urmă hotărâre, Curtea de Apel Timişoara "constată nelegalitatea actelor administrative de eliberare din funcţie a reclamanţilor", aspect ignorat de Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 1458 din 8 noiembrie 2016.
Recurenţii arată că motivarea instanţei de revizuire este greşită, întrucât cele două hotărâri au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar părţile, chiar dacă nu erau aceleaşi prin nume, erau identice prin calitatea profesională de "comisari de Gardă Financiară".
Recurenţii invocă, de asemenea, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a CEDO, cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii nu prezintă nicio critică şi nu invocă niciun argument.
III. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând decizia recurată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, recurenţii susţin că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că instanţa de revizuire nu a ţinut seama de împrejurarea că, prin Decizia nr. 1458 din 8 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2159 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care această instanţă "constată nelegalitatea actelor administrative de eliberare din funcţie a reclamanţilor".
Instanţa de recurs constată că, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., criticile recurenţilor sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, iar nu pct. 8 din acelaşi cod, care vizează încălcarea normelor de drept material, nu procesual.
Criticile nu pot fi încadrate nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., pentru că ceea ce i se reproşează instanţei de revizuire, prin motivele de recurs, nu este încălcarea autorităţii de lucru judecat, ci aprecierea greşită asupra aspectului pozitiv al lucrului judecat care derivă din decizia nr. 2159 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, decizie de care nu a ţinut seama Curtea de Apel Suceava, în pronunţarea deciziei atacate cu revizuire.
Criticile recurenţilor, astfel încadrate, nu sunt întemeiate.
La data declanşării procesului finalizat cu pronunţarea deciziei sus-menţionate, nr. 1458 din 8 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, 30 iunie 2015, dispoziţiile legale care reglementau această cale de atac nu prevedeau posibilitatea revizuirii în cazul hotărârilor potrivnice, pentru încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Astfel, la 30 iunie 2015, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prevedeau că "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".
Relevante sunt, de asemenea, dispoziţiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la aceeaşi dată, 30 iunie 2015, anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.
Potrivit acestor dispoziţii legale, care reglementau limitele judecăţii în calea de atac a revizuirii, "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre".
Rezultă, din coroborarea textelor legale citate, că soluţia pe care o putea pronunţa instanţa de revizuire, în cazul hotărârilor definitive potrivnice [art. 509 alin. (1) pct. 8], era anularea celei din urmă hotărâri, pentru încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, sub forma efectului negativ, care presupune tripla identitate, de obiect, cauză şi părţi, în dosarele în care au fost pronunţate hotărârile [art. 431 alin. (1) din C. proc. civ..].
Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi [art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.]. Prin ipoteză, în cazul puterii de lucru judecat sub aspectul pozitiv, părţile din cele două dosare trebuie să fie aceleaşi, diferind fie obiectul, fie cauza cererilor.
Or, aşa cum s-a arătat, în forma în vigoare la data declanşării procesului în care s-a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire, dispoziţiile legale incidente nu prevedeau posibilitatea ca şi hotărârile judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat să facă obiect al revizuirii, limitând posibilităţile de soluţionare a cauzei de către instanţă la dispoziţia anulării celei din urmă hotărâri.
Doar ulterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018, textul art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. a prevăzut posibilitatea ca şi hotărârile judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat să facă obiect al revizuirii, stabilind că "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".
Cum procesul în care s-a pronunţat decizia atacată cu revizuire a fost pornit la data de 30 iunie 2015, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 (21 decembrie 2018), în condiţiile art. 27 din C. proc. civ., modificarea intervenită prin această lege, care permite formularea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri şi în situaţia încălcării aspectului pozitiv al lucrului judecat, nu este aplicabilă în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte întrunirea triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, susţinută de revizuenţi prin motivele de recurs, aceasta nu va fi analizată de prezenta instanţă, întrucât excede motivelor cererii de revizuire, care vizează doar încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, prin prisma unei soluţii favorabile obţinute în alt dosar de părţi care au deţinut aceeaşi calitate profesională.
Deciziile instanţei naţionale invocate în cererea de recurs (nr. 2357 din 5 iunie 2015 şi nr. 668 din 31 martie 2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) nu pot fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze, deoarece reprezintă decizii de speţă, care nu au caracter obligatoriu în litigiul de faţă, precedentul judiciar neconstituind izvor de drept în sistemul de drept intern.
În egală măsură, jurisprudenţa CEDO menţionată de recurenţi (Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în cauza Beian împotriva României, hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în cauza Amurăriţei împotriva României, şi hotărârea din 18 noiembrie 2004, pronunţată în cauza Zazanis şi alţii împotriva Greciei) nu poate constitui temei al admiterii căii de atac exercitate de aceste părţi.
Deşi statuează, în principiu, asupra necesităţii existenţei unei practici judiciare unitare, bazate pe un tratament egal pentru părţi aflate în aceeaşi situaţie juridică sau în situaţii juridice similare, şi afirmă necesitatea respectării hotărârilor definitive, deciziile instanţei europene nu pot fi valorificate, sub acest aspect, în cadrul unui asemenea demers procesual (revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri într-un litigiu pornit anterior modificării C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018), care nu permite înlăturarea hotărârii defavorabile obţinute de părţi, determinat de pronunţarea, în alte cauze şi pentru alte părţi, a unor hotărâri contrare.
Faţă de cele prezentate, constatând că nu sunt întemeiate motivele şi criticile formulate de recurenţi, hotărârea atacată fiind legală, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de revizuenţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva Deciziei nr. 3467 din 8 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2019.
Procesat de GGC - LM