Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 655 din 18 mai 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei împotriva Casei Județene de Pensii Cluj, a anulat hotărârea acesteia, nr. 12711 din 25 noiembrie 2004 și a obligat pârâta să recunoască reclamantei, statutul de refugiată pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2003.
În motivare, instanța a reținut că situația reclamantei, de refugiată din motive etnice, este dovedită prin declarația acesteia, declarațiile martorilor și actele de stare civilă.
Împotriva sentinței a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Cluj, susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiindcă reclamanta a nu a dovedit că a fost persecutată din motive etnice, ea părăsindu-și domiciliul, după relatările martorilor, în luna martie 1940, anterior instaurării regimului hortyst în Ardealul de Nord.
Recursul este întemeiat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de drepturile compensatorii acordate prin acest act normativ, persoana, cetățean român, care a suferit persecuții din motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945.
Din cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000 și din petitul acțiunii, rezultă că reclamanta, urmare a Dictatului de la Viena, a fost nevoită să-și părăsească domiciliul din Ardealul de Nord, localitatea Bologa și să se refugieze în teritoriile sub administrație românească, - localitatea Săcuieni, unde a locuit până în decembrie 1944.
Pentru dovedirea situației de refugiat, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declarațiile martorilor P.E. și C.I., copii ale actului de naștere și de căsătorie, precum și adresa nr. 4404/C din 3 septembrie 2003, a Direcției Județene Cluj a Arhivelor Naționale.
Contrar celor reținute de instanța de fond, probele menționate nu fac, însă, dovada situației de refugiat a reclamantei.
În primul rând este de remarcat faptul că documentul emis de Arhivele Naționale, precizează că reclamanta nu figurează în evidența refugiaților, în actele Direcției Județene Cluj.
În al doilea rând, reclamanta susține prin cererea de chemare în judecată, că a părăsit domiciliul din localitatea Bologa, „în urma Dictatului de la Viena”, fără a preciza data, în timp ce la Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000, a precizat data plecării în refugiu, ca fiind 10 martie 1940, anterior, deci, cedării Ardealului de Nord. Data de 10 martie 1940 este confirmată și de martorii P.E. și C.I., așa încât, dacă ar fi reală această situație, părăsirea localității Bologa s-ar datora altor cauze, decât persecuțiilor din motive etnice exercitate de regimurile instaurate după cedarea Ardealului de Nord.
Dar, în declarațiile date în fața altui notar public, aceiași martori au relatat că au cunoștință despre faptul că reclamanta și familia ei au fost în refugiu, însă nu știu perioada în care s-a întâmplat aceasta.
Față de contradicțiile evidente mai sus evocate, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut ca dovedită, calitatea de refugiat a reclamantei și a obligat comisia anume instituită în cadrul Casei Județene de Pensii Cluj, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 (deși reclamanta afirmă că s-a întors din refugiu la 10 decembrie 1944).
Hotărârea pronunțată fiind, astfel, netemeinică, urmează a fi desființată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru completarea probelor și rejudecare.
Instanța de trimitere va administra proba cu înscrisuri, din care să rezulte domiciliul reclamantei și al părinților săi, în perioada 1940 - 1945, locul unde a urmat cursurile școlii, relații de la Unitatea specială Pitești, referitoare la calitatea de refugiați a părinților reclamantei, astfel încât din ansamblul materialului probator să rezulte fără dubiu dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege, pentru acordarea drepturilor compensatorii pretinse.
În raport cu cele anterior prezentate, având în vedere prevederile art. 312 și 313 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată sentința atacată și cauza va fi trimisă aceleiași instanțe, spre soluționare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 655 din 18 mai 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2005.