Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 153/A din data de 9 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 467/A din data de 15 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2016.
Împotriva acestei hotărâri, în temeiul dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., contestatoarea A. a declarat apel.
Prin cererea transmisă, prin email, la data de 8 octombrie 2020, apelanta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., motiv pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a procedat la formarea dosarului asociat nr. x/2019
Prin încheierea din data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelanta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, secţia penală a instanţei supreme a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., având următorul conţinut:
"Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă."
În acest context, s-a reţinut că apelanta contestatoare a invocat neconstituţionalitatea textului de lege criticat, prin prisma faptului că sintagma "dată în contestaţia în anulare" din cuprinsul dispoziţiei normative mai sus menţionate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu este aptă să indice procedura în mod predictibil, întrucât nu s-a indicat dacă este vorba despre hotărârea dată în "rejudecarea apelului" sau în "rejudecarea cauzei după desfiinţare", ceea ce încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 124 din Constituţia României, precum şi cele ale art. 6 şi 13 din Convenţie.
Prin urmare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale priveşte dispoziţii normative în vigoare, respectiv art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. şi a fost ridicată într-o cauză având ca obiect apelul declarat de contestatoare împotriva deciziei penale nr. 153/A din data de 9 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată de către aceasta.
Totodată, s-a constatat că apelanta are un interes real, personal, în promovarea excepţiei de neconstituţionalitate, posibila admitere a acesteia şi interpretarea dispoziţiei normative criticate în sensul solicitat fiind de natură a crea posibilitatea accederii acesteia la o instanţă care va analiza pe fond calea de atac declarată.
Însă, raportat la argumentele prezentate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa supremă a apreciat că aspectele criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează o problemă de constituţionalitate a art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., ci reprezintă, în realitate, o chestiune de interpretare sistematică a mai multor dispoziţii din C. proc. pen., în vederea aplicării textului de lege criticat, şi de modificare şi de completare a legii în sensul dat de către de către apelantă dispoziţiilor normative apreciate neconstituţionale, solicitare inadmisibilă în raport cu competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la interpretarea sau adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 364/2017, nr. 72/2012, nr. 728/2017, nr. 460/2018 etc.)
II. Împotriva încheierii din data de data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, condamnata A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 14 decembrie 2020, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale apărătorului ales al recurentei condamnate fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de condamnata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, constată că acestea sunt îndeplinite.
Astfel, excepţia a fost invocată de condamnata A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de condamnata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza (întrucât vizează dispoziţiile legale ce reglementează procedura de judecare în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile), în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei cu legea fundamentală a României. În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este interpretarea dispoziţiei criticate pentru neconstituţionalitate în sensul de a crea posibilitatea pentru contestatoarea condamnată de a accede la o instanţă care poate analiza pe fond calea de atac declarată.
Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la o nouă interpretare a dispoziţiilor referitoare la hotărârile judecătoreşti pronunţate în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, susceptibile sau nu de a fi atacate.
În acest sens se reţine că textul de lege a fost criticat pentru neconstituţionalitate prin prisma faptului că înţelesul sintagmei "dată în contestaţie în anulare" din cuprinsul prevederilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., în opinia apărării, nu poate echivala cu hotărârea pronunţată după analizarea pe fond a contestaţiei în anulare având în vedere că legiuitorul nu a specificat, în mod expres, natura hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate, respectiv hotărârile pronunţate ulterior etapei admisibilităţii în principiu a căii de atac sau cele pronunţate ca urmare a rejudecării apelului, după admiterea pe fond a contestaţiei în anulare.
În speţă se constată, totodată, că prin criticile formulate se tinde şi la modificarea şi completarea legii în sensul de a se reglementa posibilitatea exercitării unei căi de atac şi împotriva deciziei prin care se dispune o soluţie de respingere a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/unui text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reconfigurării procedurii de judecare a unei căi extraordinare de atac, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
Totodată, se reţine că interpretarea dispoziţiilor legale nu pot forma obiectul unui control de constituţionalitate întrucât Curtea Constituţională nu are atribuţii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale, acestea fiind atributul exclusiv al judecătorului.
Aşadar, Curtea Constituţională doar observă consecinţele pe are le-a produs, respectiv le produce norma/legea supusă controlului în practica judiciară şi numai apoi poate face aprecieri asupra caracterului neconform cu Constituţia al acestor consecinţe (deja produse), astfel cum acestea rezultă din practica judiciară.
Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 Curtea Constituţională a statuat că ... stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".
(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii."
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurenta condamnată în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnata A. împotriva încheierii din data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta condamnată A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnata A. împotriva încheierii din data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta condamnată A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2020.