Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2016 la data de 11.03.2016, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. ("CNPR") a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Sindicatul Naţional Poştaşul Român ("SNPR) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), anularea Hotărârii nr. 94 din data de 03.02.2016 pronunţate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2015, cu privire la petiţia nr. 4701/08.07.2015 formulată de Sindicatul National Poştaşul Român referitoare la nereţinerea cotizaţiei pentru membrii de sindicat nereprezentativi, prin care a dispus sancţionarea reclamatei Compania Naţionala Poşta Română S.A. cu amenda contravenţionala în valoare de 5.000 RON, pentru faptele prevăzute de art. 7 lit. f) al O.G. nr. 137/2000, republicată, precum şi obligarea părţii reclamate să publice în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare; în subsidiar, a solicitat reindividualizarea sancţiunii şi înlocuirea amenzii cu avertisment.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 3642 din 18 noiembrie 2016 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. în contradictoriu cu pârâţii Sindicatul Naţional Poştaşul Român şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtul Sindicatul Naţional Poştaşul Român a sumei de 3500 de RON, reprezentând onorariu avocaţial.
3. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de recurs, aceasta a invocat, în esenţă, următoarele critici:
- dispoziţiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social nu impune aplicabilitatea clauzelor unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate tuturor sindicatelor din acea unitate, ci doar tuturor salariaţilor acesteia;
- potrivit prevederilor art. 169 Codul muncii, nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi a condiţiilor prevăzute de lege.
- angajatorul nu are obligaţia legală, potrivit art. 24 din Legea nr. 62/2011, de a reţine cotizaţia pentru sindicat, în absenţa unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a unui acord, a unei convenţii sau a unei înţelegeri în formă scrisă, care să stabilească îndatorirea acestuia de a reţine, pe statele de plată, cotizaţia membrilor sindicatului reprezentativ, respectiv nereprezentativ, şi de a o vira acestuia, în conformitate cu prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011;
- în absenţa încheierii unei astfel de înţelegeri cu angajatorul şi în lipsa unei reglementări legale a unei astfel de înţelegeri, un sindicat nereprezentativ din unitate nu este discriminat în raport cu sindicatul reprezentativ din aceeaşi unitate care a convenit, printr-o clauză din contractul colectiv de muncă, o astfel de obligaţie in sarcina angajatorului;
- instanţa de fond nu a făcut diferenţa între obligaţia de colectare a cotizaţiei pentru care nu există temei legal şi deductibilitatea fiscală ce se aplică în temeiul dispoziţiilor art. 1112 din Normele de aplicare ale Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004;
- instanţa de fond nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, acest cuantum fiind vădit disproporţionat în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, motiv pentru care de impune diminuarea acestor cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Sindicatul Naţional Poştaşul Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Intimatul-pârât a susţinut că angajatorul nu poate decide ca pentru salariaţii membri ai SNPR să nu facă reţinerea cotizaţiei pentru motivul că SNPR nu este sindicat reprezentativ şi, pe cale de consecinţă, nu este semnatar al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât contractul colectiv de muncă se aplică tuturor salariaţilor societăţii, indiferent dacă doar o parte dintre aceştia sunt reprezentaţi de sindicatul semnatar al contractului colectiv de muncă.
Intimatul-pârât a mai susţinut că recurenta nu are bază legală sau convenţională pentru a justifica decizia de a sista reţinerile cotizaţiei sindicale începând cu anul 2014, în condiţiile în care, în perioada aprilie 2012 - iulie 2014, angajatorul a reţinut cotizaţiile pentru toţi salariaţii societăţii, pe baza solicitării exprese a sindicatului in acest sens si a acordului salariaţilor pentru efectuarea reţinerilor.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. (1) Codul muncii, nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
În baza dispoziţiilor art. 24 din Legea dialogului social nr. 62/2011, la cererea organizaţiei sindicale şi cu acordul membrilor acesteia, angajatorii vor reţine şi vor vira sindicatului cotizaţia de sindicat pe statele lunare de plată, cotizaţie care este deductibilă în cuantum de maximum 1% din venitul brut realizat, potrivit prevederilor Codul fiscal.
În cauza dedusă judecăţii, pârâtul SNPR a solicitat recurentei să dispună reţinerea în continuare a cotizaţiei sindicale şi pentru salariaţii care deţin calitatea de membri SNPR, pe baza solicitării scrise a acestora, învederând faptul că la nivelul unităţii există şi alte sindicate care nu sunt reprezentative, însă pentru membrii acestora angajatorul reţine cotizaţia sindicală pe statele de plată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate produc efecte pentru toţi angajaţii din respectiva unitate.
Obligaţia recurentei de a reţine şi vira cotizaţia pentru membrii de sindicat, reţinută pe statele lunare de plată, în aplicarea prevederilor art. 24 din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv de a efectua şi deducerea fiscală a cotizaţiei din venitul lunar al membrului de sindicat, conform Codul fiscal, este prevăzută de dispoziţiile art. 133 din Contractul colectiv de muncă încheiat pentru perioada 2008 - 2018.
Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că acest articol a fost modificat prin dispoziţiile art. 63 din Actul adiţional nr. x/17.04.2012, făcându-se referire doar la Sindicatul Lucrătorilor Poştali din Romania, dar în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, anterior menţionate.
În consecinţă, în virtutea caracterului obligatoriu al contractului colectiv de muncă, potrivit dispoziţiilor în vigoare la epoca faptelor, şi a faptului că legiuitorul a reglementat în mod expres efectele unitare ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, reclamanta avea obligaţia de colectare a cotizaţiei sindicale datorată de toţi salariaţii membrii ai unui sindicat, indiferent de reprezentativitatea acestuia, respectiv de a asigura aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
În baza dispoziţiilor art. 153 din Legea nr. 62/2011, conform principiului recunoaşterii reciproce, orice organizaţie sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizaţie patronală orice alte tipuri de acorduri, convenţii sau înţelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părţilor şi ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnatare.
Aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză deoarece exista la nivelul unităţii reclamante un contract colectiv de muncă ale cărui efecte se aplicau tuturor angajaţilor din unitate, iar nu numai membrilor organizaţiilor semnatare, în baza dispoziţiilor art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că principiul egalităţii impune un tratament egal persoanelor aflate în situaţii comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situaţii diferite.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a decis, în mod constant, că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când autorităţile publice induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca tratamentul preferenţial să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile constatării discriminării, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece diferenţierea s-a bazat pe un criteriu ce aduce atingere unui drept prevăzut de normele legale interne, fără să existe o justificare obiectivă în ceea ce priveşte respectiva diferenţiere.
Împrejurarea că recurenta a respectat dispoziţiile art. 1112 din Normele de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu este de natură a înlătura situaţia de discriminare reţinută prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 94/03.02.2016.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate care să poată fi analizată pe calea recursului.
Stabilirea cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Pentru aceste considerente, reţinând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3642 din data de 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2020.