asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea şi decizia ce formează obiectul recursului
Prin încheierea din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către petentul A.. în favoarea recurentului reclamant B., ca inadmisibilă, reţinând că acesta nu justifică un interes să intervină în procesul care se judecă între părţile originare, în sensul dispoziţiilor art. 61 din C. proc. civ.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa a amânat, la 17 decembrie 2020, pronunţarea asupra recursului declarat de reclamantul B. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 56 din data de 02 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul reclamant B., ca neîntemeiată, a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant B., şi a respins recursul declarat de reclamantul B. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva hotărârii şi a deciziei menţionate la pct. 1, intervenientul A.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.
3. Apărările intimaţilor
Intimatul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pentru alte motive decât cele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cauza în pronunţare, precum şi excepţia lipsei de interes, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în cauză, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 64 alin. (4) din C. proc. civ.:
"Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel.".
De asemenea, art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că "hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".
În cauză, intervenientul a declarat recurs împotriva încheierii din 16 decembrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin care i-a fost respinsă cererea de intervenţie formulată în cadrul instanţei de recurs, care, în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus citate, este o încheiere definitivă, ce nu poate fi supusă căii de atac a recursului.
De asemenea, recursul vizează şi Decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionat recursul declarat de reclamantul B., decizie definitivă conform textului de lege citat anterior.
Ca urmare, se reţine că atât încheierea, cât şi decizia recurată sunt definitive, sens în care nu mai pot fi supuse căii de atac a recursului.
Legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.
Prin raportare la dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti sunt condiţionate de exercitarea acesteia în condiţiile legii, instanţa fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A.. împotriva încheierii din 16 decembrie 2020 şi a Deciziei nr. 6955 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2021.