Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin încheierea din 7 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1551 din C. proc. civ. din 1865.
Pentru pronunţarea soluţiei sus-menţionate, instanţa supremă a reţinut considerentele de mai jos.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comecial; (ii) excepţia să fie ridicată cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; (iii) dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepţia să fie ridicată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepţia să nu fie invocată cu privire la dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate este ridicată cu privire la dispoziţiile art. 1551 din C. proc. civ. din 1865.
Autorul excepţiei a susţinut că dispoziţiile criticate, întrucât nu reglementează nicio cale de atac şi elimină orice posibilitate de verificare a legalităţii actelor de suspendare, ar încălca dreptul la un proces echitabil, dreptul la un proces efectiv şi principiul egalităţii în raport cu dispoziţiile art. 2441 din C. proc. civ. din 1865, care reglementează calea de atac a recursului.
Instanţa supremă a reţinut că, în esenţă, criticile de constituţionalitate vizează diferenţa de reglementare dintre art. 1551 şi art. 2441 din C. proc. civ. din 1865, fără a fi indicate şi formulate de către autorul excepţiei argumente de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţii din Constituţie.
Astfel, în realitate, autorul excepţiei nu a formulat veritabile critici prin raportare la dispoziţiile Constituţiei, ci s-a limitat la expunerea dezacordului cu privire la diferenţa de reglementare dintre două texte procedurale care vizează ipoteze diferite.
Mai mult, admisibilitatea căii de atac a fost pusă în discuţie prin raportare la prevederile art. 2441 din C. proc. civ. din 1865, astfel că invocarea neconstituţionalităţii art. 1551 din C. proc. civ. din 1865 nu are legătură cu soluţionarea acestei excepţii.
Or, Curtea Constituţională "analizează constituţionalitatea prevederilor legale ce îi sunt deduse spre verificare în ceea ce priveşte conformitatea lor cu norme şi principii din Constituţie, iar nu prin confruntarea cu alte acte normative, cu forţă juridică inferioară Legii fundamentale", iar, "în lipsa unei motivări, nu se poate considera că suntem în faţa unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate, sesizarea instanţei de contencios constituţional neîndeplinind condiţia prevăzută la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 855 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 27 iulie 200).
Pentru considerentele expuse în cele de mai sus, instanţa supremă a reţinut că, nefiind motivată şi raportată la dispoziţii constituţionale şi neavând legătură cu soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac, excepţia invocată nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, impunându-se respingerea acesteia, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, ca inadmisibilă.
2. Cererea de recurs
Împotriva încheierii din 7 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi sesizarea Curţii Constituţionale sau retrimiterea cauzei spre soluţionare de către instanţa iniţial învestită.
În drept, sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul critică decizia atacată, deoarece instanţa supremă nu a acordat un termen de judecată pentru ca autorul excepţiei să aibă posibilitatea formulării, în scris, a motivării excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât "motivarea excepţiei nu a fost posibilă în şedinţă". Se invocă încălcarea normei de drept material de a acorda petentului dreptul de a formula apărările sale la excepţiile invocate din oficiu în sală.
Recurentul arată că, într-adevăr, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Cosntituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi trebuie motivate.
În continuare, autorul excepţiei susţine că a formulat verbal cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 C. proc. civ. din 1865 şi a arătat succint motivele solicitării, însă instanţa în faţa căreia a forst formulată solicitarea a apreciat că cererea este inadmisibilă, întrucât recurentul nu a oferit o minimă argumentare în cea ce priveşte încălcarea unor texte neconstituţionale.
Or, în lipsa motivării cererii, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepţia invocată, fiind afectate principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Se arată că, în opinia recurentului, dispoziţiile art. 1551 C. proc. civ. încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, datorită faptului că orice acţiune a recurentului, introdusă ulterior suspendării judecării cauzei, este conexată la dosarul suspendat, nefiind, astfel, judecată.
Prin urmare, se încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în cea ce priveşte acţiunile noi, introduse după suspendare şi conexate la dosarul suspendat.
Recurentul reia criticile privind diferenţa de reglementare dintre art. 1551 şi art. 2441 C. proc. civ. din 1865, susţinute şi în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu prezentul recurs; formulează critici cu privire la încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în dosarul nr. x/2020; formulează apărări ce privesc soluţii pronunţate în alte dosare, în materie civilă şi penală, în care recurentul a fost/este parte.
În continuare, recurentul invocă considerentele cuprinse într-o decizie a Curţii Constituţionale (decizia nr. 321), precum şi jurisprundenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2019.1.2*/a2 şi nr. 4947/212/2017/a2) şi arată că, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate are o fizionomie proprie, nefiindu-i aplicabil termenul de recurs prevăzut de art. 306 coroborat cu art. 301 şi art. 303 C. proc. civ. din 1865, care se socoteşte de la comunicarea hotărârii.
Astfel, recurentul afirmă că, în speţă, formularea motivelor de recurs este socotită a fi realizată cu respectarea termenului legal dacă acestea sunt depuse la dosarul cauzei până la primul termen acordat pentru judecarea recursului.
În final, recurentul precizează că alte nouă instanţe de judecată au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurent, respectiv Judecătoria Constanţa - în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Constanţa - în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanţa - în dosarul nr. x/2018, în dosarul nr. x/2019, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sector 1 Bucureşti - în dosarul nr. x/2018 şi în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti - în dosarul nr. x/2017.
Niciunul dintre intimaţii din prezenta cauza nu a depus întâmpinare.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Examinând încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992:
"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Din dispoziţiile legale citate, rezultă condiţiile în care poate fi invocată excepţia de neconstituţionalitate, acestea fiind grupate în funcţie de:
- obiectul excepţiei, care trebuie să fie o lege sau o ordonanţă în vigoare ori dispoziţii din cuprinsul acestora, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei [alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992], şi a căror neconstituţionalitate să nu fi fost constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale [alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992];
- titularul cererii, care poate fi oricare dintre părţi, instanţa de judecată ori de arbitraj comercial sau procurorul, în cauzele la care participă [alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 47/1992].
La condiţiile de mai sus, se adaugă condiţia imperativă prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, conform căreia "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".
Dacă una dintre condiţiile menţionate nu este îndeplinită, excepţia este inadmisibilă.
Făcând aplicarea dispoziţiilor legale citate, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a pronunţat încheierea din 7 decembrie 2020, prin care a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1551 din C. proc. civ. din 1865, formulată pe cale verbală la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2020, reţinând, în esenţă, că:
- autorul excepţiei nu formulează veritabile critici prin raportare la dispoziţiile Constituţiei, ci se limitează la expunerea dezacordului cu privire la diferenţa de reglementare dintre două texte procedurale care vizează ipoteze diferite; şi
- nu există un raport de dependenţă între dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea cauzei.
Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, pentru îndeplinirea condiţiilor legale pentru admisibilitatea excepţiei este necesară îndeplinirea condiţiei existenţei unei legături între prevederile legale pretins neconstituţionale şi soluţionarea cauzei [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992], precum şi a condiţiei motivării scrise, prin care să fie invocată neconstituţionalitatea prevederilor legale deduse spre verificare "în ceea ce priveşte conformitatea lor cu norme şi principii din Constituţie, iar nu prin confruntarea cu alte acte normative, cu forţă juridică inferioară Legii fundamentale" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 855 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 27 iulie 2009) [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].
Sintagma "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, exprimă relevanţa pe care dispoziţiile legale pretins neconstituţionale o au asupra soluţionării cauzei.
Pentru ca mecanismul excepţiei de neconstituţionalitate să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost creat, această relevanţă trebuie evaluată în raport cu circumstanţele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanşarea controlului de neconstituţionalitate, ţinând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii şi de stadiul în care se află litigiul.
Obiectul judecăţii, în faţa instanţei a cărei încheiere este atacată, l-a reprezentat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în dosarul nr. x/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
În speţă, asa cum corect s-a reţinut şi prin încheierea atacată, condiţia "legăturii cu soluţionarea cauzei" nu este îndeplinită, întrucât admisibilitatea căii de atac a fost pusă în discuţie prin raportare la prevederile art. 2441 din C. proc. civ. din 1865, astfel că invocarea neconstituţionalităţii art. 1551 din C. proc. civ. din 1865 nu are legătură cu soluţionarea acestei excepţii.
În acest sens a statuat chiar instanţa de contencios constituţional, reţinând că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15), iar incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Curtea Constituţională a precizat, totodată, că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).
De asemenea, în mod just a reţinut instanţa supremă faptul că, în esenţă, criticile de necontituţionalitate formulate de recurent vizau diferenţa de reglementare dintre art. 1551 şi art. 2441 din C. proc. civ. din 1865, fără a fi indicate şi formulate de către autorul excepţiei argumente în susţinerea neconstituţionalităţii textului de lege în raport cu dispoziţiile constituţionale, cererea fiind, prin urmare, nemotivată, în raport cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Or, criticând această soluţie, autorul recursului nu demonstrează de ce este nelegal raţionamentul instanţei.
Argumentul recurentului - în sensul că motivele pentru care sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la prevederile legale criticate este admisibilă sunt identice cu cele avute în vedere de alte instanţe care au pronunţat soluţii de admitere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 din C. proc. civ. din 1865, în alte dosare - nu poate fi reţinut, întrucât relevanţa pe care fiecare din dispoziţiile legale pretins neconstituţionale o are asupra soluţionării cauzei trebuie evaluată în raport cu circumstanţele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanşarea controlului de neconstituţionalitate, ţinând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii şi de stadiul în care se află litigiul.
Este neîntemeiată critica recurentului, potrivit căreia, instanţa care a pronunţat încheierea atacată ar fi trebuit să-i acorde un termen în vedere formulării excepţiei în scris, atât timp cât, prin concluziile orale formulate la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2020, recurentul nu a exprimat, în realitate, nicio critică a textului legal în raport cu prevederile Constituţiei şi nu a indicat "legătura cu soluţionarea cauzei", potrivit celor reţinute mai sus.
Or, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, citate mai sus, revine instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale de admisibilitate şi de a dispune, în cazul în care constată că excepţia nu întruneşte una dintre aceste condiţii, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională însăşi a lămurit, de asemenea, acest aspect, statuând că revine instanţelor de judecată competenţa de a constata îndeplinirea, în mod concret, a condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în vederea sesizării instanţei de contencios constituţional, instanţe care "au rolul de partener al Curţii (Constituţionale - n.r.), în sensul că verifică, în vederea sesizării instanţei constituţionale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate"; "excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât, atât instanţei a quo, cât şi celei a quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate" (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 27 şi 28).
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte reţine, aşadar, că încheierea recurată este legală şi corect motivată, iar criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate.
Faţă de cele prezentate, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 septembrie 2021.