Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 07 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2017 s-a dispus, în baza art. 2502 C. proc. pen., menţinerea măsurii asigurătorii dispuse faţă de inculpatul A. prin ordonanţa nr. 234/P/2016 din data de 25 octombrie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, până la concurenţa sumei de 700.000 euro.
Pentru a dispune astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen., secţia penală a instanţei supreme a procedat la verificarea măsurii asigurătorii dispuse faţă de inculpatul A., sens în care a reţinut următoarele:
Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., infracţiune ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 care instituie obligativitatea luării măsurii asigurătorii.
În acest context, s-a reţinut că analiza instanţei este limitată la evaluarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate şi, eventual, a efectelor în planul măsurii procesuale a eventualelor modificări intervenite pe parcursul procesului penal în situaţia patrimonială a inculpatului.
În limitele anterior menţionate şi notând şi lipsa unor eventuale modificări asupra situaţiei patrimoniale a inculpatului, s-a reţinut că măsura asigurătorie dispusă faţă de acesta prin ordonanţa nr. 234/P/2016 din data de 25 octombrie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, este proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea sa, însă numai până la concurenţa sumei de 700.000 euro, aceasta fiind valoarea probabilă a obiectului infracţiunii de corupţie imputate inculpatului, respectiv că temeiurile care au determinat luarea măsurii subzistă.
Împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea penală din data de 07 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2017, inculpatul A. a formulat contestaţie, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 1 - 2021 sub nr. x/2021, primul termen de judecată fiind fixat în mod aleatoriu la data de 7 iunie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al contestatorului, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, examinând contestaţia promovată de inculpatul A., în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., constată că aceasta este nefondată şi va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, instanţa reţine că la data de 28 februarie 2021 a intrat în vigoare Legea nr. 6/2021, prin care a fost introdus, în C. proc. pen., art. 2502, potrivit căruia, "în tot cursul procesului penal, (...) instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de (...) un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Potrivit dispoziţiilor art. 249 din C. proc. pen., "(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse (...).
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate."
Analizând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată, sub un prim aspect, ca regulă generală, că luarea măsurii asigurătorii în procesul penal este facultativă, dispunerea sa fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Prin excepţie, legiuitorul a înţeles să reglementeze şi situaţii derogatorii, în care luarea măsurii asigurătorii este obligatorie. O astfel de situaţie este regăsită în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracţiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativităţii dipunerii măsurii asigurătorii, categorie căreia i se subsumează şi Legea nr. 78/2000, art. 20 din acest act normativ dispunând că "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
În cauza de faţă, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.. Prin ordonanţa nr. 234/P/2016 din 25 octombrie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Seriviciul Teritorial Ploieşti a dispus, luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea unor bunuri imobile aparţinând inculpatului A., prin instituirea sechestrului asigurător asupra acestora.
Aşadar, în cazul acestei categorii de infracţiuni imputate inculpatului, spre deosebire de regula dispunerii facultative a măsurii procesuale analizate, recunoscută cu valoare de principiu de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., dispoziţiile art. 20 din legea specială consacră expres, aşa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurii asigurătorii. Norma legală are caracter special şi derogator în raport de regula generală consacrată de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., ceea ce înseamnă că riscul de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale este prezumat de legiuitor în cazul faptelor expres reglementate de Legea nr. 78/2000.
Astfel cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 548/2019, "reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate."
În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţă în considerarea art. 2502 C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.
În acest sens este şi Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit căreia "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."
În practica secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Încheierea nr. 630 din 14 noiembrie 2017) s-a apreciat că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, "trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, (...), valoarea sechestrată trebuie să fie apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură."
Aşadar, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, instanţa trebuie să examineze dacă întinderea măsurii, respectiv valoarea sechestrată este proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale).
Se constată că, în cauza de faţă, exigenţele referitoare la respectarea proporţionalităţii au fost respectate de către secţia penală a instanţei supreme, care a dispus menţinerea măsurii asigurătorii numai până la concurenţa sumei de 700.000 euro ce constituie valoarea probabilă a obiectului infracţiunii de corupţie imputate inculpatului.
Aşadar, nu discutăm despre o măsură sau sarcină excesivă care să justifice soluţia ridicării sale, ci aceasta a fost limitată exact la cuantumul sumei de bani ce a făcut obiectul infracţiunii de corupţie, respectiv 700.000 euro, valoarea indisponibilizată nedepăşind valoarea sumei probabile ce ar putea fi confiscate. Pentru aceste motive, cerinţa proporţionalităţii este pe deplin respectată.
În privinţa temeiurilor la care se referă art. 2502 din C. proc. pen., se reţine că potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., măsura asigurătorie a fost luată în cursul urmăririi penale în considerarea obligativităţii instituirii şi în vederea evitării riscului ascunderii, înstrăinării, distrugerii sau sustragerii de la urmărire a bunurilor ce pot fi supuse confiscării speciale cu privire la sumele de bani - obiect al infracţiunilor de corupţie cercetate în cauză, aspecte ce în continuare justifică menţinerea măsurii.
În ce priveste susţinerile apărării referitoare la faptul că în cadrul dosarului de fond reprezentantul Ministerului Public a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice din calitatea de autor în calitatea de complice la săvârşirea infracţiunii, împrejurare ce relevă o altă stare de fapt şi vine în susţinerea faptului că temeiurile ce au justificat luarea măsurii asigurătorii nu mai subzistă, acestea nu pot fi primite.
În acest sens, Completul de 5 Judecatori al instanţei supreme reţine că simpla formulare sau discutare a unei cereri în cadrul dosarului de fond nu echivalează cu însăşi schimbarea circumstanţelor faptice, în cauză continuând cercetarea judecătorească prin administrarea de probe pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. De altfel, faptul că s-ar putea reţine o participaţie penală nu ar exclude luarea de măsuri asigurătorii, în considerarea faptei unice la care au contribuit şi din care decurge posibilitatea dispunerii măsurii confiscării speciale, astfel că, această schimbare nu ar putea fi relevantă prin raportare la măsura asigurătorie în discuţie.
Şi susţinerile referitoare la antepronunţarea instanţei prin menţinerea măsurii asigurătorii sau la respectarea prezumţiei de nevinovăţie sunt lipsite de relevanţă în prezenta cauză de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu şi implică o indisponibilizare temporară a unor bunuri până la stabilirea vinovăţiei persoanelor cercetate.
Prin menţinerea unor astfel de măsuri instanţa nu se pronunţă asupra faptului că fapta există sau că a fost săvârşită de o anumită persoană, ci pronunţă doar o indisponibilizare temporară a bunurilor inculpatului pentru ca acesta să nu le înstrăineze, ascundă, distrugă, sustragă până la sfârşitul procesului şi să devină insolvabil, garantându-se posibilitatea de a se pune în executare confiscarea specială în eventualitatea pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului.
În acest sens, este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 198/2017 în cadrul căreia se reţine că sintagma "s-a săvârşit o infracţiune", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 20 din Legea nr. 78/2000 "nu are în vedere ultima etapă a procesului penal, aceea a certitudinii săvârşirii de către inculpat a uneia dintre infracţiunile reglementate prin Legea nr. 78/2000, ceea ce ar echivala cu răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie în defavoarea acestuia şi cu încheierea procesului penal, ci reprezintă o exprimare cu caracter generic aplicabilă în toate etapele procesuale, (...), etape ce se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (11)."
De altfel, tot instanţa de contencios constituţional a stabilit printr-o altă decizie că luarea măsurii asigurătorii "nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc faptele penale reglementate în Legea nr. 78/2000, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 894/2015).
Astfel, analizând încheierea atacată şi susţinerile părţilor, se constată că măsura asigurătorie asupra bunurilor inculpatului A. respectă dispoziţiile legale incidente şi exigenţele de proporţionalitate şi, totodată, temeiurile ce au justificat luarea măsurii subzistă, sens în care, în mod corect, aceasta a fost menţinută până la valoarea probabilă a obiectului infracţiunii de corupţie imputate inculpatului.
Totodată, se reţine şi că, în cauză, nu s-a invocat intervenţia vreunor schimbări vizând situaţia materială a inculpatului în sensul imposibilităţii asigurării mijloacelor de trai sau a aceluiaşi nivel de existenţă precum cel anterior instituirii măsurii.
În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea penală din data de 07 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea penală din data de 07 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 iunie 2021.