Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 15.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Naţional Pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în suma de 425.230 RON în baza dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licenţă şi respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate şi neachitate către bugetul statului, suma fiind formată din: 25.000 RON taxă aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc; 400.000 RON (respectiv 50 de aparate, minim pentru autorizare x 8000 RON taxă pe aparat) - taxă aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc şi 230 RON reprezentând venit încasat din exploatarea nelegală a celor 13 aparate de jocuri de noroc, calculul de mai sus fiind făcut în conformitate cu pct. 1. I lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009 şi pct. 1. II lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009.
I.2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 9826/24.09.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Craiova a declinat competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Dolj.
Prin sentinţa nr. 111/20 02 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul A. la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON reprezentând taxă aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi la 104.000 RON reprezentând taxă aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc pentru cele 13 aparate de tip slot-machine; totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea faţă de pârâtul B..
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 2231/16.09.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinţei menţionate.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei Curţii de Apel Craiova, a declarat recurs reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că au fost încălcate prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., dar şi cele ale O.U.G. nr. 77/2009, întrucât pârâtul a fost obligat să achite taxa aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 13 aparate de tip slot-machine (taxă autorizaţie de 8.000 RON pentru fiecare aparat), şi nu pentru 50 aparate minim aşa cum se prevede în legislaţia specifică jocurilor de noroc.
Astfel, persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligaţia să achite la bugetul de stat 25.000 RON reprezentând taxa anuală aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc tip slot machine, precum şi 400.000 RON reprezentând taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de mijloace de joc tip slot machine, prevăzut de reglementările legale în vigoare la data săvârşirii faptei.
Suma de 425.000 RON reprezintă doar taxă aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi taxă aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc, care se achită înainte de a începe activitatea de exploatare a jocurilor de noroc, nicidecum venituri realizate din exploatarea aparatelor de joc, iar aceste taxe nu au fost achitate la bugetul de stat, în condiţiile în care pârâtul A., în calitate de administrator la C. S.R.L., a desfăşurat activităţi de jocuri de noroc la fel ca şi un organizator de jocuri care şi-a plătit aceste taxe înainte de a începe activitatea.
Prin soluţia adoptată, se ignoră prevederile legale în vigoare, prejudiciul trebuind să fie recuperat şi plătit la bugetul de stat în cuantumul achitat de toţi organizatorii de jocuri de noroc care funcţionează legal şi care plătesc taxa de licenţă şi taxa de autorizare pentru minim 50 aparate.
Dacă pentru acei organizatori de jocuri de noroc, organizaţi legal, există obligaţia de a plăti aceste taxe pentru minim 50 aparate pentru a funcţiona legal, atunci şi pentru cei ce încalcă legea şi au funcţionat ca organizatori de jocuri de noroc trebuie să existe obligaţia de a plăti aceleaşi taxe, pentru a nu se crea o discriminare sau beneficiul unui tratament mai blând decât pentru organizatorii de jocuri de noroc corecţi, oneşti şi care îşi desfăşoară activitatea în spiritul legii.
Faptul că persoana fizică nu poate, în contextul legislaţiei în domeniul jocurilor de noroc, să fie licenţiată şi autorizată - drept pe care îl au doar persoanele juridice, conform art. 6 din O.U.G. nr. 77/2009 -, nu-i dă dreptul să desfăşoare activităţi de jocuri de noroc fără a se constitui ca persoană juridică şi fără să achite anticipat la bugetul statului (care deţine monopolul asupra jocurilor de noroc desfăşurate pe teritoriul României), a taxelor obligatorii înainte de a începe exploatarea acestor jocuri de noroc, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Soluţia instanţei de apel - ca, de altfel, şi a primei instanţe de fond - este greşită prin raportare la prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., deoarece instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiuni în răspundere civilă delictuală nu se va putea prevala de dispoziţiile de drept material penal care incriminează fapta (aceeaşi faptă ilicită) ce a fost cercetată în cadrul unui proces penal.
Mai mult decât atât, o persoană care a făcut obiectul unei cercetări penale şi care, în acelaşi timp, este chemată în judecată, în calitate de pârâtă, într-o instanţă civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar care nu a fost însă condamnată (fiind achitată sau dispunându-se faţă de aceasta încetarea procesului penal), va rămâne subiect al judecăţii civile chiar şi în aceste condiţii. Cu alte cuvinte, dacă este condamnată, hotărârea penală este obligatorie pentru instanţa civilă, dar, în schimb, dacă nu este condamnată penal, acest lucru nu va influenţa cercetarea judecătorească făcută de instanţa civilă, adică hotărârea penală nu mai este obligatorie în instanţa civilă.
Astfel, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă şi elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanţa civilă, în sensul că autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) va fi obligat să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.
Cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit un fapt ilicit să repare integral toate prejudiciile care au rezultat din săvârşirea faptei, indiferent de caracterul lor, respectiv material sau moral. Indiferent de împrejurarea că fapta este sau nu infracţiune ori a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeaşi. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai uşoară, alături de celelalte condiţii, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14 din C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, repararea pagubei putându-se realiza în natura sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natura nu mai este de putinţă. Repararea integrală prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de art. 1385 alin. (1) C. civ.
Aşa cum reiese din constatările inspectorilor ONJN, cât şi din actele de urmărire penală, vinovaţi de prejudicierea statului se fac A. şi B., care, prin desfăşurarea activităţilor de jocuri de noroc în această formă, nelicenţiată şi neautorizată, au urmărit cu intenţie utilizarea de mijloace de joc fără să respecte prevederile privind provenienţa şi amplasarea acestora într-o locaţie declarată la Registrul Comerţului care să îndeplinească toate cerinţele legale pentru exploatare.
Astfel, este greşit a se reţine de către instanţe că pentru recuperarea prejudiciului se aplică principiul proporţionalităţii, de îndată ce acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege şi se stabileşte de către instanţă în măsura dovedirii acestuia de către reclamant. Or, în speţă, acesta este reglementat de către lege.
Deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea răspunderii penale unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective).
În ceea ce priveşte obligarea la recuperarea integrală a prejudiciului, recurenta a arătat că statul este în toate raporturile juridice de drept un subiect dominant care pretinde o anumită conduită socială pentru a menţine o ordine în domeniul reglementat şi tot statul este acela care, în caz de încălcare a normelor sociale şi legale, prin organele sale specializate, are obligaţia restabilirii ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii.
În materia jocurilor de noroc, piaţa este una restrictivă, dreptul de a organiza, precum şi condiţiile de exploatare a acestora, constituie monopol de stat, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009. În acest sens, în repetate rânduri, Curtea Constituţională a constatat că în domeniul exploatării jocurilor de noroc - monopol de stat - statul poate adopta condiţiile pe care le consideră necesare tocmai pentru a salvgarda imperativul interesului public, precum şi pentru a asigura un control eficient al acestei activităţi în scopul evitării comportamentelor care intră în sfera penalului.
Gradul de pericol social al faptelor penale în materia jocurilor de noroc rezultă şi din motivaţiile pe care le-a avut legiuitorul român când a adoptat O.U.G. nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 77/2009.
Raportat la intenţia legiuitorului din domeniul jocurilor de noroc, se observă că actul normativ impune restricţii şi obligativităţi, în consecinţă, după săvârşirea faptei penale, între stat şi făptuitor, statul are obligaţia şi, totodată, dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligaţia de a suporta consecinţa faptei sale şi anume, să suporte sancţiunile aplicate. Respectarea disciplinei impuse în domeniul jocurilor de noroc se poate realiza doar prin menţinerea acestor restricţii şi obligativităţi care au fost prevăzute de actul normativ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Recurentul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8.
Recurentul nu a invocat vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, referirea la considerentele deciziei urmărind demonstrarea aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este învestită, prin motivele de recurs, exclusiv cu aspectul întinderii prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâtul A..
Astfel, aprecierea primei instanţe privind întrunirea în persoana pârâtului a elementelor răspunderii civile delictuale beneficiază de autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care pârâtul nu a declarat apel, iar apelul reclamantului a vizat doar cuantumul despăgubirilor la care pârâtul a fost obligat prin hotărârea primei instanţe.
În acest sens, în considerentele deciziei recurate s-a arătat că reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc nu a contestat situaţia de fapt reţinută prin sentinţă, respectiv faptul că pârâtul A. a exploatat 13 aparate tip slot - machine, fără a se preocupa de obţinerea autorizaţiilor necesare funcţionării acestora şi fără a plăti taxele de autorizare şi de funcţionare.
În schimb, reclamantul a contestat aprecierea primei instanţe potrivit căreia prejudiciul rezultat din exploatarea celor 13 aparate este reprezentat, pe lângă contravaloarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc - care a fost acordată de către prima instanţă - de contravaloarea taxei aferente autorizaţiei doar pentru acestea, în cuantum de 104.000 RON, şi nu de contravaloarea taxei aferente a unui număr de 50 de aparate, în cuantum de 400.000 RON, însă instanţa de apel a înlăturat susţineri.
Prin motivele de recurs, reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a reproşat instanţei de apel aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte limitarea prejudiciului doar la contravaloarea a 13 aparate, în loc de 50 aparate, ce reprezintă numărul minim necesar pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, care pot fi exploatate în cadrul aceleiaşi locaţii sau în locaţii diferite, conform art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, în forma în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.
Criticile recurentului - reclamant nu sunt fondate.
Dispoziţiile art. 1385 C. civ., la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparaţiei şi impun principiul reparării integrale a prejudiciului.
Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."
Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
În ambele situaţii, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârşirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare.
Contrar celor susţinute de către reclamant, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situaţie despre un prejudiciu cert în privinţa existenţei sale.
După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării şi exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârşirii faptei ilicite, cât şi cea actuală, o persoană fizică nu ar obţine nici licenţa de organizare a jocurilor de noroc şi nici nu ar fi autorizată să le exploateze.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în luna iunie a anului 2014, prin "organizator de jocuri de noroc" se înţelege "persoana juridică licenţiată să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor specifice".
De asemenea, conform art. 21 din aceeaşi ordonanţă (conţinutul textului din 2014 coincizând cu cel actual), "Răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă revine în totalitate persoanelor juridice care deţin licenţă de organizare a jocurilor de noroc."
Aşadar, voinţa legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obţină licenţă de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deţine în mod legal o asemenea licenţă, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct şi exclusiv răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc conform legii.
Contrar susţinerilor recurentei, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condiţiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 şi cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obţinut în mod efectiv licenţa.
Această definire explică obligaţia operatorilor economici organizatori de jocuri de noroc să suporte diferenţa rămasă de plată din taxa anuală aferentă autorizaţiei/autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc chiar şi "după revocarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc, pe perioada suspendării autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc, precum şi după încetarea activităţii de jocuri de noroc, sub orice formă", astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, la care se face referire prin motivele de recurs.
Norma citată are în vedere tocmai pe acele persoane juridice care au obţinut licenţa, deci au calitatea de organizator de jocuri de noroc, calitate pe care nu o pierd, în privinţa obligaţiilor fiscale ce le revin, nici după revocarea licenţei sau încetarea activităţii de jocuri de noroc.
Aşadar, norma invocată de către recurentă nu susţine calitatea de organizator de jocuri de noroc a unei persoane fizice, atunci când aceasta exploatează jocuri de noroc, fără licenţă şi fără autorizare prealabilă, dimpotrivă, o exclude, atât timp cât destinatarii normei sunt persoanele juridice care au deţinut licenţa prevăzută de lege.
Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situaţie similară cu o persoană juridică ce întruneşte condiţiile legale pentru organizarea şi exploatarea a jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeaşi, în toate situaţiile identice sau asemănătoare.
În limitele în care reclamanta a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtului persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintre condiţiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care recurenta l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.
În cazul persoanei fizice, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenţei pretinse de către recurentă şi în limitele învestirii acestei instanţe de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea celor 13 mijloace de joc, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Nu în ultimul rând, împrejurarea că şi o persoană fizică putea fi subiect activ al infracţiunii de "desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevedea în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în anul 2014, are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din acest cod, "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."
Pe acest temei, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului nici măcar atunci când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un asemenea efect nu operează în ipoteza în care s-a renunţat chiar la urmărirea penală, prin ordonanţă a Parchetului, precum în speţă, iar instanţa penală a pronunţat o încheiere prin care s-a admis cererea Parchetului de confirmare a acestei soluţii.
Drept urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentei şi pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva deciziei nr. 2231 din 16 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.