Deliberând asupra recursului declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatorii A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000.
Examinând cu prioritate cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorii A. şi B., cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitor la sintagma "în primă instanţă", Înalta Curte a constatat că acestea nu îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În susţinerea excepţiei, contestatorii anterior menţionaţi au învederat că, potrivit art. 20 din Convenţia penală privind corupţia, ratificată prin Legea nr. 27/2002, "fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca persoane sau entităţi să fie specializate în lupta împotriva corupţiei. Ele vor dispune de independenţa necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părţii, pentru a-şi putea exercita funcţiile în mod eficace şi libere de orice presiune ilicită. Părţile veghează ca personalul respectivelor entităţi să dispună de o pregătire şi de resurse financiare adaptate funcţiilor pe care le exercită".
În aceste condiţii, s-a apreciat că statul român trebuia să asigure instanţe specializate şi pentru faza judecării căilor de atac declarate împotriva hotărârilor prin care au fost judecate infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate acestora.
Prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, contestatorii au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 contravin dispoziţiilor art. 11, art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţie.
Din analiza prevederilor legale sus indicate a rezultat că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererile formulate de contestatorii A. şi B. şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Astfel, s-a constatat că excepţia a fost ridicată de două părţi din proces, respectiv de contestatorii A. şi B., a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, vizează dispoziţii legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Din examinarea argumentelor invocate de autorii excepţiei în susţinerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a apreciat că obiecţiunile formulate în legătură cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu privire la sintagma "primă instanţă", nu reprezintă critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a reţinut că, deşi autorii excepţiei au susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 11, art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţia României, în concret, criticile formulate tind la modificarea textului de lege criticat, în sensul înlăturării sintagmei "în primă instanţă", astfel încât judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora să se realizeze de complete specializate atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă. Reglementarea modalităţii de desfăşurare a şedinţelor de judecată reprezintă o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, s-a constatat că, în speţă, criticile formulate de cei doi contestatori vizează o modificare a textului de lege, rezolvare care este de competenţa legiuitorului.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi, respectiv, la prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi faţă de împrejurarea că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de autorii acesteia în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.
II. Împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 contestatorul A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 19 aprilie 2021.
La termenul de judecată din 19 aprilie 2021, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea excepţiei tardivităţii recursului invocată din oficiu, susţinând că acesta a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii declarării căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, poate fi atacată la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
În lipsa unor dispoziţii exprese în cuprinsul legii speciale (Legea nr. 47/1992), termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluţiei instanţei penale de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se calculează conform art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., dispoziţii procesual penale cu caracter general, aplicabile în procedura pendinte, în virtutea art. 24 din Legea nr. 255/2013.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.:
"(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte."
În incidenţa dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că dispoziţia de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din dosarul nr. x/2019 a fost pronunţată la data de 07 noiembrie 2019 fără ca în cuprinsul acesteia să se menţioneze ora la care s-a pronunţat hotărârea.
Dezlegând problema momentului (dies a quo) de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora pronunţării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina şi jurisprudenţa (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107/2017, I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 164/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore în care contestatorul A. putea contesta dispoziţia de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 din cuprinsul deciziei nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 a început să curgă la sfârşitul zilei de 7 noiembrie 2019, ora 24:00, şi s-a împlinit la data de 9 noiembrie 2019, ora 02:00.
În consecinţă, calea de atac formulată de contestatorul A. la data de 11 noiembrie 2019, a fost exercitată după expirarea termenului legal. În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Prin urmare, cum excepţia tardivităţii constituie o excepţie peremptorie - care împiedică judecarea cauzei, se constată că există un impediment legal în analiza pe fond a recursului formulat de contestatorul A..
Pe cale de consecinţă, constatând întemeiată excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca tardiv, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2021.