Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2020
Deliberând asupra contestaţiei formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.6, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin încheierea nr. 223 din data de 15 iunie 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 346 alin. (2) din C. proc. pen., au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., C., D. şi E..
S-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
S-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpaţii A., C., D., E. şi F..
Împotriva acestei încheieri a declarat contestaţie, printre alţii, inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2019/a1.6.
La data de 14 septembrie 2020, a fost înregistrată la dosar cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. (soţia inculpatului A.) prin care au solicitat încuviinţarea proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi, precum şi modificarea obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile.
Prin încheierea din data de 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.6, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. privind încuviinţarea proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi, precum şi de modificare a obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut următoarele:
Prealabil, instanţa a analizat excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 13 octombrie 2020.
În susţinerea excepţiei, reprezentantul Ministerului Public a arătat că dispoziţiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen. statuează că, în calea de atac a contestaţiei, nu pot fi invocate sau ridicate alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. S-a apreciat că, în speţă, nu este incident vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, iar solicitarea formulată de petenţi nu poate fi încadrată nici în noţiunea de chestiune prealabilă, potrivit art. 52 din C. proc. pen.
Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen. prevăd că "(4) În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută", însă cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. nu reprezintă o cerere sau excepţie nouă referitoare la legalitatea rechizitoriului, a actelor de urmărire penală sau a probelor, ci vizează o măsură asigurătorie, care este o măsură procesuală, prin ipoteză supusă reevaluării şi care constă în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului penal şi să devină insolvabile.
Drept urmare, cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. a fost apreciată ca fiind admisibilă, competenţa soluţionării acesteia revenind instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva încheierii nr. 223 din data de 15 iunie 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 348 din C. proc. pen., care prevăd că revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, indiferent de stadiul cauzei, competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut că aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la cererea formulată de petenţi.
Pe fondul cererii, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut că, în cauză, prin ordonanţa nr. 89/P/2017 din data de 09.10.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 4.500.000 euro.
Pe parcursul urmăririi penale au fost identificate şi indisponibilizate prin aplicarea sechestrului următoarele bunuri:
§ prin procesul-verbal din data de 10.10.2018 au fost puse sub sechestru bunuri imobile ale inculpatului evaluate la suma de 554.500 de euro (cota de 1/2 deţinută de inculpat asupra unui imobil teren+casă din Bucureşti, asupra a trei apartamente situate în Năvodari, asupra unui apartament situat în Bucureşti şi asupra unui teren din judeţul Ilfov);
§ prin procesul-verbal din data de 10.10.2018 au fost puse sub sechestru părţile sociale deţinute de inculpat la G. S.R.L., în valoare nominală de 1.000 RON;
§ prin procesul-verbal din data de 25.10.2018 a fost pusă sub sechestru cota indiviză deţinută de inculpat asupra unui apartament situat în Bucureşti, Bd Kiseleff evaluat la suma de 390.000 de euro - cota inculpatului 195.000 de euro;
§ prin procesul-verbal din data de 25.10.2018 s-a instituit poprirea sumelor deţinute de inculpatul A. în conturile bancare deschise la H., I., J. şi K., în total echivalentul sumei de 430.965,1 euro.
Ulterior, prin ordonanţa nr. 89/P/2017 din data de 07.11.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie s-a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumelor de 3.121.328.41 RON şi 2.320.698 euro.
Totodată, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a popririi pe suma de 100.000 de euro datorată inculpatului A. de către L. .
Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că, prin cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B., s-a solicitat, pe de o parte, încuviinţarea proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi şi, pe de altă parte, modificarea obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile.
În ceea ce priveşte prima parte a solicitării, în sensul de a se încuviinţa proiectul actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că petenţii A. şi B. au arătat că s-au căsătorit în anul 2003, sub regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri, reglementat de art. 30 din Codul familiei, iar prin convenţia matrimonială autentificată sub nr. x/23.01.2019, de către notarul public M., au stabilit, în conformitate cu art. 329 şi următoarele din C. civ., schimbarea regimului matrimonial sub care s-au căsătorit, în sensul înlocuirii regimului comunităţii legale cu regimul separaţiei de bunuri.
Conform prevederilor art. 320 din C. civ., în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.
Lichidarea regimului matrimonial este o etapă ulterioară modificării acestuia (în totul sau în parte). Modificarea regimului matrimonial opreşte acţiunea regulilor care au guvernat raporturile patrimoniale dintre soţi. Operaţiunile de determinare, calificare, evaluare a bunurilor şi a creanţelor reciproce dintre aceştia fac obiectul lichidării regimului matrimonial, a cărei finalizare marchează încheierea între soţi a "socotelilor" rezultând din funcţionarea regimului lor matrimonial.
Potrivit dispoziţiilor art. 357 din C. civ., "(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală. (3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător".
Petenţii au încheiat un act intitulat "Proiect act de dezmembrare şi act de partaj voluntar între soţi". Referitor la actul de partaj voluntar, s-a menţionat că soţii au hotărât, de comun acord, partajarea bunurilor imobile comune dobândite în timpul căsătoriei, prin formarea a două loturi, Lotul A urmând să revină lui B. şi Lotul B lui A..
Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că lichidarea regimului matrimonial, prin partajarea, de comun acord, a bunurilor imobile comune dobândite în timpul căsătoriei, se realizează conform dispoziţiilor C. civ., nefiind supusă încuviinţării instanţei penale, în absenţa oricărei dispoziţii legale care să confere acestei instanţe prerogative de cenzură în sensul invocat de petenţi.
Referitor la a doua parte a solicitării, privind modificarea obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut că normele C. proc. pen. se completează cu dispoziţiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii contrare. Drept urmare, ori de câte ori se analizează obiectul măsurilor asigurătorii, sunt avute în vedere dispoziţiile procesual penale sau, în lipsă, cele procesual civile.
C. proc. civ. cuprinde reglementări cu privire la procedura ridicării sechestrului şi desfiinţării măsurilor asigurătorii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 751 alin. (1) din C. proc. civ. (intitulat Oprirea urmăririi), "(1) Debitorul va putea împiedica aplicarea sechestrului sau, după caz, va putea obţine ridicarea lui numai dacă: 1. plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială. Dispoziţiile art. 703 sunt aplicabile; 2. face depunerea cu afectaţiunea specială prevăzută la art. 721 alin. (1) şi predă executorului recipisa de consemnare (...)".
Potrivit dispoziţiilor art. 863 din C. proc. civ. (intitulat Desfiinţarea măsurilor asigurătorii sau de executare) "(1) În tot cursul urmăririi silite şi până la adjudecarea bunului imobil, debitorul sau orice altă persoană interesată poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare".
Totodată, instanţa a reţinut că prin măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor comune se instituie doar o restrângere temporară a unora dintre atributele dreptului de proprietate, care nu echivalează cu executarea silită a acestor bunuri. În situaţia unei eventuale vânzări sau urmăriri a dreptului de proprietate asupra cotei de 1/2 a soţiei inculpatului, acestea ar putea fi făcute doar după partaj, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 353 din C. civ. şi art. 818 din C. proc. civ.
Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că, la momentul formulării cererii, nu era finalizată lichidarea regimului matrimonial, prin partajarea, de comun acord, a bunurilor imobile comune dobândite în timpul căsătoriei de către A. şi B..
Însă, şi în ipoteza finalizării partajului voluntar al bunurilor imobile comune dobândite în timpul căsătoriei de cei doi soţi, instanţa penală nu s-ar putea pronunţa asupra cererii privind modificarea obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile, având în vedere că normele C. proc. pen. se completează cu dispoziţiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii, iar în C. proc. civ. se regăsesc dispoziţii exprese, care reglementează condiţiile în care se poate dispune ridicarea şi desfiinţarea măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost redate anterior.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară a respins cererea formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. privind încuviinţarea proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi, precum şi de modificare a obiectului sechestrului asupra unor bunuri imobile.
II. Împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.6, inculpatul A. şi persoana interesată B. au formulat contestaţie, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2020, cu prim termen fixat în mod aleatoriu la data de 14 decembrie 2020.
La acest termen de judecată, reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea căii de atac, arătând, în esenţă, că obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestaţia formulată împotriva încheierii pronunţate în cursul soluţionării contestaţiei în faza procesuală a camerei preliminare, fază în care inculpatul A. şi persoana interesată B. au formulat cereri de încuviinţare a proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi şi de modificare a obiectului sechestrului.
Ca atare, având în vedere faza procesuală în care cererea de încuviinţare a proiectului actului de dezmembrare şi a actului de partaj voluntar între soţi şi de modificare a obiectului sechestrului a fost formulată, procurorul a apreciat că soluţia pronunţată în etapa procesuală a contestaţiei în cameră preliminară este definitivă, împotriva acesteia nefiind prevăzută o cale de atac.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma excepţiei invocate de reprezentantul Ministerului Public, constată că prezenta contestaţie este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III1 din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestaţiei este condiţionată de exercitarea acesteia conform prevederilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În prezenta cauză, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că a fost sesizată cu o contestaţie exercitată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. împotriva unei încheieri intermediare cu referire la o măsură asigurătorie, hotărâre definitivă pronunţată în procedura prevăzută de art. 347 din C. proc. pen.
Calea de atac specifică în domeniul măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii este contestaţia, care urmează regulile statornicite prin art. 2501 din C. proc. pen. completate, în mod corespunzător, cu dreptul comun în materia contestaţiei penale (dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen.), fiind limitată, astfel cum se prevede în mod expres în cuprinsul alin. (1) al textului de lege menţionat, exclusiv la încheierile prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, instanţa de fond sau cea de apel, situaţie care nu se regăseşte, însă, în speţă.
Totodată, se constată că, în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează calea ordinară de atac a contestaţiei în procedura prevăzută de art. 347 din C. proc. pen., legiuitorul nu a mai reglementat şi un alt grad de jurisdicţie, aceasta fiind definitivă la data pronunţării. Acelaşi regim juridic au şi încheierile date pe parcursul soluţionării căii de atac, dacă legea procesual penală nu prevede posibilitatea atacării lor în mod separat.
Potrivit art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen.:
"calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."
Ca atare, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată că inculpatul A. şi persoana interesată B. au promovat o cale de atac împotriva unei încheieri definitive, nesusceptibilă a fi reformată prin exercitarea unor căi de atac în condiţii nereglementate de C. proc. pen., învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, a principiului unicităţii căilor de atac reglementate de lege şi a dispoziţiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate şi, din acest motiv, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Contrar celor susţinute de contestatori, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că împrejurarea că împotriva încheierii nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece, pe de o parte, legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, Legea fundamentală nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.
Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, Decizia nr. 251 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 697 din 4 august 2020, Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020).
Totodată, se reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei), astfel încât nu se poate susţine că într-o asemenea procedură se impune existenţa unui dublu grad de jurisdicţie. Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia unei acuzaţii în materie penală, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie stabileşte că dreptul consacrat de paragraful 1 (dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală) poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
În consecinţă, constatând că inculpatul A. şi persoana interesată B. au formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în conformitate cu prevederile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de aceştia împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.6.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de inculpatul A. şi de persoana interesată B. împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.6.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2020.