Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 ianuarie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea parţială a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 14 din 07 decembrie 2010, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, în valoare totală de 1.213.091 RON, pentru suprafaţa expropriată de 325 mp, situată în Bucureşti, strada x nr. 201, având număr cadastral x, pentru proiectul "Supralărgire şoseaua x, Pasaj denivelat; obligarea pârâtei la acordarea unei despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 325 mp, stabilită conform criteriilor impuse de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv la plata valorii reale a imobilului expropriat, calculată la momentul efectuării expertizei, precum şi la acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii terenului proprietate privată; obligarea pârâtei la acordarea contravalorii costurilor generate de lucrările de relocare a utilităţilor/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilităţi pe restul de proprietate privată al A. ("incinta A."), lucrări impuse ca urmare a exproprierii celor 325 mp; obligarea pârâtei la acoperirea contravalorii costurilor generate de întocmirea Proiectului de relocare utilităţi în incinta A., contravaloarea documentaţiei în vederea emiterii autorizaţiei de construire necesară relocării utilităţilor, precum şi cu dirigintele de şantier, pentru efectuarea acestor relocări de utilităţi în incinta A., ca urmare a exproprierii celor 325 mp; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor enumerate la punctele 1, 2 şi 3 în echivalent euro, stabilit la cursul BNR de la momentul efectuării expertizei judiciare, pentru ca A. să nu fie prejudiciată de efectele inflaţiei; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru cuantumul despăgubirilor enumerate la petitul 4, de la data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti şi până la data plăţii efective a sumelor de bani astfel datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind măsurile prealabile lucrărilor de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, a art. 21-26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, şi a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobată prin H.G. nr. 434/2009 şi H.C.G.M.B. nr. 27/27.01.2010
La data de 02 noiembrie 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a învederat că, în ceea ce priveşte capătul doi din cererea introductivă referitor la obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general la plata despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafaţa de 325 mp - situat în str. x, sector 2 Bucureşti - stabilite conform criteriilor impuse de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv la plata valorii reale de circulaţie a imobilului expropriat şi la acoperirea prejudiciului cauzat A. ca urmare a exproprierii, solicită obligarea pârâtului şi la plata TVA-ului, calculat la valoarea despăgubirii pe care Comisia de experţi o va stabili prin raportul de expertiză, cu privire numai la terenul expropriat. În ceea ce priveşte capătul al treilea al cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtului la acordarea contravalorii costurilor generate de lucrările de relocare a utilităţilor în incinta A., lucrări de relocare ce au fost generate în mod direct de exproprierea celor 325 mp.
De asemenea, reclamanta a precizat că nu mai insistă în capătul de cerere privind obligarea pârâtului la realizarea acestor lucrări de relocare utilităţi întrucât lucrările au fost efectuate de A., pe cheltuiala sa, urmând ca expropriatorul să suporte contravaloarea acestora.
Privitor la capătul 5 al cererii introductive, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor şi a prejudiciului cauzat, astfel cum au fost enumerate la punctele 2, 3 şi 4 din cererea iniţială, în echivalent euro, stabilit la cursul BNR de la momentul efectuării expertizei judiciare, pentru ca A. să nu fie prejudiciată de efectele inflaţiei; în privinţa punctului şase al cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat că solicită obligarea expropriatorului la plata dobânzii legale pentru toate cheltuielile efectuate cu documentaţia şi cu executarea lucrărilor de relocare utilităţi, de la data plăţii lor de către A., şi până la data plăţii efective a sumelor astfel datorate.
Reclamanta a precizat că îşi menţine punctele 1, 4 şi 7 din cererea introductivă, astfel cum au fost formulate.
La data de 04 februarie 2014, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata TVA-ului calculat la valoarea întregii despăgubiri (valoare teren şi prejudiciu cauzat prin expropriere - contravaloare construcţii subterane demolate), astfel cum a fost identificată de Comisia de experţi evaluatori imobiliari, prin raportul de expertiză depus la dosar.
De asemenea, reclamanta a precizat că înţelege să îşi majoreze câtimea obiectului capătului doi de cerere, în sensul că solicită plata TVA-ului calculat nu numai cu privire la valoarea terenului expropriat, ci cu privire la valoarea întregii despăgubiri stabilite de Comisia de experţi, incluzând valoarea prejudiciului cauzat de expropriere, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară evaluatorie (respectiv contravaloarea construcţiilor demolate).
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 20 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, a anulat, în parte, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 14 din 07 decembrie 2010, privind terenul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 325 mp, cu privire la despăgubirea acordată, în cuantum de 1.213.091 RON, a stabilit cuantumul despăgubirii datorate pentru exproprierea terenului la suma de 340.600 euro, echivalent a 1.486.085 RON şi cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei prin expropriere la suma de 168.480 euro, echivalent a 764.050 RON, a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să achite reclamantei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri, respectiv prejudiciu, datorate pentru exproprierea terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 325 mp şi la plata sumei în cuantum de 65.826,09 RON, reprezentând onorarii de expert în cuantum de 3.500 RON, respectiv onorarii de avocat, în cuantum de 62.226,09 RON, în limita pretenţiilor admise.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 07 decembrie 2010, a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 14, potrivit căreia pentru exproprierea terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 325 mp, proprietatea S.C. A. S.R.L., s-a dispus consemnarea, în favoarea reclamantei, a despăgubirii în cuantum de 1.213.091 RON, precum şi dezacordul acesteia în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Faţă de concluziile finale ale raportului de expertiză efectuat în cauză de comisia formată potrivit dispoziţiilor legale incidente -, şi în temeiul prevederilor art. 26 alin. (3) şi 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei vizând anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 14/07.12.2010 este, în parte, întemeiată.
Astfel, pentru terenul expropriat, în suprafaţă totală de 325 mp, situat în Bucureşti, str. x, a fost stabilit de către comisia de experţi, în majoritate, cuantumul despăgubirii privind imobilul, la data efectuării expertizei, respectiv 19 noiembrie 2012, ca fiind de 340.600 euro, echivalent a 1.486.085 RON.
Cât priveşte valoarea prejudiciului, s-a reţinut concluzia rezultând din opinia separată a expertului desemnat de către pârât, respectiv un cuantum al prejudiciului rezultând din relocarea utilităţilor de pe terenul expropriat de 168.481,92 euro, echivalent a 764.048,66 RON.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de acordare a TVA-ului şi a dobânzii legale, acestea nu au fost găsite întemeiate, în considerarea lipsei suportului legal, în raport de procedura specială, reglementată de Legea nr. 33/1994,
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea apelului, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că sentinţa civilă apelată este nelegală şi netemeinică atât sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru imobilul expropriat în cauză, fără a se ţine cont de decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale, cât şi sub aspectul cuantumului prejudiciului acordat reclamantei, ca urmare a exproprierii.
În argumentarea apelului, reclamanta a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul respingerii cererii privind obligarea expropriatorului la plata TVA-ului aferent despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, precum şi din perspectiva respingerii capâtului de cerere care viza obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată pentru partea despăgubirilor, reprezentând prejudiciul cauzat prin exproprierea suprafeţei de 325 mp (constând în contravaloarea lucrărilor de relocare utilităţi).
Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a arătat că sentinţa civilă apelată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Comisia de experţi a evaluat terenul supus procedurii de expropriere prin raportare la data efectuării raportului de expertiză, ceea ce contravine Deciziei nr. 12/2015, pronunţate de către Curtea Constituţionala prin care s-a statuat că raportul de expertiză trebuie să calculeze valoarea bunului expropriat la data transferului dreptului de proprietate.
Hotărârea instanţei de fond cu privire la alegerea valorii din varianta raportului de expertiză nu este motivată, în considerente instanţa de fond nearatând că alege valoarea din raportul de expertiză întocmit în opinie majoritară, fără a prezenta şi motivele pentru care o face.
Comisia de experţi a introdus în elementele de comparaţie o oferta şi a exclus în mod arbitrar un contract de vânzare-cumpărare.
Cu privire la cheltuielile de judecată, a solicitat diminuarea onorariului de avocat, care în opinia sa, este nejustificat de mare, în raport de complexitatea dosarului şi munca efectivă a avocatului.
Prin decizia civilă nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L., de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 227 din 20 februarie 2015, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a redus valoarea prejudiciului cauzat reclamantei la suma de 732.330 RON, a obligat pârâtul Municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente prejudiciului, dobânda constând în suma de 178.216,04 RON, precum şi la plata contravalorii TVA-ului aferent despăgubirii, constând în contravaloarea terenului expropriat, în sumă de 356.660,4 RON; a redus cheltuielile de judecată stabilite la fond în favoarea reclamantei la suma de 6.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat intimatul - pârât Municipiul Bucureşti la plata către reclamantă la suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul promovat de Ministerul Public, instanţa de apel a retinut temeinicia criticilor privind necesitatea evaluării porţiunii de teren expropriate la data transferului dreptului de proprietate, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, dar şi cele referitoare la aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În acest sens, instanţa de apel a efectuat, din oficiu, demersuri pentru obţinerea elementelor comparabile, constând în contracte de vânzare-cumpărare, având ca obiect terenuri similar, situate în aceeaşi unitate administrativ- teritorială şi perfectate în jurul datei la care a avut loc transferul dreptului de proprietate: 03 februarie 2011, conform principiului instituit de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 33/1994.
În urma obţinerii elementelor comparabile, a dispus efectuarea unei expertize evaluatorie de către o comisie de experţi care a stabilit valoarea lotului de teren expropriat la data transferului dreptului de proprietate.
Astfel, potrivit acestui raport de expertiză, valoarea terenului supus exproprierii a fost stabilită de comisia de experţi la suma de 914000 de RON, preţul unitar fiind de 660 euro/mp. Întrucât au fost încuviinţate parţial obiecţiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză, comisia a răspuns, evidenţiind că terenul expropriat a fost evaluat ca având destinaţie comercială, iar prima comparabilă, reprezentată de contractul de vânzare-cumpărare, perfectat în anul 2011, a avut ca obiect un teren în suprafaţă de 15554 mp, având destinaţia de teren agricol, liber de construcţii, dar la momentul efectuării expertizei, pe teren era edificat un ansamblu de clădiri cu destinaţia de birouri: B., cu precizarea că exista un plan urbanistic de detaliu ce permite edificarea unor astfel de construcţii. Totodată, expertiza a arătat că, în ipoteza în care s-ar considera că planul urbanistic anterior menţionat ar fi insuficient pentru a califica terenul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare ce constituie prima comparabilă, ca având destinaţia comercială pe deplin stabilită, valoarea unitară a terenului, supus exproprierii ar fi de 1085 euro/mp, ceea ce face ca valoarea întregului lot de teren să fie de 1502400 RON.
De asemenea, a reţinut că valorile menţionate nu conţin TVA, comisia de experti calculând pentru fiecare variantă în parte, valoarea acestei taxe, cât şi valoarea despăgubirii, constând în evaluarea terenului expropriat, cu adăugarea TVA-ului.
Totodată, a constatat că valoarea despăgubirii, cât şi contravaloarea prejudiciului au fost stabilite în euro dar şi în RON, ceea ce obligă raportarea la aceste valori exprimate în RON, din moment ce tribunalul nu a stabilit valorile în euro, iar reclamanta nu a criticat acest aspect prin motivele de apel depuse, deşi, prin acţiunea introductivă a formulat o solicitare în acest sens.
În ceea ce priveşte critica reclamantei vizând neacordarea TVA-ului aferent despăgubirii, reprezentate de contravaloarea terenului supus exproprierii, în contextul în care, din administrarea probei cu expertiză contabilă, a rezultat că reclamantei nu îi este recunoscută, din punct de vedere legal, posibilitatea de recuperare a TVA-ului în cadrul mecanismului de rambursare, în raport de art. 26 din Legea nr. 33/1994, dar şi faţă de împrejurarea că TVA-ul constituie o taxă aplicată valorii despăgubirii ce se va încasa de societatea reclamantă, de natură să determine, în mod inerent, o diminuare concretă a cuantumului despăgubirii, făcând astfel ca reparaţia să nu mai fie pe deplin acoperitoare, şi având în vedere că însuşi expropriatorul a înţeles să achite reclamantei valoarea TVA-ului, aferent despăgubirii consemnate prin hotărârea contestată, instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea contravalorii acestei taxe, corespunzător despăgubirii, constând în valoarea terenului supus exproprierii.
Valorificând aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că, in ipoteza raportării la valoarea despăgubirii, stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie, în varianta iniţială: 914 800 RON, la care se adaugă TVA-ul corespunzător, ar rezulta o valoare de 1133360 de RON, care nu face posibilă reformarea sentinţei apelate în considerarea acestei valori, deoarece este inferioară celei stabilite prin hotărârea autorităţii administrative contestate: 1213091 RON, ceea ce ar duce la încălcarea principiilor instituite prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În situaţia raportării la valoarea despăgubirii, evidenţiată de experţi, prin răspunsul la obiecţiunile încuviinţate reclamantei:1502400 de RON, la care se adaugă TVA-ul aferent, ar rezulta o valoare de 1862967 de RON, care în egală măsură nu face posibilă reformarea sentinţei, deoarece cuantumul despăgubirii, constând în valoarea lotului de teren expropriat este superioară celei stabilite de prima instanţă, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului non reformation in pejus, consacrat de prevederile art. 481 C. proc. civ., atât timp cât reclamanta nu a formulat critici pe aspectul cuantumului despăgubirii.
Ca atare, a apreciat că valoarea corectă a despăgubirii este cea stabilită de comisia de experţi, prin răspunsul la obiecţiuni, în sensul că actul de vânzare- cumpărare, examinat drept prima comparabilă, trebuie luat în considerare ca având ca obiect un teren cu categoria de folosinţă menţionată în chiar cuprinsul clauzelor contractului, preţul fiind stabilit de părţi în considerarea acestei situaţii concrete existente la momentul perfectării contractului. Edificarea unui ansamblu de clădiri, cu destinaţia de birouri, element luat în calcul pentru a stabili destinaţia comercială actuală a lotului de teren supus exporprierii, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât construirea pe teren este un fapt ulterior încheierii contractului, iar din clauzele contractului nu reiese că preţul ar fi fost stabilit în considerarea acestei utilizări viitoare a terenului.
În ceea ce priveşte ultima critică formulată de apelantul Ministerul Public, privind realitatea şi utilitatea cheltuielilor de relocare a lucrărilor şi utilităţilor terestre şi subterane, existente pe lotul de teren supus exproprierii, instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al acestei critici, subliniind, cu caracter preliminar, faptul că dovada cheltuielilor solicitate s-a realizat prin multitudinea de înscrisuri depuse la dosarul de fond în sustinerea acestor pretenţii, înscrisuri ce probează demersurile finalizate, făcute de reclamantă pentru a obţine autorizarea corespunzătoare a lucrărilor de relocare efectuate, pentru proiectarea acestora, în acord cu exigenţele legale cât şi pentru executarea operaţiunilor de reamplasare a tuturor lucrărilor şi utilităţilor. Deopotrivă, a reţinut că necesitatea şi utilitatea lucrărilor de relocare rezultă din interpretarea coroborată a tuturor mijloacelor de probă existente în dosarul primei instanţe, la care se adaugă şi raportul de expertiză contabilă, efectuat în etapa procesuală a apelului.
Sub aspectul evaluării, raportul de expertiză contabilă realizat în cursul judecăţii apelului, a stabilit contravaloarea lucrărilor de relocare la suma de 732330 de RON.
Totodata, instanţa de apel a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate directă între exproprierea porţiunii de teren de 325 mp, şi necesitatea reamplasării construcţiilor şi lucrărilor aflate pe terenul expropriat, în condiţiile în care terenul trebuia predat autorităţilor publice implicate în expropriere liber de orice sarcini, atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere material, acest lucru impunându-se şi prin raportare la obiectivul de utilitate publică ce urma a fi realizat pe terenurile încadrate în culoarul de expropriere.
Apreciind că sumele cheltuite pentru relocarea utilităţilor sunt necesare, utile şi dovedite de materialul probator existent la dosar, iar valoarea acestor cheltuieli a fost stabilită de raportul de expertiză contabilă, administrat în etapa procesuală a apelului, instanţa de apel a constatat că valoarea cheltuielilor de relocare calculată de expert este inferioară celei acordate de prima instanţă: 764050 de RON, ceea ce relevă caracterul întemeiat al acestei critici şi atrage necesitatea reformării sentinţei atacate sub acest aspect.
În ceea ce priveşte apelul promovat de reclamantă, Curtea a constatat că aceasta a formulat critici exclusiv sub aspectul necesităţii acordării TVA-ului aferent valorii terenului expropriat, căt şi sub aspectul necesităţii acordării dobânzii legale corespunzătoare cheltuielilor de relocare a lucrărilor şi utilităţilor existente pe teren, anterior exproprierii.
În privinţa primei critici, instanţa de apel a reţinut că a răspuns deja acestui aspect, reţinând incidenţa prevederilor art. 126, art. 127 si art. 128 din Codul fiscal, şi că procentul corespunzător taxei pe valoarea adăugată se va aplica despăgubirii stabilite de tribunal, urmând ca pârata să fie obligată şi plata acestei sume.
Privitor la critica referitoare la dobânda legală, aferentă sumelor cheltuite cu operaţiunea de relocare a utilităţilor terestre şi subterane, instanţa de apel a reţinut că se impune acordarea dobânzii legale remuneratorii, astfel cum este reglementată de prevederile O.U.G. nr. 13/2011, reţinând că aceasta este datorată prin raportare la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu precizarea că legiuitorul stabileşte criteriile generale pe baza cărora se realizează evaluarea terenului, dar nu circumstanţiază, în niciun fel, noţiunea de prejudiciu, ceea ce conduce la ideea că se face trimitere la prevederile din dreptul comun. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea dobânzii legale remuneratorii, în condiţiile în care reclamanta urmăreşte să obţină contravaloarea lipsei folosinţei sumelor investite în realizarea operaţiunii de reamplasare, nepunându-se în discuţie neexecutarea la scadenţă a unei obligatii pentru a da eficienţă dobânzii penalizatoare.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a apreciat că a răspuns deja criticilor formulate referitoare la cuantumul despăgubirilor, conform celor anterior evidenţiate.
Cu privire la critica vizând neevaluarea prejudiciului pretins de reclamantă, constând în relocarea construcţiilor şi utilităţilor existente pe terenul expropriat, instanţa de apel a reţinut că a fost încuviinţată efectuarea unei expertize contabile pentru clarificarea acestui aspect, expertiza stabilind valoarea prejudiciului cauzat de relocarea lucrărilor şi utilităţilor aflate pe lotul expropriat, luând în considerare toate cheltuielile reale efectuate de reclamantă.
În legătură cu pretinsa lipsă a legăturii de cauzalitate între expropriere şi operaţiunea de relocare a utilităţilor existente pe porţiunea supusă exproprierii, instanţa de apel a reţinut că a răspuns deja acestei chestiuni.
Referitor la critica vizând cuantumul prea mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond în favoarea reclamantei, de 62226,09 de RON, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut drept criterii relevante în cauză pentru reducerea cuantumului onorariu de avocat, volumul de muncă al avocatului, obiectul litigiului, gradul de dificultate şi complexitate al cauzei, durata procedurii, diligenţele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezenţa acestuia la termenele de judecată acordate de instanţă, conchizând în sensul în care suma acordată de prima instanţă este prea mare faţă de prestaţia avocatului, de dificultatea litigiului, valoarea acestuia şi faţă de volumul probatoriu ce se impunea a fi studiat în cauză.
Astfel, a apreciat că suma de 6000 de RON este de natură să răspundă acestor exigenţe şi să păstreze un just echilibru între interesul părţii care a avansat cheltuielile de a şi le recupera integral, şi interesul părţii care pierde procesul de a nu fi obligată să suporte cheltuieli de judecată nereale, nenecesare (inutile) şi nerezonabile.
Împotriva aceste decizii, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
1. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul obligării pârâtului la plata contravalorii TVA-ului calculate la valoarea terenului expropriat stabilită în moneda euro, echivalentul în RON de la data plăţii efective, şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată în continuare, de la data prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, de la data raportului de expertiză contabilă şi până la data plăţii efective a despăgubirilor, dezvoltând următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (3) din O.G.. nr. 13/2011.
În dezvoltarea acestei critici, reclamanta a susţinut că, deşi a reţinut că acesteia i se cuvin despăgubiri pentru lucrările de relocare a construcţiilor supraterane şi subterane şi a utilităţilor, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general nu este ţinut să achite această sumă până la o anumită scadenţă, astfel că acesta nu datorează dobânda legală penalizatoare.
Contrar reţinerilor curţii de apel, reclamanta a susţinut că faţă de împrejurarea că pârâta a fost pusă în întârziere, anterior emiterii hotărârii de expropriere, în sensul suplimentării despăgubirilor cu contravaloarea lucrărilor de relocare, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se impune obligarea acestuia la plata dobânzii legale penalizatoare, în caz contrar, instituţia punerii în întârziere ar fi lipsită de efecte juridice, cu consecinţa creării unui prejudiciu în patrimoniul expropriatului echivalent cu suma alocate ca urmare a exproprierii.
Demersurile efectuate de către reclamantă prin care expropriatorul a fost încunoştiinţat despre necesitatea acoperirii costurilor de proiectare, autorizare şi executare a lucrărilor de relocare a utilităţilor, a construcţiilor supraterane şi subterane au fost efectuate prin transmiterea mai multor notificări. Astfel, Notificarea x din 04 noiembrie 2010, înregistrată la Primăria Municipiul Bucureşti sub nr. x din aceeaşi dată - prin care A. a solicitat suma de 191.240,24 euro, reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a relocării utilităţilor şi construcţiilor subterane şi supraterane afectate de exproprierea suprafeţei de 325 mp. Ulterior acestei solicitări, a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor, la data de 07 decembrie 2010, care se refereră strict la contravaloarea terenului expropriat; notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 02 martie 2011 (înscris aflat ta fila x din Vol 1 dosar fond) - prin care A. a arătat că, deşi a solicitat încă din data de 04 noiembrie 2010 acordarea contravalorii prejudiciului cauzat ca urmare a relocării utilităţilor, a construcţiilor supraterane şi subterane, amplasate pe cei 325 mp expropriaţi, cu toate acestea, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general nu a admis decât parţial solicitarea de acordare a despăgubirilor, şi, ca atare, se impune suplimentarea despăgubirilor acordate de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 şi cu valoarea prejudiciului cauzat societăţii, în mod direct, prin expropriere; nota de constatare din 15 decembrie 2010, încheiată la faţa locului, între reprezentanţii Municipiului Bucureşti din cadrul Direcţiei Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, precum şi din cadrul Direcţiei de Utilităţi Publice Bucureşti, reprezentantul Antreprenorului General al Expropriatorului (C. SRL), al Consultantului (D. SRL) şi al Proiectantului Expropriatorului (E. SRL), precum si al reprezentanţilor A., împreună cu arhitecţii Societăţii (F. SRL), prin care s-a reţinut că reţelele şi construcţiile supraterane şi subterante amplasate pe cei 325 mp, vor fi afectate de expropriere.
Împrejurarea că această parte a prejudiciului, reprezentat de costurile aferente relocării ca urmare a exproprierii, deşi cunoscută de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu a fost achitată la data de 03 februarie 2011, naşte în sarcina expropriatorului obligaţia legală de achitare a dobânzii legale penalizatoare, încă de la momentul efectuării de către expropriat a acestor cheltuieli.
Prin urmare, susţine că, în mod, greşit instanţa de apel a reţinut că dobânda se calculează la întreaga despăgubire, în bloc, şi nu în raport de data efectuării fiecărei cheltuieli în parte.
Recurenta-reclamantă susţine, de asemenea, că instanţa de apel a omis să oblige expropriatorul la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, de la data efectuării raportului de expertiza contabilă şi până la data plăţii efective, deşi acest aspect a fost solicitat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel.
Un alt argument, în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin prisma Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale referitoare la valoarea terenului supus exproprierii de la "data transferului dreptului de proprietate", precum şi nelegala obligare a expropriatorului la plata valorii TVA-ului, calculată la valoarea terenului expropriat stabilită în moneda naţională.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că prin respingerea cererii de obligare a expropriatorului la plata TVA-ului calculat la valoarea în euro a terenului expropriat, în echivalent ron la data plăţii a acestei valori, s-a produs în patrimoniul expropriatului un prejudiciu constând în rata inflaţiei în perioada 03 februarie 2011 şi până la momentul plăţii efective a acestei sume.
Cu toate că instanţa de apel a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea taxei pe valoarea adaugată, aferentă contravalorii terenului expropriat, în cota de 24%, conform prevederilor art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1), art. 128 alin. (3) lit. c) Codul fiscal, în mod nelegal a aplicat această valoare la contravaloarea în RON a terenului expropriat, stabilită la data de 09 noiembrie 2012, data efectuării raportului de expertiză imobiliară, efectuată la fond, reţinând în motivare, că reclamanta nu ar fi contestat, în cadrul motivelor de apel, stabilirea despăgubirii în moneda europeană, euro.
Împrejurarea că tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor în euro, menţionând şi valoarea în RON de la data expertizei imobiliare efectuate în fond, nu înseamnă că prima instanţă nu ar fi dat curs solicitării reclamantei de stabilire a despăgubirilor în euro, astfel cum, în mod nelegal, se arată de către instanţa de apel.
Or, în contextul în care în dispozitivul sentinţei a fost menţionată valoarea în euro a despăgubirilor, reclamanta nu mai avea interes să critice acest aspect, recunoscut de către instanţa de judecată încă de la prima instanţă, aspect confirmat, de altfel, de soluţia curţii de apel care a limitat contravaloarea prejudiciului doar la suma în RON, respectiv la valoarea de 732330 RON, plus dobânda legală, în realitate, nefiind vorba despre o limitare, ci doar de aceeaşi sumă, de 168.480 euro, stabilită de prima instanţă, diferenţele fiind generate de schimbarea cursului valutar.
În ceea ce priveşte contravaloarea terenului expropriat, se impune stabilirea valorii despăgubirilor în echivalent euro, având în vedere că această practică este una uzitată în domeniul imobiliar, toate preţurile imobilelor fiind determinate şi stabilite în moneda europeană, în echivalent RON, la data plăţii, cu scopul de a evita prejudicierea părţilor de efectele inflaţiei, datorate modificării cursului de schimb euro-leu.
În acest context, cu toate că iniţial, instanţa de apel s-a raportat la contravaloarea în euro a imobilului expropriat, la momentul analizei apelului declarat de către reclamantă, Ministerul Public şi de către pârâtă, în dispozitivul deciziei, în mod nelegal, stabileşte contravaloarea despăgubirilor în RON, de la data efectuării expertizei, 19 noiembrie 2012, fără a menţiona contravaloarea în euro a despăgubirilor, aşa cum se impunea.
Prin stabilirea în RON a despăgubirilor, reclamantei i se creează un prejudiciu constând în diferenţa ce rezultă din aplicarea de TVA la contravaloarea în RON a despăgubirilor şi cea care ar fi rezultat în urma stabilirii TVA-ului în raport de echivalentul în RON a despăgubirilor stabilite în euro, la data plăţii efective a despăgubirilor.
Cum punerea în executare a hotărârii judecătoreşti este condiţionată de rămânerea acesteia definitivă şi irevocabilă, pentru înlăturarea efectelor inflaţiei pentru perioada de până la punerea în executare a hotărârii, se impunea ca stabilirea despăgubirilor să fie efectuată prin raportare la moneda euro.
Reclamanta a apreciat ca nelegală soluţia curţii de apel şi perspectiva în care s-a stabilit valoarea despăgubirilor prin raportare la valoarea terenului expropriat la o altă dată decât cea a momentului transferului dreptului de proprietate, 03 februarie 2011, soluţia de respingere a apelului exercitat de Ministerul Public sub acest aspect fiind greşită, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a statuat în sensul în care valoarea despăgubirilor trebuie stabilită prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului la data transferului dreptului de porprietate, şi nu de la data întocmirii şi depunerii raportului de expertiză.
În continuare, reclamanta a susţinut că decizia curţii de apel este nelegală şi din perspectiva în care a dispus reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat pe criterii subiective şi părtinitoare, suma acordată nefiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile efectuate de apărător cu ocazia reprezentării părţii.
De asemenea, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat, nu este justificată având în vedere că apărătorul reclamantei a fost prezent la fiecare termen de judecată şi complexitatea obiectului pricinii, care a presupus administrarea unui probator amplu şi derularea procedurilor judiciare pe parcursul mai multor ani.
Prin urmare, se impune acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de tribunal.
2. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei curţii de apel, pentru următoarele critici de nelegalitate:
După expunerea detaliată a obiectului cererii de chemare în judecată şi a parcursului procesual al pricinii, filele x din memoriul de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general a criticat decizia curţii de apel din perspectiva obligării sale la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente prejudiciului, în cuantum de 178.216.04 RON, respectiv la plata TVA-ului, aferentă despăgubirilor pentru terenul expropriat, în cuantum de 356660,4 RON.
În dezvoltarea acestor critici, pârâtul a susţinut că acordarea taxei pe valoarea adaugată, aferente despăgubirilor stabilite pentru procesul de expropriere încalcă prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul în care acesta nu reprezintă un prejudiciu, conform normelor legale anterior menţionate, ci o taxă datorată la bugetul de stat, o impunere fiscală, care nu poate reprezenta un prejudiciu, chiar dacă asemenea sarcini fiscale produc o diminuare a patrimoniului reclamantei.
În argumentarea nelegalităţii deciziei curţii de apel, pârâtul a mai arătat că, în mod greşit, instanţa a dispus obligarea sa la plata dobânzii legale în cuantum de 178.216.04 RON. În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă obligaţia de plată a dobânzii legale, acesta nu poate fi anterior datei rămânerii defintive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor, moment la care prejudiciul devine unul cert, lichid şi exigibil, şi, ca atare, data emiterii hotărârii de expropriere nu poate reprezenta moment de referinţă pentru acordarea dobânzilor, aşa cum se solicită de către reclamantă.
În acest sens, este şi decizia nr. 31 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia dezlegării unei chestiuni de drept, cu putere obligatorie pentru celelalte instanţe de judecată.
Or, pentru identitate de raţiune, nu pot fi acordate dobânzi nici pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a lucrărilor de relocare, cu începere de la data efectuării plăţilor de către reclamantă, ci doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii.
Examinând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor din cele două recursuri cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta întrucât art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
În referire la recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Subsumat acestei critici, în susţinerea cererii de recurs, reclamanta a criticat soluţia curţii de apel din perspectiva în care a susţinut că aceasta este îndreptăţită la acordarea dobânzii legale penalizatoare, iar nu la cea remuneratorie, aşa cum s-ar fi impus, arătând că pârâtul a fost pus în întârziere în legătură cu sumele pe care reclamanta le-a avansat pentru efectuarea lucrărilor de relocare a utilităţilor/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilităţi pe restul de proprietate privată al A. ("incinta A."), lucrări impuse ca urmare a exproprierii celor 325 mp, respectiv de întocmire a Proiectului de relocare utilităţi în incinta A., şi a documentaţiei în vederea emiterii autorizaţiei de construire necesară relocării utilităţilor.
Art. 44 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat prevede că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".
Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.
În jurisprudenţa contenciosului european s-a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză …".
Acest act normativ nu cuprinde dispoziţii care să reglementeze regimul juridic al dobânzilor legale, acesta fiind reglementat de C. civ. şi de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi 3 din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:
"Art. 1. - (1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. (2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".
Aşa cum rezultă şi din titlu, O.G. nr. 13/2011 reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti. Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale.
În înţelesul ordonanţei, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. Prin urmare, dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către debitor cu titlu de preţ al folosinţei capitalului creditorului.
În schimb, dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Aşadar, dobânda penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de către debitor pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care trebuie să o remită creditorului.
Înalta Curte reţine, totodată, că prin Decizia nr. 31 din 02 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 539 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a tranşat în legătură cu îndreptăţirea persoanelor expropriate, respectiv în legătură cu posibilitatea obligării expropriatorului, la plata dobânzii moratorii (penalizatoare) pentru prejudiciile, respectiv despăgubirile, stabilite, respectiv acordate persoanelor expropriate, în temeiul Legii nr. 255/2010, coroborat cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
În acest sens, s-a decis că despăgubirea stabilită în procedura expropierii, prevăzută de Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor.
Prin aceeaşi decizie s-a statuat că despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., în cazul în care acestea sunt solicitate pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că, în contextul în care declanşarea şi parcurgerea etapei judiciare a procedurii de expropriere sunt facultative, fiind lăsat la alegerea persoanei expropriate demersul de a ataca sau nu hotărârea comisiei de expropriere, iar legea stabileşte explicit că "exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii", voinţa legiuitorului a fost aceea de a suspenda, însăşi obligaţia de plată a despăgubirii, până la adoptarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, şi de a nu asocia acestui demers judiciar vreun efect în planul sporirii despăgubirilor care se cuvin iniţiatorului lui.
Ca atare, persoana expropriată nu este îndreptăţită să pretindă daune- interese moratorii pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces, prevederile art. 1.535 din C. civ. reglementând situaţia în care "o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului având ca obiect contestaţia asupra cuantumului ei.
Reiese, aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că, în materie de expropriere, despăgubirea stabilită în procedura judiciară, conform art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile dreptului comun, pentru neplata respectivei sume, în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat, prin hotărâre definitivă, judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor.
În alţi termeni, în aplicarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei", Înalta Curte constată că în interpretarea dată prin Decizia nr. 31/2020 prevederilor art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea dobânzii moratorii (dobândă penalizatoare), anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat cuantumul prejudiciului creat acesteia ca urmare a lucrărilor de relocare a construcţiilor existente pe imobilul supus exproprierii, contrar celor susţinute de către reclamantă.
Considerentele acestei hotărâri sunt obligatorii şi se impun a fi valorificate şi, în speţă, dat fiind că, şi în procedura judiciară de faţă, stabilirea despăgubirii cuvenite celui expropriat, se determină, potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (norme care au făcut obiectul interpretării prin decizia nr. 31/2020 sus menţionată) aşa cum stabilesc expres prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004.
Astfel, în cauza de faţă, se constată că în apel, instanţa a stabilit că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general datorează reclamantei suma de 732330 RON, reprezentând cheltuielile suportate de aceasta pentru relocarea utilităţilor şi reamplasarea construcţiilor (despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de expropriere).
Conform raportului de expertiză contabilă efectuată în apel, a rezultat că dobânda remuneratorie aferentă prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii este în cuantum de 178216,04 RON, sumă datorată de către pârâtă reclamantei pentru lipsa folosinţei sumelor avansate în realizarea operaţiunii de amenajare a imobilului în vederea predării autorităţii publice implicate în expropriere.
Făcând aplicarea statuărilor obligatorii ale Deciziei nr. 31/2020, în speţă, obligaţia de plată a prejudiciului datorat exproprierii a fost suspendată, până la pronunţarea deciziei curţii de apel, ce face obiectul prezentei căi de atac. Ca atare, contrar celor invocate în recurs, reiese că reclamanta nu poate pretinde daune interese moratorii (dobândă penalizatoare) pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv între data avansării cheltuielilor aferente lucrărilor de relocare şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilit prejudiciul înregistrat de către reclamantă, aspect criticat prin motivele de recurs, întrucât obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu a devenit scadentă mai înainte de pronunţarea deciziei recurate.
De altfel, dincolo de împrejurarea că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a precizat natura dobânzii legale solicitate (context în care instanţa de apel a apreciat că întrucât reclamanta urmăreşte să obţină contravaloarea folosinţei sumelor investite în realizarea operatiunii de reamplasare, aceasta este îndreptăţită la acordarea dobânzii legale remuneratorii) pentru a se putea imputa instanţei de apel o eventuală nesocotire a obiectului cererilor pe care le-a formulat, recurenta nici nu a justificat, prin prezentarea unor argumente apte să releve incidenţa unui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 304 din C. proc. civ., o eroare de raţionament care să fi fost săvârşită de către instanţa de prim control judiciar, în privinţa acestei soluţii, respectiv să demonstreze că, pentru situaţia sa particulară, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 31/2020 nu sunt aplicabile.
Un alt argument al recurentei-reclamante în susţinerea aceleiaşi critici, a fost acela potrivit căruia pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a fost informat, în scris, în legătură cu prejudiciul creat ca urmare a exproprierii, acesta fiind notificat în legătură cu necesitatea acoperirii costurilor de proiectare, autorizare şi executare a lucrărilor de relocare a utilităţilor şi a construcţiilor subterane şi supraterane prin intermediul notificărilor şi notelor de constatare transmise Primăriei Municipiului Bucureşti, (notificarea nr. x din 04 noiembrie 2010, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din aceeaşi dată, notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 02 martie 2011 şi nota de constatare din 15 decembrie 2010) şi ca atare, în opinia acesteia, cunoscând întinderea prejudiciului, avea obligaţia de a-l acoperi încă de la data de 03 februarie 2011.
Nici acest argument nu poate fi primit.
Aceasta întrucât instituţia punerii în întârziere presupune o manifestare de voinţă formală, prin care creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la scadenţă şi îi pune în vedere că are obligaţia să şi-o execute. Ca atare, punerea în întârziere a debitorului de către creditorul său presupune întrunirea unor condiţii premisă, printre care aceea ca obligaţia debitorului să ajungă la scadenţă, condiţie care în pricina pendinte nu este îndeplinită pentru argumentele anterior expuse.
Aşadar, cu privire la pretinsa executare cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirii, calculată de la momentul avansării cheltuielilor, se reţine că, pentru argumentele deja arătate, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994.
Cum, în speţă, obligaţia de plată a despăgubirilor aferente prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, contrar susţinerilor reclamantei, nu ajunsese la scadenţă la data informării pârâtului în legătură cu sumele avansate pentru efectuarea lucrărilor de relocare, demersurile de transmitere a respectivelor notificări către pârât nu au valenţa unor acte juridice care să producă efectele punerii în întârziere, apte să nască în patrimoniul reclamantei dreptul de a solicita dobânzi penalizatoare, pentru peioada anterioară soluţionării acţiunii prevăzute de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre definitivă. Pentru aceste considerente vor fi înlăturate ca nefondate şi argumentele recurentei vizând faptul că instanţa de apel a reţinut eronat că dobânda acordată reclamantei se calculează la întreaga despăgubire, în bloc şi nu în raport de data avansării fiecărei sume.
În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la aprecierea greşită a instanţei de apel asupra îndreptăţirii reclamantei la dobânda legală penalizatoare pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, argumentele reclamantei sunt fondate.
Astfel, hotărârea judecătorească care consfinţeşte, în mod definitiv, cuantumul prejudiciului datorat de către pârât reclamantei reprezintă un act jurisdicţional care conţine un titlu de creanţă şi care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanţă.
În consecinţă, de la această dată, pot fi cerute daune-interese moratorii, pentru că dreptul de creanţă al expropriatului are ca obiect o sumă certă şi exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o plăti este de natură a genera un nou prejudiciu.
În cauză, instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 1509 din 10 noiembrie 2020, definitivă, a constatat că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a exproprierii suprafeţei de teren situată în Bucureşti, strada x nr. 201, având număr cadastral x, este în cuantum de 732330 RON, acesta fiind cuantumul corect al cheltuielilor efectuate de reclamantă cu ocazia lucrărilor de relocare, cât şi pentru executarea operaţiunilor de reamplasare a tuturor construcţiilor.
Ca atare, reclamanta este îndreptăţită la acordarea dobânzii legale penalizatoare (moratorii) pentru prejudiciul înregistrat prin expropriere ulterior datei la care s-a finalizat definitiv procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei, care în cazul de faţă este reprezentat de momentul rămânerii definitive a deciziei curţii de apel, 10 noiembrie 2020.
Prin urmare, Înalta Curte constată întemeiată critica reclamantei referitoare la neacordarea dobânzii legale penalizatoare aferente prejudiciului încercat ca urmare a procedurii de expropriere, aceasta fiind îndreptăţită la acordarea dobânzii penalizatoare aferente prejudiciului cauzat de efectuarea lucrărilor de relocarea a utilităţilor şi a construcţiilor supraterane şi subterane amplasate pe terenul supus exproprierii, în cuantum de 732.330 RON, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuată în apel, începând cu data pronunţării hotărârii recurate şi până la data plăţii efective a acestei sume.
Pentru cele anterior arătate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(4) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va dispune obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dobânzii legale aferente prejudiciului, în cuantum de 732.330 RON, astfel cum a fost stabilit prin decizia recurată, până la data plăţii efective a acestei sume, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
În referire la critica recurentei reclamante, în sensul încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, din perspectiva în care valoarea despăgubirilor a fost stabilită fără a se ţine cont de Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, şi, deci, prin raportare la valoarea terenului expropriat la a altă dată decât cea a momentului transferului dreptului de proprietate, 03 februarie 2011, Înalta Curte procedând la examinarea conţinutului cererii de apel formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., constată că aceasta a formulat critici exclusiv cu privire la aspectul necesităţii acordării taxei pe valoarea adaugată aferentă valorii terenului expropriat, respectiv cu privire necesitatea acordării dobânzii legale corespunzătoare cheltuielilor de relocare a lucrărilor şi utilităţilor existente pe terenul supus exproprierii.
De asemenea, din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de apel răspunzând criticii din apel formulate de Ministerul Public şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general referitoare la modalitatea de evaluare a terenului, a apreciat că nu este posibilă valorificarea expertizei realizate în apel, întrucât, în ipoteza în care s-ar aprecia că valoarea despagubirii constituind valoarea terenului expropriat este cea stabilită prin raportul de expertiză în varianta initială (914800 RON), aceasta este inferioară celei stabilite prin hotarârea autorităţii administrative contestate, ceea ce ar duce la încălcarea principiilor instituite prin dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, iar în situatia în care valoarea despagubirii ar fi considerată cea evidenţiată de experti prin răspunsul la obiecţiunile încuviinţate reclamantei, de 1502400 de RON, nu este posibilă reformarea hotararii apelate deoarece cuantumul despăgubirii ar fi superior celui stabilit de prima instanţă, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului non reformation in pejus, consacrat de prevederile art. 291 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., reclamanta neformulând critici pe aspectul cuantumului acestei despăgubiri.
Înalta Curte reţine că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Cum prin motivele de apel, reclamanta nu a supus cenzurii instanţei de apel cuantumul despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii, iar în recurs nu a criticat raţionamentul care a justificat soluţia instanţei de apel sub acest aspect, limitându-se la a susţine formal că apelul Ministerului Public sub acest aspect a fost respins în mod greşit, critica cu acest obiect nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte critica recurentei reclamante referitoare la obligarea expropriatorului la plata valorii TVA-ului, calculată la valoarea în RON a terenului expropriat, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, pentru următoarele motive:
În argumentarea acestei critici, recurenta reclamantă a susţinut, pe de o parte, că se impunea ca taxa pe valoarea adăugată să se raporteze la valoarea în euro a terenului expropriat, iar nu la cea în RON, iar pe de altă parte, a justificat neformularea de critici în apel sub acest aspect din perspectiva inexistenţei unui interes procesual, de vreme ce, în opinia acesteia, tribunalul a stabilit cuantumul despăburilor în euro, aşa cum solicitase prin cererea de chemare în judecată.
Prioritar, cu privire la aceast aspect, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a relevat anterior, în cadrul criticii de mai sus, singurele nemulţumiri ale reclamantei în apel au vizat acordarea taxei pe valoarea adaugată aferentă valorii terenului expropriat şi acordarea dobânzii legale, corespunzătoare cheltuielilor de relocare a lucrărilor şi utilităţilor existente pe terenul supus exproprierii.
Examinând conţinutul cererii de chemare în judecată, se reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor enumerate la punctele 1, 2 şi 3 din acţiune, respectiv despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 325 mp, contravaloarea costurilor generate de lucrările de relocare a utilităţilor/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilităţi pe restul de proprietate privată al A., şi de întocmirea Proiectului de relocare utilităţi în incinta A., a documentaţiei în vederea emiterii autorizaţiei de construire, necesară relocării utilităţilor, precum şi cele cu dirigintele de şantier, ca urmare a exproprierii celor 325 mp, în echivalent euro, stabilit la cursul BNR, de la momentul efectuării expertizei judiciare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 227 din 20 februarie 2015, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., şi a stabilit cuantumul despăgubirii datorate pentru exproprierea terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 325 mp, la suma de 340.600 euro, echivalent a 1.486.085 RON şi cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei prin expropriere, la suma de 168.480 euro, echivalent a 764.050 RON.
În acest context, curtea de apel a constatat că întrucât atât valoarea despăgubirilor, cât şi contravaloarea prejudiciului au fost stabilite de prima instanţă în echivalent euro în moneda naţională, aspect necontestat de către reclamantă prin motivele de apel, incumbă în sarcina instanţei de control judiciar să se raporteze la valorile exprimate în RON.
De altfel, o atare concluzie apare ca fiind în conformitate cu normele juridice care reglementează regimul juridic al plăţilor pe teritoriul României, între rezidenţi, reprezentate de art. 3 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, coroborat cu Anexa 2 a acestui act normativ, după cum, argumentele recurentei apar ca fiind şi lipsite de substanţă, de vreme ce aceeaşi parte, pretinde, în cauză, stabilirea prejudiciului constând în TVA aferent acestei despăgubiri, cu luarea în considerare a unei valori în RON a terenului expropriat, fără să fi pretins în apel, eventual o devalorizare a monedei naţionale, aşa cum susţine că ar fi urmărit prin modalitatea de formulare a petitelor din cererea de chemare în judecată.
În acest context, de vreme ce, în speţă, din conţinutul dispozitivului sentinţei primei instanţe reiese că în mod corect a apreciat instanţa de apel că tribunalul nu a stabilit cuantumul despăgubirilor în euro, aşa cum solicitase reclamanta prin cererea introductivă de instanţă, susţinerile recurentei în sensul că aceasta nu ar fi justitifcat interes în formularea unei critici care să vizeze modalitatea în care tribunalul a procedat la stabilirea despăgubirii, nu poate fi primită.
Întrucât această critică, referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, în RON, nu a fost supusă dezbaterii instanţei de apel, Înalta Curte nu poate proceda la controlul legalităţii deciziei recurate, cu nesocotirea regulii potrivit căreia în recurs nu pot fi primite decât acele motive de nelegalitate care au fost invocate în faţa instanţei de apel sau motive care deşi invocate, instanţa a omis să le analizeze, ceea ce nu este cazul în speţă.
Înalta Curte constată că şi ultima critică, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., care vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, care în opinia acesteia, a fost dispusă pe baza unor criterii subiective şi părtinitoare, suma acordată nefiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile efectuate de apărător cu ocazia reprezentării părţii, este nefondată, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului.
Se reţine însă, că prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 137 din 24 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a decis că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."
Cu toate că interpretarea dată prin decizia pronunţată în recursul interesul legii vizează prevederile din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, aceasta îşi produce efectele raţionne materiae, şi în speţă, având în vedere că prin aceasta s-a oferit o dezlegare, de principiu, a problemei de drept referitoare la posibilitatea părţii de a formula, în recurs, critici de nelegalitate referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul.
Câtă vreme stabilirea, în raport cu prevederile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, aşadar, o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, având în vedere dezlegarea de principiu dată prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, aceleiaşi probleme de drept, ce vizează inadmisibilitatea tranşării aspectelor litigioase vizând proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, pe calea recursului, dezlegare aplicabilă în speţă, pentru pentru identitate de raţiune, Înalta Curte reţine că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile de nelegalitate ale recurentei -reclamanta privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.
În referire la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general:
Critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este nefondată.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, formulând această critică, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că acordarea taxei pe valoarea adaugată aferente despăgubirilor stabilite pentru procesul de expropriere încalcă prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul în care acesta nu reprezintă un prejudiciu, în sensul normelor legale anterior menţionate, ci o taxă datorată de bugetului de stat, o impunere fiscală, care nu poate reprezenta un prejudiciu, chiar dacă asemenea sarcini fiscale produc o diminuare a patrimoniului.
Trebuie observat, deopotrivă, că, recurentul pârât nu a contestat în recurs statuarea instanţei de apel în sensul că reclamanta datoarează TVA, ci s-a limitat la a susţine, că această pretenţie a fost calificată în mod eronat ca fiind o componentă a prejudiciului încercat de către expropriat, în condiţiile în care, prin decizia civilă recurată s-a statuat, sub acest aspect, că reclamanta, în calitate de proprietar expropriat, nu are posibilitatea legală de a-şi recupera TVA-ul prin mecanismele de rambursare a acestei taxe, respectiv că, această taxă constituie o componentă a noţiunii de prejudiciu, în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, decurgând în mod direct din măsura exproprierii.
Potrivit art. 125 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data exproprierii, taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat bugetului de stat, care se colectează conform prevederilor Titlului VII din acest act normativ.
Conform art. 126 alin. (1) Codul fiscal, din punct de vedere al TVA, sunt operaţiuni impozabile cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- operaţiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
- locul de livrare a bunurilor sau de păstrare a serviciilor este considerat a fi în România;
- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă;
- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) Codul fiscal, respectiv activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate.
Potrivit art. 128 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod, constituie livrare de bunuri, "trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri".
Este considerată persoană impozabilă, în sensul art. 127 alin. (1) Codul fiscal, orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice (activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
Raportat la aceste norme legale, în speţă, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta A. S.R.L., în calitate de societate comercială, are, calitatea de plătitor de TVA.
Potrivit prevederilor Legii nr. 255/2010, pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ şi a oricăror alte entităţi, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes naţional, judeţean şi local.
Baza de impozitare în cazul TVA pentru operaţiunea de trecere în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, astfel cum este menţionată în art. 128 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal, o reprezintă compensaţia aferentă.
În acest sens, potrivit art. 137 alin. (1) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a TVA, pentru operaţiunile de la art. 128 alin. (3) lit. c) Codul fiscal, este constituită din compensaţia aferentă, iar în cazul exproprierii, baza impozabilă o constituie cuantumul despăgubirii.
Cum pentru operaţiunea reprezentată de transmiterea dreptului de proprietate prin expropriere recurenta reclamantă datorează taxa pe valoarea adăugată, argumentaţia recurentului în sensul că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la dezdăunarea sa cu această sumă, ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine în schimbul imobilului expropriat, în absenţa unor critici concrete asupra aprecierii instanţei de apel, în sensul că taxa pe valoarea adăugată constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi validată.
În ce priveşte critica recurentului pârât referitoare la acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu încălcarea deciziei nr. 31 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, curtea de apel nu a acordat reclamantei daune moratorii aferente prejudiciului suferit ca urmare a procedurii de expropriere, ci a apreciat că aceasta este îndreptăţită la acordarea dobânzii legale remuneratorii, ca preţ pentru lipsa de folosinţă a sumelor avansate pentru efectuarea lucrărilor de relocare a utilităţilor şi construcţiilor supraterane şi subterane, amplasate pe terenul supus exporprierii, de la momentul avansării efectuării acestora.
Cum prin decizia nr. 31/2020 nu s-a statuat asupra dobânzii remuneratorii, ci s-a decis că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010 şi de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor, critica recurentului-pârât vizând pretinsa aplicare greşită a deciziei sus menţionate din perspectiva obligării sale la plata dobânzii legale moratorii este nefondată.
În privinţa celorlalte susţineri ale recurentului-pârât, prin care se arată că pentru egalitate de raţiune, nu pot fi acordate dobânzi nici pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru mutarea utilităţilor, cu începere de la data efectuării plăţilor, ci doar de la data soluţionării irevocabile a pricinii, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate în argumentarea aceleiaşi critici de nelegalitate anterior analizate şi nu relevă aspecte privind aplicarea sau interpretarea greşită de către instanţa de apel a vreunei norme de drept, care să aibă valenţa unor critici de nelegalitate per se, apte a declanşa controlul de legalitate. Ca atare, în absenţa unor critici concrete referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aceste susţineri rămân simple alegaţii, care nu pot face obiect de analiză al instanţei de recurs.
În consecinţă, în aplicarea art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dobânzii legale aferente prejudiciului, în cuantum de 732.330 RON, astfel cum a fost stabilit prin decizia recurată, până la data plăţii efective a acestei sume.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.