Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 23 octombrie 2003, reclamanta I.L. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 7298/6250 din 25 august 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că, împreună cu familia, a fost obligată să se refugieze din localitatea Cetatea Albă, ocupată de administrația sovietică, în localitatea Plenița, județul Dolj și ulterior, în orașul Buzău, ca urmare a persecuțiilor etnice la care au fost supuși.
Prin sentința civilă nr. 75 din 21 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din înscrisurile depuse de reclamantă, în susținerea cererii sale, nu rezultă perioada persecuției etnice și a refugiului.
Astfel, în certificatul eliberat de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Administrației de Stat rezultă că reclamanta și mama ei sunt înscrise în tabelul de repatriere din Cetatea Albă, în 1940, în timp ce, din celelalte înscrisuri depuse în cauză nu rezultă data venirii în România, iar din declarațiile de martori depuse la dosar, rezultă că acestea au cunoscut-o pe reclamantă, din 1942.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, reclamanta I.L.
În motivele de recurs, aceasta a susținut că a făcut dovada cu actele administrate în cauză, că mama ei a fost evacuată din Cetatea Albă, în localitatea Plenița din județul Dolj, ca urmare a planului aprobat de Guvernul României, în primăvara anului 1944, când armata și administrația română s-au retras din Basarabia, aceasta fiind ocupată de administrația sovietică.
Recurenta a mai făcut referire, în sprijinul susținerilor sale, la Certificatul de Notorietate nr. 2129 din 21 martie 1944, eliberat de Primăria Cetatea Albă, din care rezultă că la începutul anului 1944, era încă în orașul de domiciliu și la sentința de divorț a părinților săi, din 1943, care dovedește același lucru.
Recursul este nefondat și urmează a fi respins.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 189/2000 beneficiază de drepturile conferite de lege, persoanele, cetățeni români, care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, au suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu.
În speță, recurenta nu a reușit să precizeze perioada refugiului, actele depuse la dosar fiind contradictorii cu privire la acesta, așa cum corect a reținut și instanța de fond. Astfel, în timp ce familia ei figurează în tabelul refugiaților, începând cu anul 1940, recurenta însăși susține că familia ei s-a refugiat în anul 1944, iar celelalte probe, inclusiv declarațiile de martori, fac referire la anul 1942.
Față de aceste considerente și constatând că, potrivit dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., nu există motive de casare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.L. împotriva sentinței civile nr. 75 din 21 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2005.