Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 11 martie 2021, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.
Pentru a dispune astfel, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul inculpat A., cu privire la dispoziţiile art. 208 alin. (1) din C. pen., referitor la sintagma "fără un interes legitim", nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă.
S-a mai reţinut că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea formulată de apelantul inculpat A. şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, deoarece pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepţiei în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, secţia penală a Înaltei Curţi a apreciat că obiecţiunile formulate în legătură cu dispoziţiile art. 208 alin. (1) din C. pen., cu privire la sintagma "fără un interes legitim", nu reprezintă critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României, în realitate criticile formulate de apelantul inculpat A. vizând modificarea textului de lege, rezolvare care este de competenţa legiuitorului.
În concluzie, secţia penală a Înaltei Curţi a considerat că în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de autorul acesteia în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.
Împotriva încheierii din data de 11 martie 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, apelantul inculpat A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 24 mai 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi cele ale recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Prin motivele de recurs depuse la dosarul cauzei recurentul inculpat a criticat ca neconstituţionale dispoziţiile art. 208 alin. (1) din C. pen., apreciind ca fiind îndeplinite toate condiţiile stabilite de legiuitor şi că prin respingerea, de către completul investit cu soluţionarea apelului declarat în dosarul nr. x/2019, i-a fost refuzat accesul la justiţia constituţională, în condiţiile în care acest viciu de neconstituţionalitate poate fi cenzurat doar de Curtea Constituţională.
Examinând recursul formulat de apelantul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de recurent în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători reţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul inculpat A., ce priveşte dispoziţiile art. 208 alin. (1) din C. pen., a fost invocată în cauza penală ce are ca obiect apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penal nr. 99 din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019 prin care inculpatul a fost condamnat printre altele şi la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de hărţuire. Mai reţine că susţinerile apelantului inculpat nu reprezintă critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală şi să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Se constată că autorul excepţiei este nemulţumit de modul de interpretare şi aplicare - în cauza dedusă judecăţii - a sintagmei "fără un interes legitim" din cuprinsul art. 208 alin. (1) din C. pen.
Astfel, recurentul s-a arătat nemulţumit de împrejurarea că prima instanţă nu a luat în considerare faptul că acesta a urmărit un interes legitim, acela de "continuarea sau nu a relaţiei căsătorie/vieţii private în condiţiile unei dovedite relaţii extraconjugale, respectiv o înşelăciune matrimonială în dauna celuilalt soţ".
Ca atare, argumentele prezentate în susţinerea excepţiei nu relevă o problemă de constituţionalitate ci tind la realizarea unui control asupra modului în care instanţele au aplicat şi interpretat sintagma respectivă.
Or, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că aspectele ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii intră în competenţa instanţei judecătoreşti investite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia CCR nr. 332/2017 publicată în M.Of. nr. 308 din 9 mai 2007, Decizia CCR nr. 500/2018 publicată în M.Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, Decizia CCR nr. 824/2019 publicată în M.Of. nr. 192 din 10 martie 2020, Decizia CCR nr. 524/2019 publicată în M.Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, Decizia CCR nr. 514/2020 publicată în M.Of. nr. 770 din 24 august 2020). De altfel, susţinerile recurentului constituie şi motive de apel în dosarul în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2021.