asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Hotărârea recurată
Prin decizia civilă nr. 829 din 11 februarie 2021, în temeiul art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire şi a apreciat că este încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a revenit asupra unei chestiuni litigioase, deja soluţionate printr-o hotărâre definitivă, a anulat Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecarea recursului.
În temeiul pe dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de revizuire a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă, făcând referire la Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 de către ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "în baza unor decizii ale CJUE, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu, în litigiul de bază, a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere." Mai mult, s-a arătat în considerentele deciziei precitate, că: "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european."
Prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. x/2016, s-a admis apelul formulat de apelanta inculpată A. împotriva sentinţei penale nr. 256 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi în urma rejudecării, s-a dispus achitarea acesteia pentru comiterea următoarelor infracţiuni: cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78 din 2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. cea prevăzută de art. 289 C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. cea prevăzută de art. art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. şi s-au respins ca nefondate acţiunile civile formulate de părţile civile Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) şi MADR prin AFIR şi înlăturată obligarea inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON şi 106.266 RON către părţile civile menţionate.
De asemenea, s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe, dacă nu sunt contrare deciziei.
Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins recursul formulat de reclamanta A. PFA, declarat împotriva sentinţei nr. 103/3 mai 2017 al Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se în considerentele acesteia că "În apel, prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, doamna A. a fost achitată pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri, prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. respectiv fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei primei instanţe care nu sunt contrare, printre acestea regăsindu-se şi anularea celor două adeverinţe.
Prin urmare, documentele care atestau dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului agricol în suprafaţă de 10 hectare şi faptul că, în perioada 29.05.2011 - 29.05.2012, aceasta a lucrat fără remuneraţie în cadrul respectivei ferme, un număr de 5 ore pe zi, participând la diferite activităţi agricole (document necesar pentru îndeplinirea condiţiei de eligibilitate privitor la experienţa de minim un an anterior instalării de cont propriu într-o exploataţie agricolă) nu pot fi avute în vedere ca fiind valide la analiza cererii de finanţare şi a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate.
Aşadar, se constată, urmare a soluţionării definitive a cauzei penale, că informaţiile comunicate de către recurenta reclamantă la data depunerii cererii de finanţare nu corespund realităţii, astfel că, în fapt, beneficiarul nu ar fi putut fi eligibil pentru obţinerea finanţării, fiind propusă judicios măsura de încetare a contractului de finanţare, aspect analizat şi reţinut şi de instanţa de fond."
Prin prisma celor de mai sus, instanţa de revizuire a concluzionat că nu poate fi pusă la îndoială existenţa unor hotărâri potrivnice, prin care două instanţe, de grade diferite, au soluţionat aceeaşi chestiune dedusă judecăţii, respectiv legalitatea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 1 august 2016 şi a Deciziei nr. 25718 din 21 septembrie 2016, din perspectiva existenţei neregulii reţinute în sarcina revizuentei prin actele atacate.
Revenind la motivul de revizuire invocat în cauză - contrarietatea de hotărâri - întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este de remarcat că a fost vizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, apreciat ca incident ca urmare a nesocotirii de către cea de-a doua instanţă a ceea ce s-a statuat în primul litigiu.
Prin modul de soluţionare al laturii civile în cadrul procesului penal (urmare a achitării inculpatei) - respingerea, ca nefondate, a acţiunile civile formulate de părţile civile Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) prin APIA şi MADR prin AFIR şi înlăturarea obligării inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON şi 106.266 RON către părţile civile - este cert că dispoziţia "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe dacă nu sunt contrare prezentei decizii.", din dispozitivul deciziei penale nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, nu vizează cele două adeverinţe avute în vedere de Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: adeverinţa nr. x din 28 iunie 2012 emisă de Primăria Babadag în care sunt menţionate date necorespunzătoare adevărului (şi anume că A. deţine în proprietate o suprafaţă agricolă de 10 hectare în condiţiile în care singurul document deţinut de aceasta în legătură cu respectivul teren era un antecontract de vânzare-cumpărare) şi adeverinţa nr. x din 05 iulie 2012 eliberată de "B." S.R.L. (că numita A. nu ar fi lucrat 5 ore/zi în cadrul firmei). Această concluzie se impune întrucât instanţa de control judiciar a reţinut în considerentele deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie că "Având în vedere soluţiile de achitare pronunţate, neexistând o faptă ilicită care să fi produs un prejudiciu, se vor respinge ca nefondate acţiunile civile formulate de părţile civile MADR prin APIA şi MADR prin AFIR şi înlătură obligarea inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON şi 106.266 RON către părţile civile menţionate."
În concluzie, este fără putinţă de tăgadă faptul că instanţa de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluţionare al laturii civile - prin respingerea pretenţiilor părţilor civile - şi, implicit cu privire la cele două adeverinţe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială.
Rezultă, aşadar, că nu pot fi nesocotite considerentele decisive din hotărârea pronunţată în primul litigiu, în considerarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. or, în prezenta cauză aceste considerente sunt parte din cele care fac corp comun cu hotărârea, constituind explicaţia soluţiei împărtăşite de instanţă cu privire la latura civilă.
Pe de altă parte, relativ la motivul de revizuire invocat în cauză, respectiv dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Înalta Curte subliniază că jurisprudenţa CEDO este unanimă în ceea ce priveşte necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
II. Cererea de recurs
Un prim motiv de recurs vizează reţinerea instanţei de revizuire a aplicabilităţii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Susţine că instanţa de revizuire a motivat admiterea cererii arătând că: "este fără putinţă de tăgadă faptul că instanţa de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluţionare al laturii civile - prin respingerea pretenţiilor părţilor civile - şi implicit cu privire la cele două adeverinţe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială."
Reiterează că, prin Procesul-verbal de Constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 21369 din 01 august 2016 emis de AFIR s-a stabilit că beneficiarul nu era eligibil în vederea obţinerii finanţării, deoarece au fost încălcate atât clauzele contractuale, cât şi prevederile legale privind acordarea finanţării nerambursabile.
Faţă de motivarea instanţei de revizuire apreciază că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care desfiinţarea înscrisurilor este, în cadrul procesului penal, o măsură care aparţine exclusiv laturii penale a procesului penal şi care nu ţine de soluţionarea acţiunii civile din procesul penal.
Se afirmă că, în cauză, nu ne aflăm în limitele impuse de textul de lege indicat anterior, neexistând două sau mai multe hotărâri potrivnice care sa atragă imposibilitatea punerii în executare a acestora, mai ales că, răspunderea administrativă a beneficiarului pentru neregulile săvârşite în cadrul Contractului de Finanţare nu exclud răspunderea penală.
Cazul de revizuire invocat de revizuentă poate fi aplicabil atunci când două sau mai multe instanţe au pronunţat soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză, fără ca partea interesată să fi invocat excepţia puterii lucrului judecat. Din această cauză s-a afirmat că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă constatarea cu întârziere a autorităţii de lucru judecat.
În plus, apreciază că, pentru a fi admisă o cerere de revizuire în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este necesar ca instanţa să motiveze analiza realizată asupra înlăturării normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia şi aplicarea cu prioritate a normei legale naţionale, prin verificarea încadrării juridice a motivelor de fapt realizată de instanţa de recurs.
Arată că, instanţa de revizuire a făcut doar o analiză a practicii CJUE dată în interpretarea unor norme care alcătuiesc dreptul european, nefiind invocată sau interpretată o normă de drept european incidenţă încălcată.
Pe cale de consecinţă, apreciază că Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal este netemeinică şi nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea cu reţinere, iar, în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de revizuire ca fiind neîntemeiată.
III. Întâmpinarea formulată de către intimata A. PFA
Prin întâmpinarea formulată, intimata solicită respingerea ca nefondată a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 829 din 11 februarie 2021 şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.
Intimata susţine că, pentru toate aşa zisele nereguli identificate de DNA si preluate de AFIR în procesul-verbal de constatare a neregulilor şi recuperare debit, Curtea de Apel Constanţa s-a pronunţat în mod definitiv, pronunţând în dosarul penal nr. x/2016 soluţia de achitare şi respingere a pretenţiilor civile AFIR.
Afirmă că, AFIR şi-a exercitat dreptul de a alege o cale pentru a-şi valorifica presupusele pretenţii, prin constituirea ca parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2016
Apreciază că, afirmaţiile făcute de recurentă în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel întemeiat pe art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt de-a dreptul confuze.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În cadrul cererii de recurs, se invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost admisă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:
"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."
De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.
Prin criticile din recurs sunt reiterate susţinerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă în raport cu art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
Ceea ce invocă recurenta este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Însă, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, instanţa de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat în prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 455/21.12.2010).
Prin raportare la cele de mai sus, instanţa de revizuire a concluzionat, însă, în mod eronat, că este îndeplinită condiţia admisibilităţii cererii de revizuire în ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei hotărâri definitive potrivnice, respectiv Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar încălca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv a Deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Instanţa de revizuirea a concluzionat că, instanţa de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluţionare al laturii civile - prin respingerea pretenţiilor părţilor civile - şi, implicit cu privire la cele două adeverinţe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială.
Trebuie menţionat că, hotărârea de achitare a instanţei penale nu împiedică însă instanţa civilă să stabilească culpa pârâtului în ceea ce priveşte răspunderea sa civilă, întrucât nu există similitudine între vinovăţia penală şi culpa civilă.
Prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. x/2016, recurenta a fost achitată, dar celelalte dispoziţii ale sentinţei instanţei de fond au fost menţinute, respectiv cele vizând anularea adeverinţelor prin care se făcea dovada proprietăţii şi a timpului de lucru petrecut în fermă, înscrisuri ce au stat la baza emiterii procesului-verbal.
În ceea ce priveşte latura penală, în speţă, Înalta Curte reţine că începerea urmăririi penale s-a dispus de către DNA pentru alte fapte ce vizează proiectul asumat de intimata-recurentă, fapte care nu au fost reţinute de AFIR în procesul-verbal de constatare a neregulilor.
Se reţine că, AFIR a constatat existenţa unor nereguli realizate de intimata-recurentă în vederea obţinerii finanţării, fără a influenţa investigaţiile de natură penală desfăşurate de către DNA, care vizează nereguli realizate de intimată în derularea Contractului de finanţare, mai ales că răspunderea administrativă a beneficiarului pentru neregulile săvârşite în cadrul Contractului de finanţare nu exclud răspunderea penală, care întrunesc şi elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Neregulile identificate conduc la recuperarea integrală a finanţării acordate şi încetarea valabilităţii contractului de finanţare pentru neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, indiferent de decizia instanţei de judecată privind faptele penale conform dispoziţiilor art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora. Producerea însăşi a unei nereguli şi utilizarea necorespunzătoare a banilor acordaţi atrage sancţiunea restituirii parţiale sau totale a acestora. Obligaţia de recuperarea a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.
În mod greşit, instanţa de revizuire a constatat existenţa unor hotărâri potrivnice, prin care două instanţe, de grade diferite, au soluţionat aceeaşi chestiune dedusă judecăţii, respectiv legalitatea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 1 august 2016 şi a Deciziei nr. 25718 din 21 septembrie 2016, din perspectiva existenţei neregulii reţinute în sarcina revizuentei prin actele atacate.
Instanţa de revizuire nu a avut în vedere faptul că aceleaşi motive de revizuire au fost aduse şi în faţa instanţei de contencios în recurs, motive asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat prin Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, reţinându-se astfel: "urmare a soluţionării definitive a cauzei penale, că informaţiile comunicate de către recurenta reclamantă la data depunerii cererii de finanţare nu corespund realităţii, astfel că, în fapt, beneficiarul nu ar fi putut fi eligibil pentru obţinerea finanţării, fiind propusă judicios măsura de încetare a contractului de finanţare, aspect analizat reţinut de instanţa de fond."
De vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată definitiv pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut in vedere de instanţa sesizată ulterior.
Legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).
Prin urmare, în speţă, contrar susţinerilor intimatei, instanţa de recurs a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Se constată că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu mai poate fi valorificat ca motiv de revizuire.
Astfel, deşi nu a fost învestit formal cu soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru a Deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, faptul că a pronunţat decizia atacată cu revizuire având în vedere şi decizia menţionată, demonstrează faptul că litigiul a fost soluţionat inclusiv prin luarea în considerare a dezlegării anterioară cu autoritate de lucru judecat a chestiunilor în litigiu. În aceste condiţii, pentru considerentele expuse în precedent, nici instanţa de revizuire, învestită în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi nici instanţa de recurs, învestită în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., nu au competenţa de a cenzura modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă, infirmarea unei astfel de soluţii putând fi realizată numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii.
În consecinţă, nu intră în puterea de cenzură a instanţei învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanţă a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate.
Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei, constantă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată, de exemplu, în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.
În ceea ce priveşte motivul suplimentar de revizuire, prevăzut de Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), aplicabil exclusiv hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ, care se adaugă celor reglementate de art. 509 din C. proc. civ., Completul de 5 judecători reţine că, în realitate, revizuenta nu s-a prevalat de acest motiv decât formal, motivarea aferentă reliefând faptul că reprezintă o dezvoltare a motivului de revizuire prevăzut de art. 503 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocate, în susţinerea acestui motiv hotărâri ale instanţelor europene care subliniază necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat.
Având în vedere cele de mai sus, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.:
"(1) Instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte".
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 497 din acelaşi cod "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".
Din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior menţionate, rezultă că, potrivit noilor dispoziţii procesual civile incidente în cauză, singura soluţie pe care Înalta Curte o poate pronunţa în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.
Din această perspectivă, şi pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei AFIR de casare a deciziei recurate, cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare şi de admitere a revizuirii, nu are temei legal întrucât vizează modificarea hotărârii atacate, soluţie ce nu mai este permisă în actuala configuraţie a recursului dat în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi.
Faţă de cele prezentate, constatând că sunt întemeiate motivele şi criticile formulate de recurentă, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, casează Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020 şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea cererii de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva Deciziei nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.
Casează Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020 şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea cererii de revizuire.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.