Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin decizia civilă nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.
În cererea de revizuire, revizuenta a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi şi BEJA B. şi C., în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, susţinând că prin această hotărâre s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizie prin care se stabilise în sarcina intimatului Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi obligaţia de plată a unor despăgubiri.
În considerentele hotărârii pronunţate, Înalta Curte constată, că în ambele litigii a fost analizată natura juridică a despăgubirii la care urmează a fi îndreptăţită revizuenta după anularea măsurii concedierii.
Astfel, constatând că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs revizuenta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători la data de 23 martie 2021, sub nr. x/2021.
Recursul a fost formulat în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., fiind invocate de către recurentă motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul celor expuse în continuare.
Recurenta consideră că soluţia instanţei de revizuire este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 509, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.
Apreciază că nu există niciun impediment ca instanţa de revizuire să analizeze măsura în care cea de-a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi atât timp cât cea de-a doua, analizând excepţia, desconsideră efectul pozitiv al primei hotărâri.
Susţine recurenta că, în mod evident, cea de-a doua hotărâre recalifică natura despăgubirilor acordate de prima instanţă ca fiind drepturi salariale, urmând ca acestea sa fie supuse fiscalizării specifice unor astfel de drepturi.
Aşa cum a susţinut şi prin cererea de revizuire, potrivit art. 80 alin. (1) Codul fiscal "plătitorii de salarii si de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula si de a retine impozitul aferent veniturilor flecarii lunii la data efectuării plaţii acestor venituri, precum si de a-l plaţi la bugetul de stat pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri". Aceeaşi obligaţie se extinde si cu privire la celelalte contribuţii specifice drepturilor salariale, respectiv, CAS, CASS, fond de şomaj.
Mai susţine recurenta că aceste obligaţii decurg dintr-o serie de beneficii pe care statul le oferea angajatului, precum asistenţa socială, asistenţa medicală, dreptul la şomaj, etc. Pentru că recurentei i-a fost desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 61 lit. a) Codul Muncii, această situaţie a privat-o de beneficiile mai sus amintite. Apreciază că este injust sa plătească, retroactiv, contribuţii la fondurile CAS, CASS, şomaj, în condiţiile în care nu a fost beneficiara drepturilor pe care i le recunoaşte legiuitorul ca o contraprestaţie pentru plata acestor contribuţii.
Prin urmare, concluzionează recurenta, cea de-a doua instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat prin recalificarea naturii juridice a despăgubirilor la care recurenta era îndreptăţită.
Consideră că, în ciuda celor reţinute de către instanţa de revizuire, aceasta poate şi trebuie să analizeze în ce măsură cea de-a doua hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi. Susţine că, în modalitatea în care legiuitorul a reglementat motivul de revizuire invocat, reiese, în mod evident, că acesta a avut în vedere ipoteza în care două hotărâri definitive prevăd dispoziţii contradictorii, încălcându-se efectul pozitiv al celei dintâi.
Astfel, faptul că puterea de lucru judecat a primei hotărâri a fost invocată ca o apărare în faţa celei de-a doua instanţe, aceasta din urma desconsiderându-le nu ne privează de dreptul de a solicita reformarea acesteia pe calea revizuirii.
Având în vedere cele ce preced, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre o nouă judecare, admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată, iar pe cale de consecinţă anularea celor două hotărâri atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei către Tribunalul Galaţi spre rejudecarea apelului în dosarul civil nr. x/2015, pentru a se respecta autoritatea de lucru judecat care a fost nesocotită la momentul adoptării soluţiei.
4. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;"
Dispoziţiile legale citate, invocate de recurenta-revizuentă drept temei al cererii formulate în faţa instanţei de revizuire, reglementează posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Raţiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, sub ambele forme de manifestare ale acestuia, prevăzute de art. 431 din C. proc. civ.: efectul negativ şi efectul pozitiv.
Astfel, efectul negativ priveşte situaţia în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, caz în care executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea (anularea) ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat ce caracterizează prima hotărâre [art. 431 alin. (1) din C. proc. civ..].
Efectul pozitiv presupune că o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi; ceea ce se urmăreşte, aşadar, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. este, sub acest aspect, evitarea contrazicerilor atât între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, cât şi între dispozitivul unei hotărâri şi considerentele alteia, care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu obiectul unei acţiuni deduse ulterior judecăţii, sau evitarea contrazicerilor între aşa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conţin intrinsec soluţii) [art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (1) din C. proc. civ..].
O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.
Înalta Curte arată că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poartă asupra modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.
Astfel, se constată că, în ambele litigii a fost analizată natura juridică a despăgubirii la care urmează a fi îndreptăţită revizuenta după anularea măsurii concedierii, cele statuate, sub acest aspect, în primul litigiu fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea dosar.
Prin urmare, ultima decizie, a cărei revizuire s-a cerut, a reţinut, implicit, prin raportare la Decizia nr. 648 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, cele contestate de revizuentă prin cererea de revizuire, apreciind că despăgubirile stabilite de instanţă în primul litigiu sunt, în realitate, drepturi salariale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (1) Codul fiscal, iar nu cele ale art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal.
În acest context, întrucât dezlegările date prin decizia civilă invocată au făcut obiectul judecăţii în cel de-al doilea dosar, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate; or, instanţa de revizuire nu poate, raportat la dispoziţiile legale invocate, să efectueze un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În mod corect a reţinut instanţa de revizuire că, acesteia nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.
Contrar aprecierilor din cererea de recurs, instanţa de revizuire nu mai poate să analizeze măsura în care cea de-a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi atât timp cât timp cea de-a doua, analizând excepţia, desconsideră efectul pozitiv al primei hotărâri
În acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
Prin urmare, în speţă, contrar susţinerilor recurentei-revizuente, instanţa de apel a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii, privitoare la raţionamente sau soluţii pretins eronate este exclusă, în raport cu dispoziţiile procedurale incidente şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.